Pasteur - plagiatorul și impostorul + eBook

PASTEUR – PLAGIATORUL ȘI IMPOSTORUL

Încă de la şcoala comunală de la Dole, în Jura, a fost un paria al catalogului. Micul Louis nu era totuşi un copil trândav şi cu atât mai puţin zvăpăiat, ci dimpotrivă, atent, aplicat, disciplinat, conştient că şcoala era singura lui şansă de a scăpa de o existenţă lipsită de strălucire, ca aceea a tatălui său. Ce om, bătrânul! Ce curaj! De meserie e tăbăcar, adică sclav pe cont propriu. Louis îşi admiră tatăl, acest erou autentic, după cum o dovedesc, deasupra crucii de pe şemineul din sufragerie, mai preţioşi decât nişte relicve, epoleţii auriţi de sergent în armata lui Napoleon. Îl slujise pe împărat cu fanatism, fusese gata să-şi dea viaţa pentru ca duşmanul să fie nimicit la Austerlitz. Glorioasele podoabe erau ca nişte lovituri de bici pentru Louis, amintindu-i la fiecare masă că nimic nu este imposibil pentru un spirit de cuceritor. „Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei îndârjiţi, fiule”! Sergentul-major în retragere nu pierde niciun prilej să-şi dăscălească odrasla. Astfel, îi inculcă fiului germenii unei ambiţii nemăsurate. Puştiul visează la un destin demn de Micul Caporal, e atât de hotărât, încât îşi petrece tot timpul în compania cărţilor. Îndoparea cu ştiinţă este fermentul reuşitei.

O altă concluzie se impune la vederea carnetului său de note. Deşi e studios ca nimeni altul, de o disciplină şi o cucernicie exemplare, profesorii lui de la şcoala primară din Dole şi gimnaziul din Besanҫon sunt foarte nemulţumiţi. Dar adnotările cu cerneală roşie n-au nicio importanţă, nimic nu clinteşte fenomenala ambiţie a micului Louis, sprijinită neabătut de tatăl său, după cum o atestă placa memorială lipită de Pasteur, devenit savant, pe peretele casei familiale: „Ţie, tată, îţi datorez tenacitatea în munca de zi cu zi. Nu numai că aveai perseverenţa ce dă noimă vieţii, dar nutreai şi o admiraţie neţărmurită pentru oamenii mari şi faptele măreţe”.

Meşterul tăbăcar nu s-a mulţumit să-i insufle entuziasm feciorului, ci a pus la bătaie o sumă considerabilă ca să-l înscrie, la 16 ani, la o şcoală privată, ţintind în perspectivă admiterea într-una dintre grandes écoles. O investiţie complet ratată. Nesuportând depărtarea de casă, Louis se întoarce acasă după primul trimestru. Întâia şi singura dată în viaţă, tânărul Pasteur e resemnat; nu se mai gândeşte la destinul extraordinar ce-l aşteaptă, melancolia îl împinge spre încercări artistice, îşi petrece zilele căutându-şi un eventual talent la desen şi pictură. Tatăl contribuie la întremarea amorului propriu al progeniturii aducându-i permanent laude, simultan însă lucrează la refacerea ambiţiei fărâmiţate. Bătrânul e un psiholog fără pereche. În cele din urmă, Louis pune deoparte creioanele şi pensulele şi ia bacalaureatul la filiera literară. N-are cu ce să se împăuneze, a trecut la limită, iar în plus, cheia către viitorul de aur e bacalaureatul ştiinţific.

Pasteur se prezintă la examen în anul următor, sigur pe el, aşa cum le scrie surorilor cu puţin înainte de începerea probelor. „Cu cât mă apropii mai mult de bac, cu atât mi se pare mai uşor”. Buf! Încrederea arogantă în sine e la pământ, bacul e ratat. În cele din urmă, după un an, Louis reuşeşte să treacă examenul, cu menţiunea „mediocru” la chimie! Tocmai chimia, ştiinţă relativ recentă, îi va pune în lumină mintea excepţională încă din primii ani de cercetări în laboratorul lui Antoine Jérôme Balard. Descoperirea lui e fundamentală, ea arată că, spre deosebire de moleculele din compoziţia materiei inerte, care au o structură simetrică, acelea din materia vie au o structură asimetrică. N-a avut nevoie decât de 8 ani pentru a face această demonstraţie, 8 ani de concentrare exclusivă pe munca din laborator, 8 ani trăiţi departe de saloanele mondene, unde se făureau relaţiile aducătoare de promovări.

Tânărul savant dispreţuieşte avansarea prin pile, tânjind la premii şi decoraţii. Calea de obţinere a gloriei le-o destăinuie celor trei surori într-o scrisoare: „Voinţa, munca şi succesul îşi împart întreaga existenţă umană. Voinţa deschide calea carierelor strălucite şi fericite, munca asigură parcurgerea drumului, iar la capătul călătoriei, succesul se prezintă ca o încununare a operei”. Ar fi putut adăuga şi „îndrăzneala de a căuta căi noi”, dar în această epocă, mijlocul secolului al XIX-lea, e un lucru de la sine înţeles, acum se produce big bang-ul cunoaşterii, are loc marea efervescenţă a materiei cenuşii sub auspiciile intuiţiei. Din tuburile şi eprubetele incandescente ale experimentatorilor vor ţâşni legile fundamentale ce guvernează Universul, iar Pasteur este unul dintre cei mai prolifici participanţi la această sărbătoare a spiritului.

Laudele pe care i le aduc lui Pasteur sunt intolerabile. E o adevărată trădare... Cartea asta e o escrocherie! Copleşiţi de furie, unii cititori se simt înşelaţi. Mânioşi, îşi imaginează deja cum vor merge la tribunal să-şi ceară banii înapoi. Pentru a-i convinge să-şi reia lectura, voi aminti cât de necesar este atacul subtil, doar el poate demasca mecanismul sistemului opresiv la care suntem supuși. Totuşi, ca să potolesc nerăbdarea celor nemulţumiţi, voi renunţa la elogii şi voi începe să urâţesc portretul măgulitor al lui Pasteur:

Aşadar, era un savant admirabil, dar greu de suportat ca om, autosuficient, autoritar, dur cu subalternii și atât de îngust în conformismul său, încât, dacă pe atunci ştiinţele n-ar fi fost cuprinse de vârtejul descoperirilor, ci s-ar fi aflat, ca azi, sub tutela tezelor dominante, nu s-ar fi numărat printre deschizătorii de drumuri, ci ar fi fost unul din cerberii teoriilor consacrate.

Pasteur manifestă un exces de zel în ceea ce priveşte asigurarea disciplinei. Fiul fostului sergent are ascultarea în sânge. În faţa lui se stă în poziţie de drepţi. Supunere absolută! În plus, el urmează tradiţia familiei: dacă părinţii îl idolatrizau pe împărat, obiectul devoţiunii sale este Napoleon al III-lea. Supunerea e totală, Pasteur nu se mulţumeşte cu obişnuitele complimente mai mult sau mai puţin ipocrite, ci atinge pământul în plecăciuni de lacheu şi-şi pune inteligenţa la dispoziţia tronului – materie cenuşie aservită cauzelor sanitare naţionale.

Provocările asumate necugetat și frecventele schimbări de domeniu îl obligă să pornească tot timpul de la zero. Ca să exploreze noul subiect şi să demareze cât mai repede experimentele, se inspiră din cercetările anterioare sau aflate în curs, procedeu uzual în ştiinţă, care se traduce în general prin omagierea predecesorului de la care se împrumută cunoştinţele pentru reuşita propriului studiu. Nobila tradiţie nu i se aplică şi lui Pasteur. Când îşi prezenta rezultatele, nu-și pomenea niciodată colaboratorii, fără de care n-ar fi obţinut niciun succes. Vom repara această meschinărie, alcătuind un panou de onoare: Pe primul loc se situează cel mai fidel asociat, doctorul Roux, care a jucat un rol esenţial în crearea vaccinului antirabic. Urmează Joseph Lister, al cărui principiu antiseptic îl călăuzeşte pe Pasteur spre descoperirea sterilizării. Să-l amintim şi pe Ignace Philippe Semmelweiss, care, cu teoria sa despre igienă, l-a ajutat pe Pasteur să identifice microbul febrei puerperale, care provoca un sfert dintre decesele lăuzelor din maternităţile pariziene. În sfârşit, veterinarul Jean Joseph Henry Toussaint a demonstrat cât de important era să se încălzească sângele pentru a diminua virulenţa unui microb; aşa i-a venit savantului nostru ideea să „pasteurizeze” vaccinul contra bolii cărbunelui (antrax).

Cu toate acestea, Pasteur merită fără îndoială onorurile pe care i le acordă împăratul: cavaler şi apoi comandant al Ordinului imperial, fotolii la Sorbona şi Academia de Ştiinţe. Sunt lăudate la el vioiciunea spiritului, intuiţia, îndrăzneala, încăpăţânarea, nemaivorbind de extrapolarea cunoştinţelor dobândite de la o direcţie de cercetare la alta. Până la urmă, el este părintele rezultatelor ştiinţifice revoluţionare care au continuat mult după domnia lui Napoleon al III-lea. Dar înainte de a-i prezenta amănunţit reuşita supremă, care l-a catapultat în imperiul geniilor, să rezumăm linia descoperirilor sale:

- Stabilirea faptului că fermentaţia este un proces iniţiat de organisme vii;

- Izolarea maladiei care decimează viermii de mătase şi impunerea regulilor de igienă;

- Cercetări pe bere şi vin, care arată că microbii pot fi distruşi prin încălzire: pasteurizarea;

- Asepsia (sterilizarea);

- Crearea vaccinului atenuat împotriva antraxului;

- În fine, inventarea faimosului vaccin antirabic.

La începutul penultimului deceniu din secolul al XIX-lea, obsedat în continuare de visul gloriei absolute şi încredinţat că numeroase boli sunt declanşate de microbi, Pasteur are o idee fixă – înfrângerea uneia dintre acestea – ceea ce i-ar obliga pe puţinii opozanţi ai tezelor lui să facă plecăciuni în faţa maestrului. Dacă starea de sănătate a populaţiei ar fi fost unica sa preocupare, s-ar fi axat pe tuberculoză sau holeră, ale căror ravagii stăruiau în minţile tuturor.

Napoleon al III-lea înfiinţase de urgență o comisie care să studieze turbarea, numindu-l pe Pasteur alături de fiziologul Claude Bernard şi de chimistul Henri Sainte-Claire Deville, dar cei trei savanţi, cantonaţi la spitalul Lariboisière, şi-au abandonat repede cercetările, din lipsă de bolnavi, căci, după o izbucnire meteorică, sinistrul flagel s-a stins dintr-odată, ca prin miracol. Reluarea studiilor anterioare, stopate din cauza împrejurărilor, ar fi fost logică, dar holera, la fel ca tuberculoza, deşi ucide în masă, are o imagine mai puţin terifiantă decât turbarea, boală care, deşi atinge doar câteva persoane anual, are simptome înfricoşătoare: ochi ieşiţi din orbite, scurgere permanentă de salivă. Pentru Pasteur, învingerea acestei boli ar dovedi supremaţia ştiinţei asupra naturii şi, în acelaşi timp, supremaţia propriilor teorii. Ce triumf! Garanţia unei autentice sanctificări încă din timpul vieţii!

În 1880, Pasteur şi echipa sa, din care face parte şi fidelul şi preţiosul doctor Emile Roux, cu o intuiţie şi o inventivitate remarcabile, demarează cercetările. Activitatea lor nu este clandestină, dimpotrivă, sunt constrânşi s-o popularizeze, pentru a găsi cazuri pe care să-şi realizeze experimentele. Ca efect al acestei publicităţi, doctorul Lannelongue de la spitalul Trousseau îl previne pe Pasteur că tocmai a internat un băiat de 5 ani, atins de turbare. Din nefericire, copilul moare imediat, Pasteur nu poate decât să ia probe de salivă şi mucus din căile respiratorii. Revenit în laborator, inoculează unor iepuri magma infecţioasă, reluând modelul experimental elaborat cu câţiva ani înainte de un veterinar, Pierre Victor Galtier. Din păcate, experimentul eşuează după 36 de ore, când iepurii mor prematur, din cauza unei pneumonii. Întrucât a utilizat în întregime eşantioanele prelevate de pe cadavrul copilului, savantul recurge la saliva şi măduva spinală recoltate de la câini turbaţi, aşteptând să treacă perioada de incubaţie. „Pentru un experimentator e un adevărat supliciu, să fie condamnat la luni de aşteptare”, se plânge el.

Încearcă o altă metodă, grație lui Emile Roux, care descoperise singur că materia cerebrală a unui câine transmite boala altui animal, iar transmiterea se accelerează dacă substanţa se inoculează direct în dura mater, membrana meningeală aflată în contact cu oasele cutiei craniene. În ciuda cruzimii procedeului, Pasteur îl pune în aplicare, având drept obiectiv crearea unui vaccin curativ. Cum agentul patogen nu fusese identificat, nu poate recurge la un mediu de cultură pentru a-l slăbi. Astfel, iepurii vor servi drept eprubete, căci inocularea în lanţ, de la un animal la altul, reduce perioada de incubaţie până acolo, încât într-o săptămână se poate obţine un virus „stabil”, a cărui violenţă extremă face ca simptomele câinelui infectat să se manifeste fulgerător. Virusul stabil constituie baza indispensabilă a infecţiei controlate, însă agresivitatea lui excesivă nu permite să fie folosit. Ca să-l domolească, Pasteur inoculează în diverse animale materie cerebrală infectată, până când, într-o zi obţine rezultatul dorit experimentând pe o maimuţă. Graţie acestui virus stabil atenuat, câinii supuşi inoculării scapă de contaminare.

Rămâne totuşi o problemă majoră: mamiferele erau iniţial sănătoase, or obiectivul e vindecarea persoanelor muşcate, deci bolnave. Fiecare nivel de cercetare impune extrapolarea ipotezelor, iar în alegerea căii de urmat intuiţia are o pondere covârşitoare. În aceste clipe cruciale se întâmplă ca revelaţia să fie favorizată de un eveniment anume, iar Pasteur, norocos, beneficiază de o asemenea mână de ajutor. Dorind să-i ceară părerea lui Emile Roux, intră în încăperea în care acesta îşi desfăşoară experimentele. Roux lipseşte. Pasteur se pune pe scotocit în căutarea unei invenţii urzite de adjunctul său, specialist în domeniu. Și maestrul furtişagului dă peste un sistem ingenios, ce permite conservarea in vitro a măduvei spinale de iepure. Pasteur îşi ia meticulos notiţe despre dispozitivul experimental. Surprins de un colaborator, revine în spaţiul său de lucru şi, fără să ezite, are îndrăzneala să-i pună pe asistenţi să realizeze un montaj identic cu cel al lui Roux, fiecare element fiind puţin mai mare, detaliu decisiv, care favorizează activarea fenomenelor implicate. În timp ce Roux, dezamăgit, nu reuşeşte să facă progrese, Pasteur va elabora pe baza informaţiilor sustrase un protocol vaccinal, punând astfel temelia ştiinţei imunităţii, al cărei postulat afirmă că imunitatea unui organism trebuie dinamizată înainte ca maladia să-l atace.

Unul dintre criteriile de verificare a unei teorii este reproductibilitatea. În mediul viu, însă, interacţionează prea mulţi parametri variabili, care îl perturbă pe experimentator. Pentru a-şi atinge obiectivele, Pasteur va trebui să sacrifice sute de câini, iar atunci când, în sfârşit, se consideră pregătit să treacă la oameni, Roux intervine, se revoltă, testarea vaccinului pe oameni e o nebunie, iar momentul e mult prea timpuriu. Pasteur ştie că se poate debarasa de Roux, îi dispreţuieşte sfaturile, el e cel care decide şi o face în funcţie de convingerile lui intime.

Galvanizat de propriile certitudini, are nevoie ca Providenţa să-i ofere drama indispensabilă pentru realizarea actului istoric. Pe 2 mai 1885, doctorul Rigal de la spitalul Necker îl anunţă pe Pasteur că în secţia lui tocmai a sosit un sexagenar atins de turbare. Doctorul consideră că e un caz disperat, iar Pasteur, nerăbdător să-şi testeze vaccinul, decide ca pacientului să-i fie injectată o primă doză. Când află, directorul instituţiei, panicat, îl informează pe ministrul Sănătăţii, care interzice continuarea tratamentului. Pasteur n-a știut niciodată ce efect a avut gestul lui, căci bolnavul a părăsit spitalul după prima injecţie.

Al doilea ghinion are loc la câteva zile, pe 5 iunie la Spitalul Lariboisière. Când ajunge Pasteur, pacientul e deja în agonie. Destinul, îi impune un al treilea eşec pe 22 iunie. La Saint-Denis, Pasteur încearcă să vaccineze o fetiţă în stare critică, muşcată de un câine turbat, dar copila se stinge a doua zi în zori. Când ghinioanele se succed într-un asemenea ritm, încrederea în sine se zdruncină, cei înclinaţi spre superstiţie se cred victimele unui blestem, în timp ce alţii, măcinaţi de îndoială, pun sub semnul întrebării legitimitatea deciziei lor.

Nimic din cele de mai sus nu i se aplică lui Pasteur. El se află pe calea spre consacrare, întâlnirea lui cu istoria e deja decisă! Convingerea de neclintit sfârşeşte întotdeauna prin a transforma visul în realitate. Pentru Pasteur, concretizarea miraculoasă se produce pe 6 iulie 1885. În acea zi se prezintă, direct la laboratorul său, un băiat de 9 ani, Joseph Meister, agresat cu două zile înainte de un câine turbat. Animalul fusese atât de înverşunat, încât îl muşcase de 14 ori de mâini şi de picioare. Bandajat cum se cuvine, Joseph este însoţit de mama lui şi de proprietarul dulăului, zgâriat şi el pe braţe în momentul în care intervenise să salveze copilul.

Trebuie amintit că Pasteur, în calitate de chimist, riscă să fie condamnat pentru exercitarea ilegală a medicinii dacă administrează el însuşi vaccinul. Cum Roux e în continuare supărat, face apel la doctorul Alfred Vulpian şi la tânărul pediatru Joseph Grancher pentru stabilirea diagnosticului. Gravitatea rănilor îi face pe cei doi practicieni să estimeze că este indispensabil să se recurgă la vaccinarea experimentală. Timp de trei săptămâni, Pasteur a consemnat cu acribie întreaga procedură clinică: În consecinţă, pe 6 iulie, la orele 8 seara, după 60 de ore de la muşcăturile din 4 iulie, în prezenţa doctorilor Vulpian şi Grancher, se inoculează sub un pliu cutanat la nivelul hipocondrului drept al micului Meister o jumătate de seringă cu măduvă de iepure decedat de rabie pe 21 iunie, conservată într-un flacon cu aer uscat timp de 15 zile.

Pentru a continua tratamentul aşa cum vrea, Pasteur îl ia acasă pe Joseph Meister, găzduindu-l până în dimineaţa zilei de 16 iulie. În fiecare zi îi inoculează băiatului o doză de măduvă de iepure din ce în ce mai recentă: trece astfel de la o măduvă de 2 săptămâni la una de 12 zile, apoi de 11, 9 etc., în total 12 injecţii, dintre care ultima este făcută cu măduvă recoltată în ajun. Pasteur ar trebui să se oprească, dar, pentru a valida definitiv eficacitatea metodei sale, recurge la o ultimă inoculare, de data aceasta cu măduvă proaspătă. La fel ca ultimele două, aceasta nu are proprietăţi curative, dimpotrivă, este vorba de tentative de infectare cu virusul rabic, în scopul de a demonstra că vaccinul oferă o protecţie definitivă.

Miracolul ştiinţific este dezvăluit pe prima pagină din Journal des débats. Presa preia ştirea, întrecându-se în superlative. Pasteur este acoperit de glorie, iar cele câteva atacuri veninoase vin mai cu seamă din Germania, reflectând ura patriotică nutrită reciproc de francezi şi nemţi după războiul din 1871. Joseph Meister e alsacian şi, prin urmare, cetăţean al Reich-ului: pe malul celalalt al Rinului, lăudarea unui savant inamic pentru că a vindecat un copil aparţinând naţiunii germane este intolerabilă. Criticile vor înceta în toamnă, când, la cererea primarului unui târg din Jura, Villers-Farlay, Pasteur îl tratează, cu acelaşi succes ca pe Joseph Meister, pe un băiat de 15 ani muşcat de un câine atins de turbare, după cum confirma autopsia animalului.

Doctorul Vulpian îl ridica în slăvi pe Pasteur într-un discurs pronunţat la Academie: Turbarea, această boală cumplită faţă de care toate încercările terapeutice de până acum au dat greş, şi-a găsit în sfârşit leacul! Domnul Pasteur, care în această direcţie nu a avut niciun precursor, a ajuns, în urma unor cercetări efectuate fără întrerupere ani în şir, să creeze o metodă de tratament cu ajutorul căreia se poate împiedica fără greş dezvoltarea rabiei la individul muşcat de un câine turbat. Spun „fără greş”, pentru că, după ce am vizitat laboratorul domnului Pasteur, n-am nicio îndoială că acest tratament se va bucura de succes de fiecare dată când va fi aplicat riguros, la un interval de câteva zile după muşcătura rabică.

Entuziasmul medicului este confirmat de înmulţirea pacienţilor trataţi – 80 deja în 1885. Zvonul despre această victorie a ştiinţei asupra celei mai cumplite boli cunoscute se răspândeşte până în Statele Unite şi Rusia. Din aceste ţări, victimele muşcăturilor sunt transportate la Paris. Primii sunt pacienţii din Newark, de peste Atlantic, după care sosesc 19 ruşi din regiunea Smolensk, atacaţi de un lup turbat.

Toate aceste cazuri de vindecare afişate de laboratorul lui Pasteur sunt uimitoare, dacă nu incredibile. De data aceasta, mitul pe cale de formare este atacat de un medic renumit, doctorul Peter. Nici invidios, nici cu capul în nori, Peter se miră de proliferarea unei maladii care până atunci era marginală: Am văzut două cazuri în 35 de ani de practică spitalicească şi civilă, iar colegii de la spitalele din oraş, precum şi de la ţară, au observat câteva cazuri de turbare la om, nu zeci şi cu atât mai puţin sute. Pentru a evidenţia beneficiile metodei sale şi a-i camufla nereuşitele, domnul Pasteur are interesul de a face să se creadă că mortalitatea anuală provocată de rabie în Franţa este mai mare decât în realitate. Adevărul este însă cu totul altul. Vreţi să ştiţi, de pildă, câţi indivizi au murit de turbare la Dunkerque în 1925? Unul singur... Şi vreţi să ştiţi câţi au murit în acest oraş într-un an de la aplicarea metodei lui Pasteur? Unul.

Argumentaţia doctorului Peter e perfect logică. Trebuie spus că în cazul persoanelor muşcate de un câine turbat riscul de contractare a maladiei este de 10%. Contaminarea depinde de gravitatea muşcăturilor şi, bineînţeles, de starea de sănătate a victimei, care influenţează direct capacitatea sistemului imunitar de a riposta la un atac viral. De altfel, câinele agresor n-a fost autopsiat în toate cazurile, iar fragmente din măduva lui n-au fost injectate în doi cobai a căror moarte ar fi confirmat prezenţa infecţiei. Să notăm că această procedură nu a fost aplicată în cazul tânărului Meister şi nici la majoritatea beneficiarilor tratamentului.

Pornind de la aceste date obiective, statistica arată că din cele 80 de cazuri de turbare, 5 ar fi murit în lipsa vaccinului. Or, după cum recunoştea el însuşi, Pasteur s-a confruntat cu trei decese, ceea ce reduce la două vieţile salvate. Două vieţi! Bilanţul real este derizoriu. Pentru a-1 îmbunătăţi, Pasteur şi echipa sa multiplică vaccinările şi perorează împotriva detractorilor; iată, de pildă, ce afirma doctorul Vulcain după un an, în 1889: Se poate spune că, dacă în rândul persoanelor tratate au decedat 1%, dintre cele care nu au fost tratate prin metoda Pasteur şi-au pierdut viaţa 16%. Luând în calcul cele 12 persoane decedate în pofida administrării tratamentului, rămân 264 de indivizi salvaţi. Iată-ne departe de cifra indicată de dl. Peter pentru mortalitatea anuală provocată de turbare în Franţa.

Dacă opinia publică înghite pe nemestecate crezul vaccinator, doctorul Peter continuă să protesteze: Ar rezulta deci, logic şi aritmetic, că în ultimele 12 luni s-au produs în Franţa de cinci ori mai multe cazuri de turbare decât în anii anteriori! Ei bine, declar că e de-a dreptul imposibil şi că aici se ascunde artificiul matematic pe care şi-au clădit pasteurienii sistemul.

Dr. Peter pune degetul pe rană. Analiza lui judicioasă convinge tot mai mulţi oameni. Câteva reviste medicale îi adoptă teoria şi îndrăznesc să-l contrazică pe Pasteur. Polemica se limitează totuşi la o minoritate în mediile intelectuale. Cu toate acestea, doctorul Peter nu este singurul care le furnizează oponenţilor argumente serioase. Cealaltă sursă, extrem de credibilă, se află în laboratorul lui Pasteur. Este vorba de nimeni altul decât Emile Roux, care denunţă maniera riscantă de lucru, insuficienţa studiilor preliminare şi pericolul la care sunt supuşi vaccinaţii.  

Deşi maestrul dispreţuieşte manifestările contestatare, iar colaboratorii săi fideli îşi afişează entuziasmul pentru vaccinare, doctorul Eugène Grancher, care se ocupă de inoculări, se plânge de ostilitatea pe care o întâlneşte în rândul unei anumite elite: Simţeam cum dezinteresul şi jena îi cuprindeau treptat pe cei care mă înconjurau, ca să nu mai vorbesc de furia ce se făcea simţită în surdină. Pe de altă parte, unele reviste din presa politică şi cea medicală derulau o campanie înverşunată contra lui Pasteur, ca să nu mai vorbim de un grup de oameni politici şi liga antivivisecţionistă. Chiar şi în liceele pariziene, elevii erau împărţiţi în pasteurieni şi anti-pasteurieni şi se ciondăneau cu orice prilej. Pasteur şi echipa sa nu au decât o replică la inflaţia de critici: accelerarea ritmului vaccinărilor. În laborator nu se pierde vremea. După o examinare sumară se stabileşte diagnosticul de turbare, Grancher execută imediat prima injecţie, iar apoi, timp de 9 zile, conform procedurii, victimei muşcăturii i se inoculează fragmente uscate de măduvă de iepure tot mai recente.

Pe 20 octombrie 1886, beneficiarul tratamentului e Jules Rouyer, un băiat ce fusese muşcat cu 12 zile mai înainte şi acum se întoarce acasă, aparent vindecat. Pasteur, obosit de aceşti doi ani de prozelitism vaccinal şi slăbit fizic după un atac cerebral suferit în 1861 (care nu-i permite să folosească mâna stângă pentru gesturi de precizie), pleacă liniştit în vacanţă. Pe 26 noiembrie e în Italia, când echipa sa află că Jules Rouyer a decedat. Ştirea o aduc autorităţile judiciare, căci tatăl, Napoleon Rouyer acuză vaccinul de moartea fiului său. Ce scandal s-ar isca dacă la autopsie s-ar stabili că băiatul a murit de turbare! Metoda vaccinală ar suferi o înfrângere teribilă, ani de muncă s-ar duce pe apa sâmbetei, Pasteur ar fi exclus din imperiul geniilor, tratat ca un nebun periculos, şi întreaga sa echipă ar ajunge în mizerie.

Perspectiva aceasta umilitoare îl face pe Roux să-şi ierte maestrul, sprijinindu-l cu toată energia. Doctorul cere ca din cadavrul copilului să fie prelevate fragmente de măduvă, care să fie inoculate apoi în organismele a doi iepuri. După două săptămâni, animalele infectate paralizează. Simptomele corespund primului stadiu al turbării, dovadă indubitabilă a faptului că Jules Rouyer a fost ucis de această boală. În timp ce unul dintre apropiaţii lui Pasteur se repede în Italia să-l pună la curent, profesorul Brouardel, care a făcut autopsia, îl convoacă pe Emile Roux care, deşi a revenit în tabăra Maestrului, rămâne afectat de furtul căruia îi căzuse victimă cu ani în urmă. Roux are două variante: fie îşi oferă o răzbunare legitimă, fie se corupe definitiv, luând apărarea lui Pasteur: Brouardel ştia că nu aprob aplicarea tratamentului la om. Având o părere bună despre mine, m-a întrebat dacă, în ciuda opoziţiei mele, aveam suficientă încredere în acest tratament ca să accept responsabilitatea de a-l pune la punct, caz în care m-ar fi susţinut. Am răspuns afirmativ. Mi-a mai spus că laboratorul avea adversari puternici; în încheiere mi-a declarat că, dacă nu voi lua poziţie în favoarea dv., voi determina o înapoiere cu 50 de ani în evoluţia ştiinţei. Acest lucru trebuie evitat.

Pe 4 ianuarie, Pasteur, aflat în continuare în Italia, scapă de dezonoare graţie lui Roux şi lui Brouardel, complici întru sperjur în faţa Academiei de Medicină, reunită pentru a dezbate cazul lui Jules Rouyer. După ce profesorul Brouardel anunţă că pune moartea copilului pe seama unei insuficienţe renale, Roux, la rândul său, afirmă că a infectat doi iepuri cu fragmente din bulbul rahidian al micului Jules şi că, după 40 de zile, cele două animale zburdă de sănătate, dovadă a faptului că decesul lui Jules Rouyer n-a fost provocat de turbare.

Roux a ales să fie salvatorul lui Pasteur, însă impostura e fragilă! După câteva luni, un englez, Joseph Smith, care, muşcat de o pisică turbată, venise la Paris să se trateze, îşi dă sufletul la spitalul Saint-Thomas, unde fusese adus de urgenţă, la două zile după administrarea vaccinului. Iată-i din nou pe Pasteur, Roux şi toată echipa sub ameninţarea execuţiei publice! Nu au decât o cale de scăpare: să demonstreze că moartea lui Smith n-are nicio legătură cu vaccinul. Căutând indicii, descoperă repede că victima nu ducea paharele la ureche, corpul său fiind un mediu propice pentru infiltrarea turbării. Prin urmare, eficacitatea tratamentului fusese subminată de gradul de îmbibare alcoolică! O concluzie clară şi inatacabilă.

Cu ticăloşie, Pasteur şi echipa sa au reuşit să pareze de fiecare dată atacurile. Încetul cu încetul, spiritele critice au fost reduse la tăcere, iar principiul vaccinării a fost întronat ca panaceu. S-au uitat ca prin farmec învăţăturile istoriei, epidemiile dispărute înainte de crearea vaccinurilor, proliferarea speciilor timp de milioane de ani, incompatibilă cu teoria multitudinii invizibile de bacterii, microbi, virusuri ce se năpustesc în hoarde ucigaşe. Potrivit acestei teze, Pământul s-ar fi transformat rapid într-un deşert pietros. Dar, în ciuda enormităţii, teza rămâne bine ancorată în minţile oamenilor și, mai grav, toţi suntem condamnaţi prin lege să ne supunem ei. Teoria născută dintr-o impostură a devenit un instrument dictatorial!

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009

 

Paul de Kruif - Vânătorii de microbi