Mitul vitaminelor - De ce credem că avem nevoie de suplimente

MITUL VITAMINELOR
– DE CE CREDEM CĂ AVEM NEVOIE DE SUPLIMENTE –

Mulți experți în nutriție se îndoiesc de faptul că tot ceea ce avem nevoie pentru a rămâne sănătoși se găsește în hrana noastră obișnuită. Reprezentanții industriei farmaceutice, bazându-se pe un istoric fascinant, susțin că alimentele noastre nu conțin destui nutrienți și că avem nevoie de suplimente. Din fericire, însă, multe studii obiective excelente au rezolvat această problemă. Pe 10 octombrie 2011, cercetătorii de la Universitatea Minnesota au publicat rezultatele unui studiu care arăta că femeile care au luat suplimente multivitaminice sau multiminerale au decedat într-un număr mai mare decât cele care nu și-au suplimentat dieta în acest fel. Două zile mai târziu, cercetătorii de la Clinica din Cleveland au publicat un studiu care demonstra că bărbații care au luat suplimente cu vitamina E aveau un risc mai mare de a dezvolta un cancer de prostată. „A fost o săptămână grea pentru vitamine”, a spus jurnalista Carrie Grann, de la ABC News.

Aceste rezultate nu au fost o premieră. Un număr de șapte studii anterioare demonstraseră deja că suplimentele de vitamine cresc riscul de cancer și boli de inimă și scurtează viața. Cu toate acestea, în 2012, mai mult de jumătate dintre americani luau o formă sau alta de suplimente vitaminice. Dar ceea ce puțini oameni știu, este faptul că fascinația lor pentru vitamine a început de la un singur om. Un om care a avut atât de multă dreptate, încât a primit două premii Nobel, și care s-a înșelat atât de mult, încât a fost considerat unul dintre cei mai mari șarlatani ai lumii.

În 1931, Linus Pauling publica în Journal of the American Chemical Society un articol intitulat „Natura legăturilor chimice”. Înainte de apariția acestui studiu, chimiștii cunoșteau două tipuri de legături chimice: ionică ­­­­­(când un atom cedează altuia un electron) ­­și covalentă (când atomii își pun în comun unul sau mai mulți electroni). Pauling susținea că lucrurile nu sunt așa de simple și că împărțirea electronilor se petrece undeva între ionic și covalent. Ideea lui a revoluționat domeniul, îmbinând fizica cuantică cu chimia. De fapt, conceptul lui era atât de revoluționar, încât atunci când editorul revistei a primit manuscrisul, n-a putut găsi nicio persoană calificată să-l recenzeze. Iar când Albert Einstein a fost întrebat ce crede despre articolul lui Pauling, acesta ridicat din umeri: „E prea complicat pentru mine”.

Pentru acest singur articol, Pauling a primit Premiul Langmuir pentru cel mai marcant tânăr chimist din Statele Unite, a devenit cea mai tânără persoană membră a Academiei Naționale de Științe, a fost făcut profesor plin la Caltech și a primit Premiul Nobel pentru Chimie. Toate acestea, la vârsta de 30 de ani.

În 1949, Pauling a publicat în revista Science un studiu intitulat „Anemia celulelor seceră, o boală moleculară”. La vremea respectivă, oamenii de știință cunoșteau faptul că hemoglobina (proteina din sânge care transportă oxigenul) cristalizează în venele celor bolnavi de acest tip de anemie [n.n: numită „siclemie”], provocându-le dureri de încheieturi, cheaguri de sânge și moarte. Dar nu știau de ce. Pauling a fost primul care a arătat că hemoglobina cu celule seceră are o încărcătură electrică ușor diferită, caracteristică ce afectează în mod dramatic modul în care ea reacționează cu oxigenul. Această descoperire a sa a dat naștere domeniului biologiei moleculare.

În 1951, Pauling a publicat un articol în „Lucrările Academiei Naționale de Științe”, intitulat „Structura proteinelor”. Atunci se știa deja că proteinele erau alcătuite dintr-o serie de aminoacizi. Pauling a venit cu ideea că proteinele au și o structură secundară, determinată de felul în care se pliază unele cu altele. El a numit o astfel de configurație „alpha helix”, și a fost folosită mai târziu de către James Watson și Francis Crick pentru a explica structura ADN-ului.

În 1961, Pauling a colectat sânge de la gorile, cimpanzei și maimuțe aflate la Grădina zoologică din San Diego. Voia să vadă dacă mutațiile din hemoglobină pot fi utilizate ca un fel de ceas evolutiv. Pauling a arătat că oamenii s-au desprins din gorile cu 11 milioane de ani în urmă, mult mai devreme decât bănuiau oamenii de știință. Ulterior, un coleg de breaslă remarca: „Dintr-o singură lovitură, el a unit paleontologia cu biologia evoluționistă și cu biologia moleculară”.

Dar realizările lui Linus Pauling nu s-au limitat la știință. Începând din anii 1950, timp de 40 de ani el a fost unul dintre cei mai cunoscuți activiști pentru pace din întreaga lume. S-a opus persecuțiilor și încarcerării japonezilor americani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a refuzat oferta lui Oppenheimer de a lucra la Proiectul Manhattan, l-a înfruntat pe senatorul Joseph McCarthy prin refuzul de a depune un jurământ de credință, s-a opus proliferării armelor nucleare, a forțat guvernul să recunoască faptul că exploziile nucleare pot altera genele umane, a convins alți deținători ai Premiului Nobel să se opună războiului din Vietnam și a scris cartea devenită best-seller No More War! (Stop războaielor!). Datorită eforturilor lui Pauling a fost încheiat Tratatul pentru interzicerea testelor nucleare.

În 1962, Linus Pauling a primit Premiul Nobel pentru Pace, devenind prima persoană din lume care a câștigat două Premii Nobel neîmpărțite cu nimeni. Pe lângă alegerea sa în cadrul Academiei Naționale de Științe și Medalia de Merit acordată de președintele Statelor Unite, Pauling a mai primit diplome de onoare de la universitățile Cambridge, Londra și Paris. În 1961 a apărut pe coperta revistei Time drept „Bărbatul anului” și a fost onorat ca unul dintre cei mai mari oameni de știință care au trăit vreodată.

Apoi, toată rigoarea, toată munca și ingeniozitatea care l-au făcut pe Linus Pauling o legendă au dispărut. Ca să folosim cuvintele unui confrate, „decăderea lui a fost la fel de măreață ca o tragedie clasică”. Punctul de cotitură a venit în martie 1966, când Pauling avea 65 de ani. Tocmai primise Medalia Carl Neuberg. „În timpul unei prelegeri la New York, își amintește Pauling, am menționat câtă plăcere mi-a făcut să citesc despre descoperirile oamenilor de știință în legătură cu natura lumii noastre și am spus că sper să mai trăiesc vreo 25 de ani, pentru ca în continuare să am această plăcere. La întoarcerea în California, am primit o scrisoare de la un biochimist pe nume Irwin Stone, care asistase la prelegerea mea. Îmi scria că, dacă voi urma recomandarea lui de a lua zilnic 3.000 de miligrame de vitamina C, voi trăi nu doar încă 25 de ani, ci probabil mai mult”.

Acest Stone, care-și spunea „doctor Stone”, studiase timp de doi ani chimia la facultate. Ulterior primise un grad onorific de la Colegiul de chiropractică din Los Angeles și titlul de doctor în filozofie (PhD) de la Universitatea Donsbach – Facultatea de nutriție, o instituție de învățământ prin corespondență, neacreditată, din sudul Californiei.

Pauling i-a urmat sfatul lui Stone. „Am început să mă simt mai cu viață și mai sănătos, spunea el. Răcelile puternice de care sufeream de câteva ori pe an n-au mai apărut. După câțiva ani, mi-am crescut doza de vitamina C de 10 ori, apoi de 20 de ori și apoi de 300 de ori. Acum iau 18.000 de miligrame pe zi”. Din acel moment, oamenii aveau să-și amintească de Linus Pauling pentru un singur lucru: vitamina C.

În 1970, Pauling a publicat „Vitamina C și răceala comună”, îndemnând publicul să ia zilnic 3.000 de miligrame de vitamina C (cam de 50 de ori mai mult decât doza zilnică recomandată). Pauling era convins că răceala comună va fi în curând o afecțiune de domeniul trecutului: „Vor trece câteva zeci de ani până când o vom eradica complet, dar cred că, în 2-3 ani, va putea fi ținută sub control în Statele Unite și în câteva alte țări. Abia aștept să fiu martorul acestui pas înainte spre o lume mai bună”. Cartea lui Pauling a devenit instantaneu un best-seller. În 1971 și 1973 au fost tipărite ediții broșate, iar trei ani mai târziu s-a publicat versiunea extinsă, intitulată „Vitamina C, răceala comună și gripa”, care promitea să stopeze prezisa pandemie de gripă porcină. Vânzările de suplimente de vitamină C s-au dublat, s-au triplat... s-au înzecit. Farmaciile nu mai puteau ține pasul cu cererea. Pe la mijlocul anilor ’70, în jur de 50 de milioane de americani urmau sfatul lui Pauling, iar producătorii de vitamine numeau acest fenomen „efectul Linus Pauling”.

Oamenii de știință nu erau însă la fel de entuziaști. Pe 14 octombrie 1942, cam cu 30 de ani înainte ca Pauling să-și publice cartea, Donald Cowan, Harold Diehl și Abe Baker de la Universitatea Minesota publicaseră un articol în Journal of the American Medical Association, intitulat „Vitaminele ca metodă de prevenire a răcelilor”. Autorii concluzionau: „În condițiile acestui studiu controlat, în care au fost tratate 980 de cazuri de răceli, nu există niciun indiciu că vitamina C singură, o antihistamină singură sau vitamina C plus o antihistamină au vreun efect important asupra duratei sau severității infecțiilor tractului respirator superior”.

Au urmat alte studii. După apariția cărții lui Pauling, cercetătorii de la Universitatea Maryland au dat zilnic, timp de trei săptămâni, 3.000 de miligrame de vitamina C unui număr de 11 voluntari și un placebo (o pastilă cu zahăr) altor 10. Apoi i-au infectat pe voluntari cu virusul răcelii comune. Toți au dezvoltat simptomele răcelii, pe aceeași durată. La Universitatea din Toronto, cercetătorii au administrat vitamina C sau placebo la 3.500 de voluntari. Din nou, vitamina C nu a prevenit gripa. În 2002, cercetătorii olandezi au administrat multivitamine sau placebo la 600 de voluntari. Iarăși, nicio diferență. Cel puțin 15 studii au demonstrat că vitamina C nu tratează răceala comună. În consecință, o serie de instituții de profil nu au mai recomandat-o pentru prevenirea sau tratarea acesteia: FDA, Academia Americană de Pediatrie, Asociația Medicală Americană, Asociația Dietetică Americană, Centrul pentru Nutriția Umană de la Facultatea de sănătate publică John Hopkins din Bloomberg, și nici Departamentul de Sănătate și Servicii Umane.

Cu toate că studiu după studiu demonstra că se înșelase, Pauling refuza să creadă, continuând să promoveze vitamina C în prelegeri, articole și cărți. Iar când, uneori, apărea în fața jurnaliștilor cu simptome evidente de răceală, spunea că suferă de alergii. Apoi, Linus Pauling a ridicat miza. A afirmat că vitamina C nu numai că previne răcelile, dar vindecă și cancerul.

În 1971, Pauling a primit o scrisoare de la Ewan Cameron, un chirurg scoțian dintr-un mic spital de lângă Glasgow. Acesta îi scria că pacienții cu cancer care au fost tratați zilnic cu 10 grame de vitamina C dau semne de regresie a bolii, în comparație cu ceilalți. Pauling a fost în extaz și s-a decis să publice descoperirea lui Ewan Cameron în „Lucrările Academiei Naționale de Științe” (Proceedings of the National Academy of Sciences). Presupunea că, în calitatea lui de membru al Academiei, putea publica în PNAS oricând dorea; într-o jumătate de secol, numai trei lucrări propuse spre publicare fuseseră respinse. Ei bine, articolul lui Pauling n-a fost acceptat, pătându-i astfel reputația printre confrați. Mai târziu, acesta a fost publicat în Oncology, revista specialiștilor în cancer. Dar când cercetătorii au evaluat datele, punctul slab a devenit evident: bolnavii de cancer tratați de Cameron cu vitamina C erau într-o stare mai bună la începutul terapiei, așa că și rezultatele erau mai bune. Din acel moment, oamenii de știință n-au mai luat în serios afirmațiile lui Pauling privind suplimentele de vitamine.

Dar afirmațiile lui Linus Pauling aveau încă greutate în mass media. În 1971 el declara că vitamina C va reduce cu 10% numărul deceselor cauzate de cancer. În 1977 a mers mai departe: „Estimarea mea actuală este că se poate atinge o reducere a deceselor cu 75%, doar utilizând vitamina C, și o continuă scădere prin adăugarea altor suplimente nutritive”. Pauling prezicea: „În viitorul apropiat, speranța de viață va fi de 100-110 ani, iar cu timpul, vârsta maximă va fi de 150 de ani”.

Victimele cancerului aveau acum motive să spere. Dorind să participe la miracolul lui Pauling, ei își îndemnau medicii să le administreze doze masive de vitamina C. „Timp de 7-8 ani am primit nenumărate cereri de acest fel din partea familiilor, își amintește John Maris, șeful secției de oncologie și directorul Centrului pentru cancer juvenil de la Spitalul de copii din Philadelphia. Dacă încercam să-i lămuresc, mi se răspundea: Domnule doctor, dv. ați luat vreun Premiu Nobel?”

Cercetătorii cancerului au decis să testeze teoria lui Pauling efectuând studii după metoda „orb”. Charles Moertel de la Clinica Mayo a testat 150 de victime ale cancerului. Jumătate au primit câte 10 grame de vitamina C zilnic și jumătate nu au primit. Ulterior, grupul tratat cu vitamina C nu a prezentat nicio diferență față de grupul martor, în ceea ce privește simptomele sau rata mortalității. Moertel a concluzionat: „Nu s-a putut observa vreun beneficiu terapeutic al dozelor crescute de vitamina C”. Pauling a fost indignat la culme. Le-a scris o scrisoare celor de la  New England Journal of Medicine, cei care publicaseră studiul, pretinzând că Moertel se înșelase. Bineînțeles că vitamina C nu dăduse rezultate, deoarece pacienții lui Moertel fuseseră supuși anterior la chimioterapie. Pauling susținea că vitamina C funcționează numai dacă victimele cancerului nu au fost chimioterapiate. Moertel s-a lăsat convins de argumentul lui Pauling și a efectuat un al doilea studiu. Rezultatele au fost aceleași, iar Moertel a concluzionat: „Terapia cancerului cu doze crescute de vitamina C nu se dovedește eficientă împotriva bolii maligne, indiferent dacă pacientul a primit înainte chimioterapie sau nu”.

Pentru cei mai mulți medici, acesta a fost sfârșitul poveștii. Dar nu și pentru Linus Pauling. Pur și simplu nu accepta să fie contrazis. Cameron spunea: „Nu l-am văzut niciodată atât de supărat. A luat povestea asta ca pe un atac la persoană”. Pauling spunea despre studiul lui Moertel că este „un caz deliberat de fraudă și denaturare”. Și-a consultat avocații pentru a-l da în judecată, dar aceștia l-au convins să renunțe. Mai târziu, alte studii au demonstrat că vitamina C nu tratează cancerul.

Dar Pauling nu s-a lăsat doborât. Următorul lucru pe care l-a făcut a fost să susțină că vitamina C, luată împreună cu doze masive de vitamina A și vitamina E, plus seleniu și beta-caroten, pot nu doar să prevină gripa și să vindece cancerul, ci să trateze toate bolile cunoscute de om: pneumonia, hepatita, poliomielita, tuberculoza, alergiile, astmul, diabetul, lepra, rănile, fracturile, răul de înălțime, glaucomul, otrăvirea cu radiații, mușcăturile de șarpe, stresul, îmbătrânirea etc. Când a apărut SIDA în Statele Unite, Pauling a pretins că vitaminele pot trata și această boală. 

„Asociației naționale pentru alimente nutritive” (The National Nutritional Foods Association NNFA), un grup care făcea lobby pentru fabricanții de vitamine sintetice, nu-i venea să creadă ce noroc a dat peste ei. Au numit articolul apărut în Time „un punct de cotitură pentru industria suplimentelor alimentare”. În efortul de a scăpa de FDA (Agenția de control al alimentelor și medicamentelor), NNFA a distribuit copii ale revistei fiecărui membru al Congresului. Mai târziu, în 1992, în cadrul unui târg de promovare, Anastasia Toufexis, editor asociat la Time, spunea: „În cei 15 ani la Time am conceput multe coperte pe tema sănătății, dar n-am primit niciodată o reacție ca cea de la coperta cu vitamine. Vânzările au explodat și am fost inundați cu cereri de exemplare. Nu mai avem... ‘Vitaminele’ este numărul cu cele mai multe vânzări anul acesta”.

Deși studiile independente nu i-au susținut afirmațiile, Linus Pauling credea că vitaminele și alte suplimente au o proprietate aparte, de tip panaceu: sunt antioxidanți. El este cel care a promovat conceptul antioxidare versus oxidare ca o luptă între bine și rău. Bătălia are loc la nivel celular, în mitocondrii, acolo unde organismul convertește alimentele în energie, proces care are nevoie de oxigen, și deci se numește oxidare. O consecință a oxidării este generarea de captatori de electroni, numiți radicali liberi (răi). Radicalii liberi pot vătăma ADN-ul, membrana celulelor și căptușeala arterelor; prin urmare, nu-i de mirare că au fost asociați cu îmbătrânirea, cancerul și bolile de inimă. Pentru a neutraliza radicalii liberi, corpul își fabrică propriii antioxidanți (buni). Dar aceștia pot fi găsiți și în fructe și legume – este vorba de seleniu, betacaroten, vitaminele A, C și E.

Studiile au demonstrat că oamenii care mănâncă multe fructe și legume nepreparate termic au un risc foarte scăzut de cancer sau boli de inimă și trăiesc mai mult. Logica ar fi următoarea: dacă fructele și legumele conțin antioxidanți, iar oamenii care mănâncă multe fructe și legume sunt mai sănătoși, atunci oamenii care iau suplimente de antioxidanți ar trebui să fie, de asemenea, mai sănătoși. De fapt, aceștia din urmă sunt mai puțin sănătoși.

În anul 1994, Institutul Național al Cancerului, în colaborare cu Institutul Național pentru Sănătate Publică, au studiat 29.000 de finlandezi, toți fumători de mult timp, cu vârste peste 50 de ani. Acești subiecți au fost aleși deoarece aveau un risc crescut de a face cancer sau o boală de inimă. Subiecților li s-a dat vitamina E, beta-caroten, ambele sau nimic. Rezultatele au fost clare: cei care au luat suplimente de vitamine prezentau un risc mai mare de a face un cancer la plămâni sau o boală de inimă decât cei care nu au luat nimic, adică opusul a ceea ce anticipaseră cercetătorii.

În anul 1996, un grup de cercetători de la Centrul de Cercetare a Cancerului Fred Hutchinson din Seattle au cercetat 18 subiecți care, deoarece fuseseră expuși la azbest, aveau un risc crescut de a face cancer la plămâni. Din nou, subiecții au primit vitamina A, beta-caroten, ambele sau nimic. Cercetătorii au fost nevoiți să întrerupă studiul abrupt, când au realizat că cei care luaseră vitamine mureau de cancer și inimă la rate de 28%, respectiv 17% mai mari decât cei ce nu luaseră nimic.

În anul 2004, cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga au făcut o serie de studii în care au fost testate peste 170.000 de persoane care au luat vitaminele A, C, E și beta-caroten, pentru a se vedea dacă antioxidanții pot preveni cancerele intestinale. Din nou, antioxidanții de sinteză nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor, din contră, crescuseră rata mortalității.

În anul 2007, cercetătorii de la Institutul Național al Cancerului din Statele Unite au examinat 11.000 de bărbați care luaseră sau nu luaseră multivitamine. Cei care luaseră aveau un risc de două ori mai mare de a muri de cancer de prostată în formă avansată decât ceilalți.

În anul 2008, o reexaminare a tuturor studiilor, care a implicat 230.000 de persoane ce primiseră sau nu primiseră antioxidanți sub formă de suplimente, au concluzionat că suplimentarea cu vitamine a crescut, de fapt, riscul de cancer și boli de inimă.

Pe 10 octombrie 2011, cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au evaluat 39.000 de femei  de vârsta a treia și au constatat că cele care luaseră multivitamine, magneziu, zinc, cupru și fier au murit într-un număr mult mai mare decât cele care nu luaseră nimic. Ei au concluzionat: „Pe baza dovezilor existente, considerăm că nu există o justificare în ceea ce privește utilizarea pe scară largă a suplimentelor alimentare”.

Două zile mai târziu, pe 12 octombrie 2011, cercetătorii de la Clinica din Cleveland au publicat rezultatele unui studiu făcut pe 36.000 de bărbați care luaseră vitamina E, seleniu, ambele sau niciuna. Ei au constatat că cei care primiseră vitamina E aveau un risc cu 17 procente mai mare de a face un cancer la prostată. Ca răspuns la acest studiu, Steven Nissen, șeful secției de cardiologie de la Clinica Cleveland a spus: „Conceptul multivitaminelor a fost vândut americanilor de către o industrie nutraceutică, pentru a genera profit. N-au existat niciodată date științifice care să susțină folosirea acestora”. Iar pe 25 octombrie, un titlu din Wall Street Journal întreba: „Să fie acesta sfârșitul vitaminelor?”

Studiile științifice nu au afectat vânzările. În 2010, industria vitaminelor crescuse la 28 de miliarde de dolari, cu 4,4% mai mare decât în anul precedent. „Ceea ce trebuie să facem este să le ignorăm, spunea Joseph Fortunato, director executiv al General Nutrition Centers. Nu vedem niciun impact asupra afacerii noastre”.

Cum e posibil? Știind că radicalii liberi în mod sigur vatămă celulele și că oamenii care au o dietă bogată în substanțe care îi neutralizează sunt mai sănătoși, de ce studiile au arătat că suplimentele cu antioxidanți sunt dăunătoare? Cea mai plauzibilă explicație este aceea că radicalii liberi nu sunt atât de răi cum sunt prezentați. Deși ei pot vătăma ADN-ul și rupe membranele celulelor, acesta nu este întotdeauna un lucru rău. Noi avem nevoie de radicali liberi ca să omorâm bacteriile și să eliminăm celulele canceroase în formare. Dar atunci când ne introducem în organism doze mari de antioxidanți, balanța dintre producerea și distrugerea radicalilor liberi poate înclina prea mult într-o direcție, provocând o stare nenaturală, în care sistemul imunitar își pierde abilitatea de a omorî invadatorii dăunători. Cercetătorii au numit acest fenomen „paradoxul antioxidant”. Dar oricare ar fi cauza, datele sunt clare: dozele mari de vitamine și alte suplimente cresc riscul de boli de inimă și cancer. Din acest motiv, nicio instituție responsabilă de sănătatea publică nu le recomandă.

În mai 1980, în cadrul unui interviu la Universitatea de Stat Oregon, Linus Pauling a fost întrebat: „Are vitamina C, luată în doze mari, vreun efect secundar pe termen lung?” Răspunsul lui Pauling a fost imediat și decisiv: „Nu!”. Șapte luni mai târziu, soția sa murea de cancer la stomac. Linus Pauling a murit în 1994, de cancer la prostată.

Sursa: Paul A. Offit, M.D. -  Do You Believe in Magic? The Sense and Nonsense of Alternative Medicine, Harper Collins, 2013

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)