Echivalentul de birou al misofoniei.
Un studiu recent a arătat că una din cinci persoane din Marea Britanie suferă de "misophonia", o afecțiune în care anumite sunete le provoacă o suferință disproporționată. Dacă vă puteți asculta soțul/soția mâncând un măr și nu doriți imediat să divorțați, nu suferiți de misofonia. Dar s-ar putea să aveți o altă afecțiune similară, pentru care locul de muncă este terenul perfect de reproducere. "Misergonia" (prescurtare colocvială: furie de birou) este numele conferit prin prezenta iritației profundă, care îți scoate ochii, declanșată de anumite aspecte ale vieții de birou.
Alte zgomote sunt mai puțin evidente, dar la fel de enervante. Zgomotul tastelor care pocnesc este coloana sonoră a cabinetelor de pretutindeni. Dar fiecare birou are partea sa de "bătăuși de tastatură", oameni al căror scop nu pare a fi producerea unui document, ci distrugerea echipamentului înainte ca acesta să poată fi creat.
Ticurile verbale sunt un alt fir de declanșare pentru cei care suferă de misergonie. "Acesta este un punct de vedere care a fost deja exprimat", este modul în care un număr ciudat de mare de oameni încep să exprime un punct de vedere care a fost deja exprimat. De ce să nu spui pur și simplu "Nu prețuiesc timpul tău" și să termini cu asta?
Micile eșecuri IT sunt o realitate a vieții de birou, dar ele pot fi totuși distrugătoare de suflet. Imprimanta care se blochează în mod repetat. Cerința de proiectare a respectivei imprimante care cere ca fiecare clapetă și tavă să fie deschisă o dată înainte ca lucrurile să poată reporni. Căștile care nu funcționează niciodată. Sau mouse-ul care cedează la momentul nepotrivit. Cursorul se află la doi centimetri de butonul de dezactivare a sunetului în timpul unui apel Zoom; mutați mouse-ul spre el când vă vine rândul să vorbiți și nu se întâmplă nimic. Îl mișcați mai energic, dar tot nu răspundeți. Fie cursorul este în comă, fie bateria s-a descărcat. "Ești în continuare pe mute", oferă un coleg cu bunăvoință. Altcineva umple golul. "Acesta este un punct care a fost deja atins...", încep ei.
Și mai există și e-mailul de răspuns la toate. Acesta începe destul de inocent, cu cineva care cere ajutor pentru o problemă. Vin unul sau două răspunsuri și, cu o strângere de stomac dezgustătoare, vă dați seama că întreaga companie a primit o copie a acestei cereri. Dintr-o dată, o avalanșă. Este ca și cum nimic altceva nu mai contează în afară de a răspunde la această întrebare. Termenele limită sunt amânate. Laptele se strică în frigider. Vizitatorii de la recepție sunt lăsați să caute de mâncare în timp ce membrii personalului se dedică problemei în cauză. Există răspunsuri la răspunsuri și răspunsuri la răspunsuri și răspunsuri la răspunsuri la răspunsuri. Acesta nu este un fir de discuție, ci o coadă. Toată lumea pare să se distreze enorm.
Dar există un grup tăcut și suferind pentru care fiecare nou mesaj este ca o lovitură de ciocan în calmul lor. Câte minute poate irosi o organizație pentru aceste prostii? De ce nu se oprește? Și atunci când runda inițială de răspunsuri s-a stins, puteți fi siguri că s-a terminat cu adevărat? Întotdeauna este posibil ca cineva care a lipsit de la birou să intervină și să înceapă din nou toată această farsă.
Lucrătorii individuali vor avea propriile declanșatoare, lucruri aparent mici la care sunt extrem de sensibili. Ar putea fi vorba de persoana care încă nu înțelege că trebuie să etichetezi pe cineva în Teams pentru a-l anunța de un mesaj. Ar putea fi ușile care se închid într-un lift aglomerat, doar pentru ca un braț să se strecoare înăuntru și o voce să întrebe "mai e loc pentru încă unul?". (Dacă ai fi de mărimea unei marmote, da.) Ar putea fi o treaptă deosebit de grea sau un parfum și mai greu. Ar putea fi modul în care cineva insistă să folosească cuvântul "pivot". Ar putea fi orice, sincer - ceea ce înseamnă că, pentru unii dintre colegii dumneavoastră, s-ar putea să fiți și dumneavoastră.
Nu există niciun leac pentru misergonia. Locul de muncă este o colecție de oameni aflați într-o proximitate forțată și repetată, iar obiceiurile, zgomotele și idiosincrasiile lor se transformă în ceva familiar pentru unii colegi și disproporționat de enervant pentru alții. Singura eliberare este să te duci acasă, să închizi ușa de la intrare în urma ta și să-ți găsești partenerul de viață înfulecând un măr.
Sursa: https://www.economist.com/
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.