LIBERTATEA SUFLETULUI ȘI A MINȚII
– BIOGRAFIA LUI JIDDU KRISHNAMURTI –
Jiddu Krishnamurti a fost un filozof de origine
indiană, promotor al unei educații alternative. Gândirea sa, apărută în cadrul
teozofiei și al contraculturii anilor 1960, a exercitat o influență notabilă
asupra unor scriitori, savanți, politicieni și alte personalități ale timpului.
Pe când era doar un adolescent, a fost prezentat de către Societatea Teozofică
a epocii drept un potențial mesia. Mai târziu însă, el a dezvoltat o teză radical
opusă, care consta în ideea că transformarea omului nu se poate face decât prin
eliberarea de orice formă de autoritate. El spunea că nici religiile, nici
ateismul și nici ideologiile politice nu vor fi vreodată capabile să ofere
libertatea individuală, pentru că acestea, în fond, nu fac altceva decât să
perpetueze condiționările.
Krishnamurti s-a născut pe 11 mai
1895, la Madanapalle, într-o familie de brahmani, în India aflată sub
administrație britanică. Era al optulea băiat și, conform tradiție hinduse, i
s-a dat numele de Krishna („murti” însemnând formă sau manifestare). Mama sa,
Sanjeevamma, de care era foarte atașat, a murit când el avea 10 ani. Conform
biografei Mary Lutyens, Krishnamurti a fost un copil cu o sănătate fragilă,
bătut frecvent, atât de tatăl său, Narainiah, cât și de profesori. Avea doar 14 ani în 1909 când, însoțit
de fratele său, Nityananda, l-a întâlnit pe Charles Webster Leadbeater pe o
plajă privată din Adyar, care aparținea Societății Teozofice, unde lucra tatăl său.
Leadbeater, care spunea că poate explora viețile anterioare ale cunoscuților
săi, susținea că ar fi detectat la acest copil o aură excepțională și ar fi știut
că el trebuie să fie pregătit ca vehicul pentru „învățătorul lumii”, Lord
Maitreya pe care-l așteptau teozofii. Krishnamurti a considerat salutară
această perioadă a educației lui în sânul Societății Teozofice, inclusiv pe
planul sănătății. El declara mai târziu că, dacă nu l-ar fi întâlnit pe
Leadbeater, în mod sigur n-ar fi supraviețuit.
În vederea
pregătirii pentru destinul său, Krishnamurti a început să studieze cu
Leadbeater și cu Annie Besant, care conducea la acea vreme Societatea Teozofică.
Pentru a-l proteja, i-au dat numele de Alcyone (foto), iar celorlalți teozofi li s-a cerut cea mai mare discreție
privind existența și identitatea lui. Annie Besant a devenit noua lui mamă, obținând
din partea tatălui custodia lui și a fratelui lui, Nitya. Tatăl i-a retras însă
acest drept printr-o decizie judecătorească, în 1913. După ce a pierdut la apel,
Annie Besant a fost somată să-i redea pe cei doi băieți tatălui lor. În momentul
acela, ea se afla cu ei în Marea Britanie și a refuzat să-i trimită în India.
Un ultim apel a fost depus la Privy
Council (Consiliul Privat al Maiestății Sale) care a decis să-i lase pe cei
doi băieți să aleagă. Până la urmă însă, aceștia n-au mai fost consultați. S-a
considerat că neîntoarcerea în India exprima voința lor de a rămâne în Marea
Britanie și deci cu Annie Besant. În același fel, s-a considerat că tatăl,
nefăcând apel la decizia Privy Council,
a acceptat situația.
Ca parte a educației sale, în 1910,
Krishnamurti a petrecut două zile și două nopți în apartamentele lui Annie
Besant, lăsat sigur cu Leadbeater pentru „inițiere”. În acest timp, și-ar fi
văzut viețile anterioare, după cum povestește în cartea sa, The Lives of
Alcyone (Viețile lui Alcyone), publicată
în toamna aceluiași an. După aceea, a fost acceptat de către mahatmas, sfinții
teozofiei. Tutorii săi au lucrat intens pentru a-i șlefui imaginea publică și a-i
induce acea atitudine detașată și calmul britanic, pe care le va păstra tot
restul vieții.
Tot în 1910, cei mai zeloși teozofi
din Adyar au creat Ordinul Soarelui
Răsare (Order of the Rising Sun), care-l venera pe „învățătorul
lumii” în persoana lui Alcyone. Acest ordin, considerat un simplu cult al
personalității, a fost dizolvat în 1913. Totuși, a fost destul de repede
înlocuit cu Ordinul Steaua Orientului (Order of the Star of the East),
creat și omologat de Annie Besant, care considera că acest ordin nu este legat
de teozofie, dar este punctul de plecare al unei viitoare religii universale. Această
creație a fost, de altfel, unul dintre motivele plecării lui Rudolf Steiner,
care a părăsit Societatea Teozofică pentru a-și crea una proprie, anume Societatea
Antropozofică. Și alți teozofi au protestat energic și au demisionat.
Krishnamurti în Anglia, în 1911, cu fratele său, Nitya
și teozofii Annie Besant și George Arundale
În 1911, Annie Besant i-a adus deci
pe Krishnamurti și pe fratele său mai mic la Londra, unde au întâlnit-o pe
Emily Lutyens, care era fiica fostului vicerege al Indiilor, Robert Lytton, și
soția arhitectului Edwin Lutyens. Acesta din urmă a fost trimis în 1912 la
Delhi, ca arhitect oficial. Krishnamurti i-a făcut o puternică impresie lui
Emily Lutyens, care s-a convertit la teozofie pentru a petrece cât mai mult
timp în preajma lui. În momentul acela, Societatea Teozofică a beneficiat și de
o importantă contribuție financiară din partea doamnei Lutyens, destinată atât
educației tânărului Krishnamurti, cât și ei însăși și celor două prietene ale
ei, americanca Mary Dodge și contesa britanică Muriel de la Warr.
Pe tot parcursul Primului Război
Mondial, cei doi frați au rămas în Marea Britanie, schimbând mai multe
reședințe și ocupându-și tot timpul pentru a studia și a se occidentaliza.
Scopul mamei lor adoptive era ca aceștia să reușească să intre la Universitatea
Oxford. Cu toate acestea, caracterul visător și lipsa de interes a lui
Krishnamurti au făcut-o pe Annie Besant ca într-un final să renunțe la această
idee și să plece în India, angajându-se în lupta poporului pentru independență.
A fost chiar o vreme când ea s-a îndoit serios că băiatul era „învățătorul”
mult așteptat.
În 1921, Krishnamurti a contractat o
bronșită care s-a cronicizat. În același an, s-a îndrăgostit de o tânără de 17
ani, Helen Knothe, ai cărei părinți erau membri ai Societății Teozofice. S-a despărțit
însă repede de ea, simțind că misiunea lui viitoare nu-i dă dreptul la o viață
normală.
În anul următor, a călătorit în
Australia și apoi în California, la Ojai, împreună cu Annie Besant. Aici, ea a
achiziționat un teren, în speranța că locul va produce în Krishnamurti schimbarea
mult așteptată. În vara lui 1922, după propriile spuse, consemnate de Emily Lutyens,
el a trăit o experiență „transformatoare” care,
deși a fost însoțită de dureri de cap violente, a fost una de trezire
spirituală, care trebuia să-i schimbe viața. Krishnamurti a numit această
trăire „procesul”, iar Annie Besant i-a spus „trezirea energiei primordiale
Kundalini”. El a povestit că în cursul acestui „proces” a simțit o prezență, o
binecuvântare, o imensitate, o stare nouă și un sentiment al sacrului. Ulterior,
în învățăturile lui, s-a referit de multe ori la „procesul transformării”, folosind
acest termen mai ales în „carnetele” sale.
Moartea fratelui său, care a
survenit în 1925, la vârsta de 27 de ani, l-a afectat puternic. Atât de
puternic, încât, după ce și-a petrecut toți acești ani supunându-se viziunii
despre el a tutorilor săi, asigurându-i chiar că va face tot ce i se va cere,
Krishnamurti a început să conteste directivele care-i fuseseră impuse, fără ca
totuși să dezavueze total ideea că ar fi un fel de mesia.
În august 1929, el a decis să
dizolve organizația înființată în 1913 pentru a-l susține, și care fusese
denumită „Ordinul Steaua Dimineții”. Cu această ocazie, a declarat: „Adevărul
este o țară fără drumuri; nu poți ajunge la el pe nicio cale: nicio religie,
nicio sectă”. El considera că ritualurile și exercițiile spirituale ale acestui
ordin erau, în cel mai bun caz, lipsite de interes, și în cel mai rău caz,
absurde. Spunea că în acest ordin, singura persoană cu adevărat sinceră era
Annie Besant. Împotrivirea lui față de orice noțiune de salvator, de guru sau
de mediator în experimentarea realității avea să-i devină linie directoare.
Conform lui Mary Lutyens, Krishnamurti a rupt ultima legătură cu Societatea Teozofică
în 1933, odată cu moartea lui Annie Besant. În acel an, se exprima astfel:
„Orice autoritate, mai ales în domeniul gândirii, este distrugătoare. Liderii
își distrug adepții, iar adepții își distrug liderii. Trebuie să fiți propriul
vostru învățător și propriul discipol. Trebuie să puneți la îndoială tot ceea
ce omul a acceptat ca valabil sau necesar. Dar, realizând că nu vom mai putea
depinde de nicio autoritate exterioară, ne rămâne imensa dificultate de a
respinge și autoritatea interioară a micilor noastre opinii, cunoștințe, idei
și idealuri”.
În
această perioadă, Krishnamurti s-a consacrat călătoriilor în lume, pentru a-și
expune ideile. A devenit rapid o atracție, neobișnuită pentru vremea respectivă,
căci se distanța categoric de orice religie. Spunea că oamenii nu au
nevoie de dogme, ritualuri și maeștri spirituali pentru a ajunge la iluminare. Totuși, inevitabil, de fiecare dată sfârșea prin a fi
perceput ca un guru.
Între 1930 și 1944, turneele lui au
fost organizate de Trustul Star Publishing, sub conducerea lui Desikacharya Rajagopal,
care se ocupa de toate aspectele materiale, pe care Krishnamurti le detesta. În
acești ani, Krishnamurti a avut o relație de iubire cu Rosalind, viitoarea
soție a lui Rajagopal, care era americancă. Fiica acestora, Radha, spune în
cartea sa, consacrată anilor mamei sale petrecuți lângă Krishnamurti („Vieți în
umbră cu J. Krishnamurti”) că a fost probabil prima lui relație intimă cu o
femeie. În aceeași carte, Radha adaugă că mama ei era foarte apropiată de Nitya,
fratele lui Krishnamurti, și că-i vizita zilnic pe cei doi frați, consolându-i
în momentele de nefericire și îngrijindu-i în cele de boală. Bineînțeles că
toate acestea se întâmplau înainte de mariajul ei cu D. Rajagopal, pe care
Krishnamurti l-a perceput ca pe o formalitate neimportantă pentru el, și care
nu i-a afectat relația privilegiată pe care o avea cu Rosalind. Biografa lui
Krishnamurti, Mary Lutyens, evocă și ea această relație.
Tot în această perioadă,
Krishnamurti a fondat primele școli conforme cu viziunea lui asupra educației,
Rosalind devenind directoarea școlii „Valea fericită” (Happy Valley School). În acești ani, reședința lui principală era
la Ojai, în California, unde a primit vizita mai multor personalități ale
epocii, printre care Aldous Huxley, Igor Stravinsky, Bertold Brecht, Thomas
Mann, Bertrand Russel, ca și cea a Gretei Garbo, care i s-a înfățișat ca o
aspirantă spirituală serioasă. Dintre toți, Aldous Huxley i-a devenit prietenul
cel mai apropiat.
În 1946, Krishnamurti a căpătat o
infecție gravă la rinichi, pentru care inițial a refuzat să fie tratat,
netolerând în preajma lui decât prezența lui Rosalind Rajagopal. Ulterior însă,
a cedat, primind îngrijirile medicale. Acum a început să evoce o temă care va
reveni frecvent în conferințele lui, cea a „meditației adevărate”, al cărei
sens era diferit de cel perceput în epocă. În același timp, el critica
separația care se făcea între conștient și inconștient.
Începând cu anul 1950, locuiește o
parte din timp și la Paris, unde îl întâlnește pe Léon de Vidas, care avea o
proprietate la Cuzorn, în departamentul Lot-et-Garonne din sud-vestul Franței.
În casa acestuia redactează o parte din cartea „Comentarii despre viață”,
scrisă la îndemnul lui Aldous Huxley, în care, pe lângă introspecția
meditativă, adaugă critici acerbe la adresa structurilor societății. În 1953 i
se publică prima carte, „La picioarele maestrului” (At the Feet of the Master) de către un editor important și
nespecializat în spiritualitate.
Krishnamurti se plângea frecvent
atât de venerația cu care era întâmpinat în India, cât și de aprobarea moale, inactivă,
a auditoriului occidental. A menționat la un moment dat o conferință în care
s-a bucurat când a auzit un murmur dezaprobator în public, ceea ce pentru el indica
faptul că începuseră să gândească singuri. În India s-a întâlnit cu
multe figuri notabile ale spiritualității, și chiar cu Tenzin Gyatso, al 14-lea
dalai lama, cu care a avut o relație de respect reciproc.
În
1960 l-a cunoscut pe fizicianul David Böhm, ale cărui vederi îi păreau
apropiate de ale lui. Cei doi au devenit repede prieteni și au înregistrat un
număr de dialoguri, care s-au desfășurat pe parcursul a două decenii. După unii
observatori, contactul cu omul de știință i-a adus un plus de precizie în
vocabular. În anii următori, apropiații lui Krishnamurti observă la el o schimbare
generală de comportament. Din bărbatul vesel și detașat care era, devenise
serios, nerăbdător și uneori vehement. În această perioadă, publicul lui obișnuit
l-a găsit prea auster, ceea ce însă nu l-a împiedicat să organizeze adunări
încununate de succes la Saanen, în Elveția, dedicate „persoanelor serioase,
preocupate de enormele provocări ale umanității”.
În 1970, Krishnamurti s-a întâlnit de
mai multe ori cu Indira Gandhi. Pupul Jayakar, un apropiat al lui Gandhi, spunea
că Indira Gandhi a fost influențată în politica ei de discuțiile cu el.
În 1980, Krishnamurti își reafirmă
liniile directoare ale filozofiei sale într-o declarație scrisă, cunoscută sub
numele de „Miezul învățăturilor”. Tot atunci, le spune apropiaților săi că
experiența lui interioară, „procesul” de care vorbea în primii ani, prinsese o
forță nouă, atingând sursa întregii energii, și că acum nu mai există în el
decât „un spațiu incredibil și o frumusețe imensă”.
În 1981, în urma unei gripe care l-a
afectat în așa măsură, încât a spus că „ar fi fost mai ușor să mor decât să supraviețuiesc”,
a început să evoce tot mai des tema morții în scrierile și discursurile lui.
Dar chiar dacă în acești ani apropiații lui au remarcat semnele oboselii fizice
și mentale, el a continuat să țină în jur de 120 de conferințe pe an, până cu
puțin timp înainte de moarte. Modul său de viață era riguros și auster: era
vegetarian, nu fuma, nu bea alcool sau cafea și făcea exerciții fizice regulat.
La vârsta de 90 de ani, Krishnamurti
s-a adresat Națiunilor Unite, cu ocazia primirii Medaliei pentru Pace a ONU pe
anul 1984.
Ultima întâlnire cu publicul a avut
loc la Madras, în India, în ianuarie 1986, cu o lună înainte de decesul său,
care a survenit la Ojai, în California. Pregătindu-se pentru moarte, a cerut ca
nimeni să nu fie desemnat sau să se erijeze în reprezentantul sau interpretul
lui. A mai cerut ca niciuna dintre locuințele sale să nu devină loc de
pelerinaj și niciun cult să nu fie creat în jurul persoanei lui. „Aceasta ar fi
în contradicție cu toate învățăturile mele”, a spus Krishnamurti. Dorința i-a fost
respectată. A murit pe 17 februarie 1986, la câteva săptămâni după ce a fost
diagnosticat cu un cancer la pancreas. Avea 91 de ani.
Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)
Provocarea schimbării
Filmul biografic al lui Krishnamurti
Foarte interesant documentarul si folositor. Recomand !
RăspundețiȘtergere