Se afișează postările cu eticheta Religii - Ateism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Religii - Ateism. Afișați toate postările

duminică, 7 iunie 2015

Ateism versus religie + VIDEO (RO)


ATEISM VERSUS RELIGIE

Mințile sunt ca parașutele: funcționează numai când sunt deschise. Lord Thomas R. Dewar

Sensul termenului „ateism” este absența credinței într-un zeu (Dumnezeu, Iahve, Allah) sau în mai multe entități spirituale. Termenul vine de la a = fără și teism = credință în zei. În esență, ateiștii sunt acei indivizi care nu se folosesc de o divinitate pentru a-și explica existența Universului și a oamenilor. Ei argumentează că, deoarece aproape totul în Univers și pe Pământ poate fi explicat într-un mod satisfăcător, fără a-l folosi pe Dumnezeu ca parte a explicației, n-are niciun rost să afirmi că Dumnezeu există. Ateiștii consideră, de asemenea, că ființele umane pot foarte bine să trăiască după un cod moral, fără ajutorul zeilor sau al scripturilor.


Oamenii pot fi ateiști din multe motive. Iată câteva dintre ele:
- Insuficiente dovezi care să susțină orice religie;
- Religia este un nonsens;
- Au fost cândva religioși, dar și-au pierdut credința;
- Trăiesc într-o cultură non-religioasă (țările comuniste, de pildă);
- Religia nu-i interesează, pentru că nu este relevantă pentru viața lor;
- Religia a făcut mult rău de-a lungul istoriei umanității;
- Se petrec atâtea lucruri îngrozitoare în lume, încât existența unui zeu ocrotitor nu se explică;
- Tratamentului preferențial acordat religiilor instituționalizate este o formă de discriminare.

Un aspect interesant este acela că poți fi ateist și religios în același timp. Teoretic, așa stau lucrurile cu budiștii, ca și cu unii aderenți la alte religii, cum ar fi iudaismul sau creștinismul. Aceștia pot adera doar la unele dintre concepte sau practici, respingându-le pe celelalte ca fiind false.

Ateiștii pot fi la fel de morali sau imorali ca și oamenii religioși. Practic, ateii pot trăi după același cod moral ca și credincioșii, cu deosebirea că ei au ajuns să separe binele de rău fără ajutorul ideii de Dumnezeu, găsindu-și propriile răspunsuri la întrebarea „Ce înseamnă să fii uman?”

În general, ateiștii nu au o gândire la fel de rigidă ca cea a oamenilor religioși, și nu sunt niciodată în întregime ostili unui sistem religios. Ei pot fi de acord cu unele precepte, respingând altele.

Concret, ateiștii critică religiile din următoarele considerente:
- Religiile îi fac pe oameni să-și conducă viața pe baza unor informații false;
- Religiile îi împiedică pe oameni să gândească în mod rațional și obiectiv;
- Religiile îi obligă pe oameni să se bazeze pe o autoritate din afară, și nu pe ei înșiși;
- Religiile impun reguli iraționale în ceea ce privește comportamentul bun sau rău;
- Religiile îi dezbină pe oameni și sunt cauza a numeroase conflicte și a războaie;
- Religiile sunt antidemocratice și nu respectă drepturile omului, discriminând femeile sau persoanele de altă orientare sexuală;
- Religiile obstrucționează cercetarea științifică;
- Religiile înseamnă timp și bani pierduți.

Ateiști sunt de acord că există și o serie de părți bune în orice religie:
- Arta, arhitectura și muzica clasică religioasă;
- Umanismul și actele de caritate;
- Înțelepciunea unor precepte religioase aflate în scripturi;
- Sentimentul de frăție dintre adepții aceluiași rit;
- Ceremoniile care marchează momentele cele mai importante din viața omului – nașterea, botezul, căsătoria, moartea – pe care cei mai mulți ateiști le respectă, chiar dacă nu le acordă o semnificație religioasă, personalizându-le fiecare după concepția lui.  

În ceea ce privește apariția religiilor, ateiștii sunt foarte toleranți: omul primitiv și chiar cel din Evul Mediu timpuriu nu știa nimic despre evoluția vieții pe Pământ, despre Univers și despre legile lui. Un dumnezeu omnipotent și omniscient era singura explicație logică. Însă argumentele în favoarea lui în timpurile moderne nu mai sunt deloc convingătoare pentru ateiști. De pildă, argumentul creației. Religia spune că Universul este atât de frumos și ordonat, încât sigur a fost creat. Cum numai Dumnezeu putea să-l creeze, Dumnezeu există. Un ateist va respinge această logică, spunând că, de fapt, Universul nu e chiar așa de frumos și de ordonat. Și chiar dacă ar fi, de ce ar trebui neapărat să fie creația cuiva? Știința modernă ne demonstrează că toate lucrurile naturale care ne înconjoară sunt rezultatul unor legi naturale și procese evolutive.

Religia mai aduce în favoarea ei și argumentul cauzei primare. Tot ce se întâmplă are o cauză, prin urmare, și Universul trebuie că a avut o cauză. Și care alta poate fi acea cauză, dacă nu Dumnezeu? Deci, din moment ce Universul există, și Dumnezeu există, el fiind cauza existenței Universului. Un ateist ar putea răspunde întrebând: Atunci ce a cauzat apariția lui Dumnezeu (și ce a cauzat cauza apariției lui Dumnezeu ș.a.m.d.). Iar dacă i se răspunde că Dumnezeu n-a avut nevoie de o cauză pentru a exista, logica ateistului ar fi că atunci nici Universul n-a avut nevoie de o cauză primară. Și disputa ar continua la nesfârșit: Dacă Dumnezeu era deja perfect înainte să creeze Universul, de ce l-a mai creat? Cu ce a beneficiat? De ce s-a mai ostenit? Iar dacă Universul a avut totuși o cauză, n-ar fi posibil ca altceva și nu Dumnezeu să fi cauzat apariția lui?

Logica ateiștilor mai ridică o problemă greu de explicat de către religii: existența răului, care este incompatibilă cu existența unui Dumnezeu zugrăvit ca bun, omniscient și omnipotent. Căci dacă Dumnezeu are aceste calități, cum se explică faptul că lumea e plină de răutate și ticăloșie? Asta se poate întâmpla doar dacă:
- Dumnezeu nu este interesat să prevină răul, în care caz nu este bun;
- Dumnezeu nu deosebește binele de rău, în care caz nu este atotștiutor;
- Dumnezeu nu poate să prevină răul, în care caz nu este atotputernic.
De aici, rezultă că nu există undeva, acolo sus, o ființă de o bunătate absolută, care știe tot și poate tot. Așadar, Dumnezeu nu există.

În sfârșit, argumentul cel mai puternic al ateiștilor în favoarea nonexistenței lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu, care i-a creat pe oameni și care îi iubește și veghează asupra lor, nu permite să fie văzut niciodată, de către nimeni. Care este rațiunea acestei interdicții? Dacă un astfel de Dumnezeu ar exista, logica ne spune că primul lucru pe care l-ar face el ar fi să se asigure că toată lumea este convinsă de existența lui, și nu doar să ne oblige să credem orbește. Dar pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată, spun ateiștii, Dumnezeu nu există, iar religia nu este altceva decât o fantezie psihică, pe care ne-am însușit-o pentru că, pe de o parte, ne dă o explicație pentru încercările prin care trecem în această viață, iar pe de alta, ne promite că ne recompensează într-o existență viitoare pentru toate frustrările pe care le-am suferit pe Pământ.

CEA MAI BUNĂ RELIGIE

Într-un dialogcu Dalai Lama despre religie, teologul brazilian Leonardo Boff, promotorul „teologiei libertății”, l-a întrebat pe conducătorul spiritual al Tibetului:
– Sfinția Voastră, care religie considerați că este cea mai bună?
Contrar așteptărilor, Dalai Lama, privindu-l drept în ochi, i-a răspuns zâmbind:
– Cea mai bună religie este cea care face din tine o persoană mai bună.


Surprins de răspunsul neașteptat al lui Dalai Lama și conștient de malițiozitatea întrebării sale, Boff l-a mai întrebat:
– Și ce ne face să fim mai buni?
Răspunsul lui Dalai Lama a fost:
– Tot ceea ce nu ne lasă indiferenți la suferința aproapelui și ne face să fim mai sensibili, mai amabili, mai umani, mai responsabili, mai corecți și mai cinstiți. Religia care-ți recomandă toate acestea este cea mai bună religie.
La acest răspuns, Boff a căzut pe gânduri. Atunci, Dalai Lama a continuat:
– Prietene, nu mă interesează de ce religie ești și nici măcar dacă ești credincios sau nu. Pentru mine, este important felul în care te porți cu ceilalți – cu ai tăi, cu colegii de serviciu, cu prietenii și, în general, cu toată lumea. Ține minte că universul este ecoul acțiunilor și gândurilor noastre. Legea acțiunii și reacțiunii nu se referă numai la fizică. Ea se aplică și la relațiile umane. Dacă faci bine în jurul tău, ți se va răspunde cu aceeași monedă. Dacă te porți incorect, cu răutate, universul se va întoarce împotriva ta. Ce ne spuneau bunicii e adevărat. Vei primi întotdeauna ceea ce le dorești celorlalți. A fi fericit nu este mâna destinului. Este mai degrabă consecința gândurilor, comportamentului și acțiunilor tale față de cei din jur.

Câtă dreptate are Dalai Lama! Mi-a adus aminte de zicala noastră din bătrâni: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Jacque Fresco - Creștinismul explicat în 9 minute (RO)


marți, 5 mai 2015

Din istoria creștinismului - Știați că... + documentar (RO)


DIN ISTORIA CREȘTINISMULUI
ȘTIAȚI CĂ...

Începând cu Conciliul de la Constantinopol, care a avut loc în anul 381 e.n. și a fost condus de Papa Damasus I, cititul Bibliei a fost interzis laicilor timp de 1230 de ani. După ce a dat acest decret, Damasus, care a ocupat scaunul papal începând din anul 366 și până la moartea sa, în 384, a conceput o gamă formidabilă de pedepse și anateme, menite să țină textul Bibliei departe de popor și să descurajeze orice tendință de curiozitate. Astfel, Biserica și slujitorii ei s-au constituit în autoritatea supremă în materie de credință și precepte morale.

În anul 860, Nicolaus I, papă din 858 până în 867, a adunat poporul în piața Romei, unde, așezat pe un tron foarte înalt, confecționat special pentru această ocazie, a consolidat autoritatea papală printr-un discurs memorabil, pronunțându-se împotriva celor care și-ar exprima interesul pentru citirea Bibliei. Printr-un decret papal, el a reafirmat interzicerea accesului public la cartea sfântă.

În anul 1073, Gregorius al VII-lea (foto dreapta), papă între anii 1073 și 1085, a reconfirmat aceeași interdicție. El fost și cel care a dat cele mai multe decrete de moarte împotriva celor care nu recunoșteau supremația Bisericii Catolice, care îndrăzneau să citească scripturile sau care nu plăteau tribut călugărilor din „Ordinul călugărilor cerșetori” (cei ce trăiau din mila credincioșilor). A fost declarat sfânt.

Innocentius al III-lea a declarat în 1198 – anul în care a devenit papă ­– că oricine va fi prins citind Biblia va fi omorât cu pietre de către soldații Armatei Bisericii. El s-a aflat la conducerea Bisericii Romano-Catolice până la moartea sa, în anul 1216. A rămas celebru pentru numeroasele lui interdicții și pentru organizarea de cruciade împotriva musulmanilor din Spania și de pe Pământul Sfânt și ereticilor din sudul Franței.

În anul 1229, detestabilul Conciliu de la Toulouse a dat un alt decret, prin care interzicea categoric laicilor să posede vreun exemplar din Vechiul sau Noul Testament, nemaivorbind de traducerea acestora în „limba vulgară”.

În secolul al XIV-lea, deținerea unei Biblii de către un laic era considerată o crimă, și se pedepsea cu biciuire, confiscarea tuturor posesiunilor și chiar cu arderea pe rug. În acest fel, printr-o serie de decrete papale, textele creștine fabricate au fost ascunse cu grijă de ochii publicului timp de 1230 de ani. Ele au putut fi citite liber abia începând din anul 1611, odată cu Reforma regelui englez Iacob, care a permis tipărirea „versiunii autorizate” a Bibliei.

Leon al X-lea (papă între anii 1513 și 1521) a rămas celebru pentru cea mai infamă și dăunătoare afirmație din istoria Bisericii. El a declarat că Iisus Hristos este o născocire și a revelat faptul că Vaticanul cunoaște natura puerilă a religiei creștine.

Papa Paul al III-lea (foto stânga) cu un pontificat din 1534 și până la moartea sa, în 1549, și-a exprimat aceeași convingere, spunând că nu există niciun document valid care să demonstreze existența lui Iisus Hristos, adăugând că acesta era de fapt Soarele, adorat de secta mithraică, iar creștinismul nu este altceva decât o religie inventată de împăratul Constantin cel Mare din rațiuni politice, bazată pe mitul lui Mithra, zeul luminii la persani, însemnând „Soarele nebiruit”, născut dintr-o virgină pe 25 decembrie.

Iudaismul se bazează, de asemenea, pe o minciună – mitul lui Moise fiind inspirat, de fapt, din biografia lui Sargon I cel Mare, regele Akkad-ului. Povestea nașterii și copilăriei lui Sargon este descrisă în textul sumerian „Legenda lui Sargon”, care spune că acesta, fiind un prunc bastard, a fost pus de mama lui într-un coș și lăsat să plutească pe râu, de unde a fost salvat de un grădinar. De fapt, în zecile de mii de inscripții de pe monumentele, mormintele și papirusurile egiptene nu există nicio referire la un anume Moise și cei 600.000 de bărbați, femei și copii despre care ne povestește Cartea Exodului că ar fi scăpat de armatele faraonului.

Cei interesați de acest subiect pot urmări documentarul „Zeitgeist I” aici:

Dumnezeul absent
(The God Who Wasn’t There) (RO)


marți, 9 decembrie 2014

Inchiziția farmacratică + documentar (RO)


INCHIZIȚIA FARMACRATICĂ

„Inchiziția farmacratică” este un documentar produs de Gnostic Media, care demonstrează prin imagini și argumente logice că, de fapt, toată mitologia, simbolismul, povestea lui Iisus și tradițiile legate de creștinism au la bază două practici: astrologia și șamanismul. Majoritatea informațiilor prezentate în film se bazează pe cercetările arheologului John Marco Allegro (1923-1988). Acesta a fost unul din specialiștii desemnați să traducă Manuscrisele de la Marea Moartă, o serie de texte ebraice străvechi (250 î.e.n.-70 e.n.) care au aparținut sectei esenienilor, și care au fost descoperite în grotele din Qumram, lângă Marea Moartă, între anii 1947 și 1956.


Ceea ce-l deosebea pe Allegro de colegii săi era faptul că era agnostic, deci nu aparținea Bisericii Catolice. În consecință, el a dezvoltat teorii și interpretări libere de dogma bisericii. Rezultatul a fost ideea conform căreia Iisus este, de fapt, personificarea unei ciuperci sacre, care dinamizează psihicul. Mai precis, Allegro a argumentat că toată simbolistica și mitologia care-l înconjoară pe Iisus Hristos este legată de ciuperca Amanita muscaria („muscarița” sau „pălăria șarpelui”), o ciupercă roșie cu puncte albe, care apare frecvent în imagini ce reprezintă sărbătoarea Crăciunului. În urma studierii Manuscriselor de la Marea Moartă, Allegro a publicat mai multe de articole și cărți, printre care și The Sacred Mushroom and the Cross (Ciuperca sacră și crucea), carte care i-a adus faimă și notorietate, dar care, în același timp, i-a distrus cariera.

Ulterior, simbolismul ciupercii Amanita a fost analizat în foarte multe lucrări. Astfel, cercetătorul Carl de Borhegyi publică în 2010 studiul Mushroom Symbolism in Pre-Columbian Art (Simbolismul ciupercii în arta pre-columbiană), în care prezintă dovezi arheologice și istorice că ciuperca Amanita era considerată sacră și venerată ca zeitate de către populațiile Americii Centrale (foto jos), fiind mai târziu „ascunsă la vedere” în arta și simbolurile religiilor creștine.


Un alt cercetător asiduu al legăturii dintre ciupercile Amanita, care determină trezirea conștiinței, și simbolismul acestora, ascuns în reprezentările religiei catolice, este James Arthur, care în 2003 își publică rezultatul cercetărilor în lucrarea Mushrooms and Mankind: The Impact of Mushrooms on Human Consciousness and Religion (Ciupercile și omenirea. Impactul ciupercilor asupra conștiinței umane și religiei). O prelegere interesantă ținută de autor pe tema cărții sale puteți urmări aici.

Aceeași temă este dezvoltată și de John A. Rush, profesor de antropologie la Colegiul Sierra din Rocklin, California, care în 2011 publică studiul The Mushroom in Christian Art (Ciuperca în arta creștină), în care susține cu argumente și dovezi că Iisus nu a existat ca figură istorică, ci întruchipează ciuperca sacră Amanita muscaria, iar capii religiei creștine dețin secrete care sunt încifrate simbolic în scrierile și reprezentările artei religioase.

În sfârșit, cea mai recent apărută carte care abordează acest subiect incitant este The Origins of Religion (Originea religiei) o disertație despre mana divină a evreilor antici și Euharistia Bisericii Catolice - sângele și trupul lui Hristos, ca referiri la ciupercile sacre. Cartea a fost publicată în ianuarie 2014 și aparține, surprinzător, chiar unei fețe bisericești, reverendul Nicklas B. Failla. Autorul afirmă că sărbători precum Crăciunul, Paștele, Sfânta Comuniune și căsătoria își au rădăcinile în trăirile experimentate în urma consumării unor ciuperci sacre, care conțin psilocibină. Cartea aruncă o privire asupra miturilor, artei și poveștilor legate de religiile moderne și dezvăluie modul în care orice om obișnuit poate comunica în mod direct cu divinitatea.

Cu mii de ani în urmă, în erele pre-monarhice, substanțele psihedelice erau cunoscute de oamenii din foarte multe culturi și respectate pentru puterea lor de a face posibile experiențe spirituale autentice, la prima mână, fără vreun intermediar. Uneori, tot tribul ingera substanța în cadrul unor ritualuri de inițiere, de vindecare sau de luare a unor decizii importante. În privința acestor practici, Amanita muscaria are și ea o lungă istorie. Șamanismul din regiunile arctice ale Siberiei și Americii de Nord era strâns legat de utilizarea acestei ciuperci, apreciată pentru proprietățile ei psihoactive. Șamanii inuiţi obișnuiau să ingereze Amanita în cadrul ceremoniilor de reînnoire anuală, care aveau loc în timpul iernii. Primul efect era un somn adânc, asemănător comei. Când se trezeau, drogul le stimula sistemul muscular în așa măsură, încât cel mai mic efort avea rezultate spectaculoase. Efectul asupra animalelor era asemănător și, prin tradiție, un ren drogat cu această ciupercă îl păzea pe șaman în timpul ritualului. Astfel, misionarii creștini ajunși în Laponia au găsit aici un mit păgân despre reni care puteau zbura. De la această presupusă abilitate la povestea saniei lui Moș Crăciun, trasă de reni zburători, n-a mai fost decât un pas. Aceasta este originea legendei despre sania zburătoare, iar culorile costumului moșului provin de la culorile pălăriei ciupercii. Interesant este că, în prezent, inuiţii încă mai împrăștie ciupercile în zăpadă, pentru a strânge renii laolaltă.

Că folosirea șamanică a acestei ciuperci ar fi putut influența creștinismul, poate pentru unii nu este o noutate, dar ideea că Iisus reprezintă, de fapt, chiar ciuperca Amanita muscaria și nu o figură istorică este, probabil, o surpriză pentru majoritatea oamenilor. Acest film documentar vine cu argumente interesante și logice, pentru a arăta legătura dintre mitul lui Iisus și ciupercile care conțin psilocibină (substanța halucinogenă din ciupercă), trecând prin simbolistica creștină, iconografie și imagistică. Dacă cineva analizează cu atenție simbolurile Bisericii Catolice, nu poate să nu remarce că imaginea Amanitei apare pe îmbrăcămintea papilor și a cardinalilor, pe fresce și în arhitectura bisericilor. Mituri, cum ar fi cel al Sfântului Graal, par să respecte același simbolism. Într-adevăr, atunci când vezi reprezentarea cu ochii tăi, legătura cu ciuperca Amanita muscaria devine evidentă și greu de combătut.

Chiar și Moș Crăciun este asociat cu Amanita în acest film. Aici, elful cel bătrân și vesel este prezentat în contextul șamanismului nord european, unde, conform tradiției, șamanul își usucă ciupercile Amanita într-un brad (simbolistica globurilor) și apoi își vizitează apropiații din comunitate intrând pe horn (ca un fum... adică prin intermediul fumatului acestei ciuperci) pentru a aduce oamenilor darul ciupercii – trăirea spirituală, extatică.


Pe lângă influența șamanică asupra creștinismului, în film este cercetată și relația dintre astronomie, astrologie și mitul cristic. Sunt aduse argumente care ne fac să înțelegem corespondența dintre mitul lui Hristos, configurația cerului în timpul solstițiului de iarnă și erele zodiacale, demonstrându-se grafic cum povești ca cea a stelei strălucitoare care i-a ghidat pe cei trei magi, sau moartea și învierea lui Iisus, se corelează foarte bine cu ceea ce se cunoștea înainte despre cerul nopții și schimbarea anotimpurilor.


În final, documentarul „Inchiziția farmacratică” pune la îndoială multe dintre presupunerile și credințele pe care le avem despre creștinism și figurile lui centrale, oferindu-ne dovezi că lucrurile nu sunt chiar așa cum par să fie în interiorul acestei religii, ceea ce ne face să ne punem o serie de întrebări: Dacă ceea ce se prezintă în acest film este adevărat, oare Biserica încă mai folosește Amanita în secret? Au ținut cei de la vârful puterii clericale acest secret timp de 2000 de ani? Există oare o conspirație la vârful puterii bisericești de a se ascunde adevărata identitate a lui Iisus?

Termenul „farmacratic” este creat de realizatorii filmului și este o combinație dintre farma =  farmacologie și kratos = putere, în limba greacă. În contextul filmului, semnificația titlului este legată de persecuția Bisericii Catolice împotriva religiilor arhaice, bazate pe ingestia de plante psihotrope care ofereau indivizilor accesul la stări de conștiință modificată. Această persecuție a atins punctul culminant în Evul Mediu, prin vânătoarea de vrăjitoare și arderea lor pe rug, persecuție care continuă și astăzi, într-o formă schimbată, cea a Statului farmacratic, sub pretextul sănătății publice și al „războiului împotriva drogurilor”. 

Surse:

Inchiziția farmacratică (RO)


luni, 17 noiembrie 2014

Absurditatea predării religiei în școli + documentar (RO)


ABSURDITATEA PREDĂRII RELIGIEI ÎN ŞCOLI

Predarea religiei în şcolile româneşti este cvasi-obligatorie, prin faptul că părinţii sunt obligaţi să ceară explicit, în scris, scutirea copiilor de un astfel de „beneficiu” cultural. Ce se întâmplă însă dacă anumiţi părinţi nu sunt efectiv conştienţi de gravitatea îndoctrinării odraslelor lor sau sunt pur şi simplu dezinteresaţi? Viitorii adulţi pot căpăta convingerea, chiar împotriva relatărilor evanghelice, că evreii l-au ucis pe Iisus, sau că homosexualii sunt „păcătoşi”, deci, dacă nu trebuie exterminaţi (nu, nu suntem extremişti!), în varianta paşnică trebuie musai să fie ocoliţi, adică penalizaţi, pentru că sunt altfel. În paranteză fie spus, îmi pare şi mai greţoasă atitudinea celor care scuză doar homosexualitatea creatorilor iluştri, ca André Gide, Garcia Lorca sau Freddie Mercury, și nu admit dreptul anonimilor la ce orientare sexuală poftesc să aibă.


De ce, totuşi, este foarte periculoasă predarea obligatorie a religiei în şcolile laice? În primul rând, pentru că religia nu este nici ştiinţă, nici artă. Nu contribuie cu nimic (dimpotrivă) la educaţia raţională, ştiinţifică, a viitorului adult, și nici la cea estetică. Doar la formarea unor cohorte de cuvioşi, care se târăsc prin ploaie în jurul vreunei biserici moldovene, în speranţa că cine ştie ce deget „sfânt” îi va scuti de reumatismul pe care tocmai îl dobândesc cu creştinească râvnă. Și asta, doar în cazurile fericite...

În cazurile grave, care sunt destule, educaţia religioasă a pruncilor îi face la maturitate atleţi ai credinţei, deci viitori măcelari ai celor care nu mărturisesc aceeaşi credinţă. Istoria şi contemporaneitatea abundă în astfel de exemple. E suficient să privim spectacolul milioanelor de musulmani isterizaţi de cine ştie ce film de serie B, sau de excepţionala proză a unui Salman Rushdie (condamnat la moarte de un popă imbecil, nici nu mai contează că e popa lor, nu al nostru), pentru a ne da seama de pericolul îndoctrinării copiilor. Got mit uns (Dumnezeu este cu noi) a ucis milioane de nevinovaţi de-a lungul timpului, în timp ce Dubito ergo cogito (Mă îndoiesc, deci gândesc) n-a ucis pe nimeni. A creat oameni, în loc să-i elimine.

P.S. Departe de mine intenţia de a nega cuiva dreptul la credinţă, oricare ar fi aceasta. Credinţa trebuie să rămână însă la înţelesul termenului. E credinţă, subiectivitate, și prin urmare aparţine vieţii private. Și mai ales nu poate fi impusă. Nu e cunoaştere, cum e, de pildă, matematica. Ştiinţa nu are nevoie de apostoli. Lagrange sau Fermat n-au tras pe nimeni de mânecă pentru a-l convinge de adevărul lor. Şi nici n-am auzit până acum de războaie matematice, ci doar de cele religioase. În desfăşurare...

STATUTUL RELIGIEI ÎN ŞCOLI

Legea educației naționale nr. 1/2011 prevede la articolul 18: Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară. Această prevedere vine în contradicție flagrantă cu Constituţia României, cu Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (272/2004) și chiar cu Legea cultelor (489/2006).

Constituția României spune: Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale.

Legea drepturilor copilului stipulează: Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie.

Legea cultelor afirmă: Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

De asemenea, introducerea obligativităţii unui aviz din partea cultului la angajarea profesorilor de religie, pe lângă accentuarea caracterului confesional al orelor de Religie, încalcă flagrant prevederile art. 5 din Codului Muncii, și anume egalitatea de tratament: În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de [...] religie [...] este interzisă.

Astfel, lipsa unui mecanism de înscriere voluntară, pe baza unei decizii informate a părinţilor şi a elevilor, instaurează obligativitatea de facto a studierii Religiei în şcoală. Prevederea conform căreia se poate solicita ca elevul să nu frecventeze orele de Religie este insuficientă în condiţiile în care, în practică, şcolile, din motive administrative, sunt extrem de reticente în a informa elevii şi părinţii şi de a accepta o astfel de opţiune.


Avem de-a face cu îndoctrinare religioasă în şcoli?
- Dicţionarul BBC englez-român ilustrează concis esenţa îndoctrinării:
A îndoctrina pe cineva înseamnă a-l educa într-o credinţă anume cu scopul de a-l determina să nu ia în considerare şi alte credinţe.
- Enciclopedia britanică afirmă: A îndoctrina înseamnă a determina pe cineva să adopte un anume set de valori, mai ales prin blocarea accesului la alte puncte de vedere.

Maniera actuală de predare a religiei corespunde perfect definiţiei îndoctrinării: predarea se face de o manieră confesională, oferindu-se o singură viziune asupra fenomenului religios. Se urmăreşte izolarea copiilor de orice concepţie alternativă, prin sfaturi de genul Să ne alegem prieteni credincioşi! sau prin catalogarea drept „păcătoşi” a celor care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă Română. Profesorii de religie, fiind la cheremul cultului respectiv, trebuie să respecte întru totul dogma bisericească; în caz contrar, li se poate retrage avizul şi-şi pierd automat locul de muncă.

Şi mai grav, copiilor, inclusiv celor din clasele primare, li se repetă obsesiv despre păcat, iad şi diavoli, inducându-li-se ideea că nerespectarea cu stricteţe a „poruncilor” îi condamnă la „osânda veşnică”. În acest context, nu-i de mirare că unii copii nu pot rezista presiunii psihologice şi clachează. Un fost ministru al educaţiei, profesorul de psihologie Mircea Miclea, afirma: „Modul în care se predă religia îi înspăimântă pe elevi. Și eu și alți colegi de-ai mei am făcut terapie cu elevi care erau traumatizaţi că vine diavolul”.

Cum se predă, de fapt, religia? Deoarece majoritatea părinţilor, mai ales cei ai căror copii n-au început încă şcoala, n-au o idee prea clară privind conţinutul orelor de religie, vom aborda în continuare câteva dintre cele mai răspândite mituri privind această materie.

- La Religie se studiază Istoria religiilor. Fals! La orele de religie elevilor li se prezintă de o manieră insistentă doctrina unui singur cult. În practică, de cele mai multe ori, este vorba de doctrina BOR. Programa orelor de Religie pentru clasele I-IV prevede explicit: Noua formă a curriculum-ului de Religie - cultul ortodox pentru clasele I-IV – vine în întâmpinarea  idealurilor Bisericii noastre în ceea ce priveşte educaţia tinerilor în spiritul credinţei ortodoxe. Influenţele educative de la disciplina Religie completează misiunea Bisericii […]

- Legea învățământului prevede posibilitatea înlocuirii, la cerere, a orelor de Religie cu ore de Istoria Religiilor. Fals! Într-adevăr, proiectul legii prevedea o astfel de facilitate, dar în urma intervenţiei exprese a Patriarhului BOR, aceasta a fost eliminată din varianta finală.

- Religia se studiază începând cu clasa a V-a. Fals! Religia se studiază an de an, săptămână de săptămână, începând cu clasa I. Cu excepția Limbii române/materne și a Matematicii, Religia este singura materie care se studiază în absolut toţi anii de învățământ preuniversitar.


- Atmosfera de la orele de religie este relaxată, iar copiii învaţă doar principalele elemente ale cultului. Fals! Toate orele încep şi se termină cu o rugăciune, de obicei în faţa icoanelor aduse de profesor cu titlu de material didactic. Elevii învaţă despre „trupurile înviate” care sunt „nestricăcioase” sau despre Sfântul Mamant, cel pe care „au încercat în fel și chip să-l omoare; în cele din urmă, au înfipt în el o țepușă cu trei dinţi de fier şi aşa l-au omorât. Iar el s-a dus cu bucurie la sfinţii din rai, care îl strigau şi-l aşteptau”, apoi sunt evaluaţi şi primesc note în funcţie de răspunsul la întrebări cum ar fi: Ce se întâmplă cu trupurile sfinţilor? Cum se numesc ele? Răspuns: Nu putrezesc, miros foarte frumos şi fac minuni. Se numesc moaşte.

- Religia este prezentă în şcoală doar la orele de Religie. Fals! Treptat, începând cu 1990, religia s-a infiltrat în şcolile româneşti sub nenumărate forme, unele dintre ele frizând ridicolul. Portretul lui Ceauşescu a fost înlocuit cu crucifixuri, copiii sunt încurajați să picteze icoane, festivităţile şcolare sunt însoţite de slujbe religioase, de câțiva ani se organizează olimpiade de religie, iar şcolile au ajuns să se mândrească cu aşa-numitele „laboratoare de religie”! Mai mult, tematica religioasă este prezentă şi la alte materii: în abecedare şi în manualele de Limba română apar frecvent rugăciuni şi alte texte religioase, însoţite de fotografiile unor icoane; la Educaţie civică elevii pot întâlni teme de genul „Scrie despre lucrurile pe care le-ai învăţat la ora de religie sau la biserică şi care îţi sunt de folos în viaţă” sau „Precizează trei motive pentru care este bine să mergi la biserică”; iar în manualele de Educaţie muzicală rugăciunile şi scenetele religioase, însoţite de imagini evocative, sunt prezente în mod curent.

Recomandări pentru părinţi: În unităţile de învățământ finanţate de stat trebuie păstrată o strictă neutralitate religioasă, iar în cadrul orelor de Religie trebuie predată Istoria religiilor şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult, indiferent care ar fi acela. Pentru evitarea potenţialelor abuzuri împotriva acelor copii care studiază totuşi religia, recomandăm părinţilor lor:
- să ceară referinţe despre persoana care predă orele de religie;
- să solicite planurile lecţiilor care urmează a fi predate copiilor;
- să discute periodic cu copilul şi să-i explice de ce la orele de religie i se predau lucruri în contradicţie flagrantă cu cele învăţate la celelalte materii;
- să fie atenţi la apariţia unor modificări radicale de comportament a copiilor (dezvoltarea unor obsesii legate de moarte, păcat sau iad, tulburări de somn sau de nutriţie, înstrăinare de prieteni etc.) şi, dacă este cazul, să apeleze la consiliere psihologică.

Surse: aici și aici

Pe aceeași temă recomandăm părinților un articol excelent argumentat, scris de profesoara Oana Moraru, aici.

Post scriptum:
Curtea Constituțională a decis pe 12 noiembrie 2014 că este neconstituțional articolul din Legea educației care spune că „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal pentru minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Argumentația Curții este aceea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Absolut corect! Iată o mică reparație binevenită, dar care nu rezolvă mai nimic. În școlile din România se va continua, ca și până acum, predarea religiei ortodoxe sub patronajul BOR, și nu o istorie obiectivă a tuturor religiilor existente pe pământ, așa cum ar fi normal să se studieze în orice sistem de învățământ. Iar această materie n-ar trebui în niciun caz predată de popi, ci de profesorii de istorie, cărora, pentru întocmirea planurilor de lecție, le-ar fi suficientă parcurgerea celebrei lucrări a lui Mircea Eliade, „Istoria religiilor”.

Richard Dawkins - Pericolul școlilor religioase
(Faith Schools Menace) (RO)


marți, 4 noiembrie 2014

Cina cea de taină a ateilor + documentar (RO)


CINA CEA DE TAINĂ A ATEILOR

Galileo Galilei, Marie Curie, J. Robert Oppenheimer, Isaac Newton,
Louis Pasteur, Stephen Hawking, Albert Einstein, Carl Sagan, Thomas Edison,
Aristotel, Neil de Grasse Tyson, Richard Dawkins și Charles Darwin

Adevărul e că oamenii vor cere întotdeauna o religie expusă în imagini și cu o aură de supranatural. Ei nu vor ştiinţă; sunt terorizaţi de ea ca de moarte, pentru că singura predică a ştiinţei este că tot ce e viaţă moare. Masele nu vor accepta niciodată ştiinţa până când nu le va oferi un paradis pământesc. Atâta timp cât va exista sărăcie, vor exista și zei. Will Durant (1885-1981) - scriitor, istoric și filozof american

Din câte pot să-mi dau seama după studiul Scripturii, tot ce faci în rai e să stai degeaba toată ziua și să-l slăvești pe Dumnezeu. Nu știu ce-ați face voi, dar eu cred că după primii 50 de milioane de ani aș începe să mă cam plictisesc. Rick Reynolds (n. 1951) - comic american

Religia a fost întotdeauna anti-umană, anti-femei, anti-viaţă, anti-pace, anti-raţiune şi anti-ştiinţă. Ideea de dumnezeu a fost nu numai în detrimentul omenirii, ci şi al pământului. A venit timpul ca raţiunea, educaţia şi ştiinţa să preia controlul. Madalyn Murray O'Hair (1919-1995) fondatoarea Asociației „Ateiștii americani”

Ateismul este singurul mijloc de a asigura fericirea lumii, care a fost făcută imposibilă prin războaiele create de teologi. Julien Offray de La Mettrie (1709-1751) fizician și filozof francez

Studiul teologiei, aşa cum se face în bisericile creştine, este studiul a nimic. Nu se bazează pe nimic, nu are niciun principiu, nu avansează, nu are date, nu poate demonstra nimic şi nu admite nicio concluzie. Cât despre cartea numită Biblia, este o blasfemie s-o numeşti „Cuvântul lui Dumnezeu”. Este o carte plină de minciuni şi contradicţii, o istorie a unor timpuri rele şi a unor oameni răi. Thomas Paine (1737-1809) revoluționar și pamfletar american

Citită cum trebuie, Biblia însăşi este cel mai puternic motiv pentru ateism. Isaac Asimov (1920-1992) biochimist și scriitor de romane științifico-fantastice

Clericul este un om care se simte chemat să trăiască fără a munci, pe spinarea săracilor care muncesc ca să trăiască. Voltaire (1694-1778) scriitor și filozof al iluminismului francez

Nu pot să cred că același Dumnezeu care ne-a înzestrat cu simț, rațiune și intelect ne-a făcut în același timp să uităm să le folosim. Galileo Galilei (1564-1642) fizician, matematician, astronom și filozof italian

Credinţele sunt cele care despart oamenii. Îndoiala îi uneşte. Peter Ustinov (1921-2004) actor britanic

Creştinismul n-are ce să-i ofere unui om fericit, care trăieşte într-un univers natural, inteligibil. George H. Smith (n. 1949) libertarian, scriitor și educator american

Religia pe care omul o acceptă este aceea a comunităţii în care trăieşte, ceea ce evidenţiază faptul că mediul este ceea ce l-a făcut să accepte religia în cauză. Bertrand Russell (1872-1970) filozof, matematician, istoric și critic social britanic

Dacă admitem că o fiinţă infinită a controlat destinele persoanelor şi ale popoarelor, istoria devine o farsă cât se poate de crudă şi sângeroasă. Eră după eră, cei puternici i-au călcat în picioare pe cei slabi, cei vicleni şi lipsiţi de inimă i-au făcut sclavi pe cei simpli şi inocenţi, şi nicăieri în analele omenirii, niciun zeu nu i-a ajutat pe cei oprimaţi. Robert G. Ingersoll (1833-1899) lider politic și orator agnostic american

Dacă Dumnezeu ar fi brusc condamnat să trăiască viaţa pe care a abătut-o asupra oamenilor, s-ar sinucide. Alexandre Dumas (1802-1870) celebru autor de romane istorice de aventuri

Dacă există vreun miracol pe lume, acela este că atât de mulţi oameni chiar cred că Dumnezeu există. John Mackie (1917-1981) filozof australian

Este, bineînţeles, o minciună ceea ce aţi citit despre convingerile mele religioase, o minciună repetată sistematic. Nu cred într-un Dumnezeu ca persoană şi n-am negat niciodată aceasta, ci am exprimat-o clar. Dacă există în mine ceva ce poate fi numit religios, aceasta este admiraţia neţărmurită pentru structura acestei lumi, atât cât ştiinţa noastră o poate evidenţia. Albert Einstein (1871-1955) fizician, unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii

Este un fapt interesant şi demonstrabil că toţi copiii sunt atei şi că dacă religia nu li s-ar imprima în minţi, ei ar rămâne astfel. Ernestine Rose (1810-1892) feministă ateistă americană

Maică-mea m-a obligat să renunţ la prietenii mei imaginari când aveam 6 ani. Ea a vrut să-i înlocuiesc cu un nou prieten imaginar, unul mare şi puternic. Mi-a luat 20 de ani să scap de el. Steven Sparks (n. 1965) sportiv american

Moralitatea înseamnă să faci ceea ce este corect, indiferent de ce ţi se spune. Religia înseamnă să faci ce ţi se spune, indiferent de ce este corect. Jerry Sturdivant, industriaș american

N-am văzut niciodată nici cea mai mică dovadă ştiinţifică a teoriilor religioase ale raiului şi iadului, ale vieţii viitoare sau ale unui Dumnezeu ca persoană. Thomas Edison (1847-1931) inventator și om de afaceri american

Nicio minune nu a avut loc vreodată în condiţii pe care ştiinţa să le accepte. Experienţa arată, fără excepţie, că minunile au loc doar în timpuri şi ţări unde se crede în minuni, şi în prezenţa unor persoane care sunt dispuse să creadă în ele. Ernest Renan (1823-1892) lingvist, filozof și scriitor francez

Nu poţi convinge de nimic un credincios, deoarece credinţa lui nu se bazează pe dovezi, ci pe o nevoie profundă de a crede. Carl Sagan (1934-1996) astronom și astrofizician american

Nu vă bazaţi doar pe ce spunem noi. Citiţi Biblia. Citiţi afirmaţiile preoţilor. Veţi înţelege că Dumnezeu este cel mai rău personaj negativ din toată literatura de ficţiune. E. Haldeman-Julius (1889-1951) scriitor și publicist american

Religia sau superstiţia – pentru că toate religiile s-au dovedit a fi superstiţii – distrugând judecata, a iraţionalizat toate facultăţile mentale ale omului şi l-a făcut cel mai abject sclav, prin teama de entităţi create de propria lui imaginaţie dezorganizată. Robert Owen (1771-1858) reformator galez, fondatorul socialismului utopic

Toţi oamenii care gândesc sunt atei. Ernest Hemingway (1899-1961) scriitor american

Nu poți converti un om la creștinism, dacă nu-l convingi mai întâi că e un păcătos. Lin Yutang (1895-1976) lingvist, scriitor și inventator chinez

Unii oameni au abilitatea stranie de a-şi împărţi mintea în compartimente etanşe, fiind critici şi raţionali în probleme ştiinţifice, dar creduli ca nişte copii când vine vorba de religie. Alan Watts (1915-1973) filozof și scriitor britanic

Voi credeţi într-o carte cu animale vorbitoare, magi, vrăjitoare, demoni, beţe care se transformă în şerpi, mâncare care cade din cer, oameni care merg pe apă şi tot felul de poveşti magice, absurde şi primitive, şi spuneţi că noi suntem cei care avem nevoie de ajutor? Dan Barker (n. 1949) activist, muzician și compozitor american

Cu sau fără religie, există oameni buni care fac lucruri bune și oameni răi care fac lucruri rele. Dar pentru ca oamenii buni să facă lucruri rele e nevoie de religie. Steven Weinberg (n. 1933) fizician american, laureat Nobel.

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.