ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE
Inchiziția
romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria
omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș
pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania. Iar „eretic” însemna
orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica
oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele
vrăjitoare. Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual. Însuși Iisus,
în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus: „Fiul Domnului
nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de
pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56). Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se
spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu
și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru. Iar mai târziu, în Noul
Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă
Bisericii.
Creatorul Inchiziției a
fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea). Au urmat Honorius al
III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea... patru papi
care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă. Pentru a-și crea
o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel
mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea
că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța. Un
alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus: „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat
afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse,
aruncate în foc și ard”. (Ioan:
15, 6). Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie,
ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari. Dar simpla
ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să
sufere chinurile și durerile cele mai groaznice. Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte
de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou.
Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat
timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.
Femeile erau cu
deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a
clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat. Erau frecvent
acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către
acești preoți cu un comportament sexual deviant. Și, cum pe atunci a fi acuzată
era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era
aruncată în gol de pe un pod înalt.
Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez
(1694-1778), scria despre Inchiziţie:
„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.
Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost
luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și
noi orori. Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au
înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica. Germania şi Anglia au
protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit
apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere
ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în
Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele
care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul
Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o
găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi
necredincioşi.
Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La
cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi
o mulţime de oameni. Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor
săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la
Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care
Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.
Cine
n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată
în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia. O bulă papală din 2 august
1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate
tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric
fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a
duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind
confiscările şi condamnările. Sub acest monstru, care a deținut funcția
de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia
a condamnat mai bine de 10.000 de victime
anual! Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât
escortat de o ceată de funcţionari ai
Inchiziţiei. Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia
puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras atât
de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a
trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.
DOUĂ
CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE
Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof
polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și
executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în
celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui
Dumnezeu). Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit
numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă.
Episcopul Józef Andrzej Załuski
(1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:
„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit
limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu. Apoi, mâinile –
instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa
– sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al
epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l
ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”. În vremea
aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și
apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri
groaznice, la foc mic.
Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul
Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville. A fost
condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din
Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și
sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de
părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire. Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare
a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în
Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville. În rechizitoriu s-a consemnat:
„Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără
să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o
impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul
filozofic” al domnului Voltaire... Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La
Barre să fie torturat”.
Abbeville – Basorelief pe monumentul
Cavalerului de La Barre,
reprezentând supliciul acestuia
Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul
de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare,
picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare
între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La
Barre și-a pierdut cunoștința. A fost reanimat și a declarat că nu a avut
complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost
supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în
cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria
«Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului
a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii. A fost decapitat
cu securea (privilegiu rezervat nobilimii).
Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic”
al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său. Avea 21 de ani. Emoția
asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe
la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția
din 15 noiembrie 1793.
TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE
INCHIZIȚIE
Tortura funiei: Dacă acuzatul nu
recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se
legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete
şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut
suspendat. Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele
acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau
inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata
să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.
Tortura apei: Dacă în timpul acestui
supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a
apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi
era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi.
Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre
spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea
coloana vertebrală.
Tortura focului: Dar tortura cea mai
utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau
picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi
combustibilă. Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de
cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia. Aceste
torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după
nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor
să nu poată fi auzite de afară. Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a
căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe
inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau
obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor,
nasului şi gurii.
Nota bene:
Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate,
intrând în proprietatea Bisericii.
Surse:
Traducerea:
Olga Constantin (Frumoasa Verde)
Inquisition – Inchiziția (RO)
Foarte bun articol. Felicitari!
RăspundețiȘtergereSavantul britanic Nick Bostrom a decis ca e bine sa publice o serie de lucrari stiintifice din care rezulta ca tot Universul ar fi o creatie artificiala dirijata de un computer. Acest savant presupune ca o civilizatie extraterestra ar fi la originea creatiei acestui gigantic joc pe computer in 3 dimensiuni dotat si cu senzatii. Religiosii spun ca Dumnezeu a facut Universul si ca acest fel de entitate nu poate fi reprezentata, avand o natura imateriala, invizibila. Cert e ca pe Terra se ridica si cad civilizatii fara ca oamenii sa poata realiza o societate cat mai aproape de ideal. Pretextele ridicarii si distrugerii acestor civilizatii se tot repeta de mii de ani. Indiferent cine a creat lumea este de aratat ca in toate civilizatiile au existat oameni buni, mareti, alaturi de oamenii rai care au comis genocid. Intre ei au fost cei considerati media, adica cei pe care se baza existenta civilizatiei respective, atat cat dura ea dupa program de computer sau planificari divine. Intotdeauna oamenii au facut ceva intr-un context folosindu-se un anumit pretext potrivit cu acel context. Pretextele pentru faptele bune sau pentru faptele rele sunt necesare pentru a masca dirijarea la care sunt supusi oamenii, care actioneaza ca niste roboti dupa program de computer sau dupa plan divin. In cadrul civilizatiilor preistorice s-au facut ritualuri oficiale de sacrificii de vieti omenesti. Aceste manifestari macabre s-au oprit oficial la un moment dat dar au continuat in mod mascat, folosindu-se tot felul de pretexte. Inchizitia a fost un astfel de pretext pentru a se continua sacrificiile rituale de vieti omenesti. In zilele noastre sunt acuzate alte organizatii ca ar practica pe ascuns astfel de ritualuri macabre. Deci din preistorie si pana in zilele noastre se tot gasesc pretexte pentru a sacrifice ritual oamenii. Aceasta maladie a unor grupuri de oameni nu apare din senin, ci ea se produce pentru ca oamenii care ajung sa faca asemenea fapte sunt posedati. Adica sunt dirijati ca robotii dupa un program ca de calculator, sau dupa un plan al unei zeu satanic. Pe ce cale se face posedarea? Legatura intre creatorii materiali extraterestri sau imateriali divini si fiinte se face prin ceea ce religiosii numesc Santul Duh / aura. Deci Inchizitia a fost o etapa planificata care a fost inlocuita dupa plan cu alte manifestari asemanatoare: genocidul facut la rascoale si revolutii, genocidul facut in lagarele de exterminare, ritualurile satanice ale unor organizatii blamate oficial, dar care exista azi fara ca autoritatile sa le desfiinteze.
RăspundețiȘtergereCautati pe Google titlul de mai jos!
Are You Living in a Computer Simulation?
examines the idea that we live in an "ancestor simulation", a computer simulation run by some technolo...
MarSand&Co.