Conceptul de frumusețe în diferite epoci + VIDEO

-->

CONCEPTUL DE FRUMUSEȚE ÎN DIFERITE EPOCI

Nu se poate vorbi de canoane estetice înainte de secolul V î.e.n., când sculpturile grecești ilustrau concepția potrivit căreia corpul uman este frumos atunci când fiecare parte a sa este perfect proporționată. Atletul a devenit subiectul preferat al sculptorilor clasici și model pentru reprezentările divinității, fiind identificate în el calități atribuite zeilor, precum autocontrolul, curajul, echilibrul interior. Toate aceste trăsături au dus la stabilirea unui canon al perfecțiunii umane. Filozofii greci s-au întrebat îndelung ce este frumusețea feminină. Platon a scris primul despre „proporțiile de aur“, în care, printre altele, lățimea chipului ideal a fost stabilită ca fiind două treimi din lungimea acestuia. După ce au cucerit Grecia, romanii au învățat și ei să aibă grija de aspectul exterior, adoptând multe din elementele culturii elene. Alături de pasiunea pentru simetrie, ei au  mai importat și obsesia grecilor pentru părul blond. Rețetele romane de vopsire a părului constau la acea vreme din amestecuri stranii de cenușă de lemn de fag, grăsime de capră, oțet, găinaț de porumbel și șofran, a căror utilizare avea ca efect, în multe cazuri, pierderea completă a podoabei capilare.

În Evul Mediu, se considera de prisos tot ce nu reprezenta o necesitate primară, iar modelele estetice clasice și-au pierdut sensul. În apusul Europei, cuvântul-cheie al noii viziuni asupra frumuseții feminine devenea puritatea, așa încât, interesul feminin pentru haine și găteli – interpretat ca o dovadă a provocării carnale – era aspru condamnat de mai-marii bisericii. Acuzate adesea că, prin cochetăria lor, îi duc pe bărbați la pierzanie, femeile căsătorite au început să-și acopere capul, iar blondele să-și închidă culoarea părului cu leșie.

Un strop de bun-gust și recuperare a unor valori ale frumuseții feminine au renăscut în feudalism (secolul X), când modelul cultural „de curte“ al castelelor provensale a început să se răspândească, restituind vieții un pic de senzualitate. În călătoriile de la o curte regală la alta, trubadurii au răspândit prin cântecele lor faima unor frumoase castelane, contribuind astfel, involuntar, la crearea unui nou canon estetic feminin. Modelul care s-a impus a fost cel al frumuseții nordice: carnație albă, păr blond și ochi albaștri. Astfel, caracteristicile fizice ale normanzilor și scandinavilor au devenit semne de distincție socială, iar cele tipic mediteraneene au început să fie disprețuite.

În timpul Renașterii, admirația pentru frumusețea înțeleasă ca perfecțiune fizică a readus în prim-plan canoanele estetice antice; de aici și necesitatea de a găsi metode care să facă să pară perfect ceea ce nu era. În 1562, italianul G. Mariniello a scris primul tratat de cosmetică al Occidentului, intitulat „Podoabele femeilor”. În aceeași perioadă, paloarea feței a fost desemnată drept simbol incontestabil al purității interioare, în timp ce un obraz rumen era socotit semn al păcatului și desfrâului. Pielea neatinsă de razele soarelui a continuat să fie un atribut al frumuseții până în secolul XX. Tot Renașterea a zămislit și o altă obsesie: cea a pieptului femeii. Sânii goi au început să apară tot mai des în operele de artă ale epocii, în contextul unor imagini religioase sau materne.

Dar dacă puritanii au lăudat rotunjimile exagerate ale corpului femeiesc, sfârșitul de secol XVIII a consemnat o tendință de subțiere a formelor feminine, după cum reiese și din portretele pictorilor Reynolds și Gainsborough. Poetul John Hall-Stevenson încorpora idealul feminin într-un trup nici gras, nici slab, cu pieptul nu prea proeminent și cu talia subțire.

Cât despre moda secolului al XIX-lea, trăsătura caracteristică a fost talia de viespe, încătușată și scoasă în evidență de corset – o modă care le-a chinuit amarnic pe cochetele epocii victoriene. Chiar mai dăunătoare au fost însă alte găselnițe ale vremii, precum un dispozitiv din metal pentru îndreptarea nasului, montat în jurul capului și ajustat cu șuruburi.

Dacă statutul social și averea au fost de-a lungul istoriei două dintre criteriile majore după care erau judecați oamenii de către semenii lor, frumusețea a fost privită adeseori ca periculoasă – cauză a nenumărate neplăceri, în special pentru tineri, ademeniți de fetișcane în căsătorii dezastruoase din punctul de vedere al castei lor. În prezent, istoricii preocupați de felul în care a evoluat în timp conceptul de frumusețe admit că, în anumite împrejurări, frumusețea i-a ajutat pe oameni să urce pe scara socială, le-a adus putere politică și averi. Pentru ei, cu adevărat fascinantă nu este măsura în care standardele de frumusețe s-au schimbat în timp, ci indiciile pe care acestea le-au dat despre cultura societății respective. Există totuși un numitor comun al tuturor culturilor: întotdeauna oamenii frumoși au beneficiat de reacții binevoitoare din partea celor din jur și de mai multe șanse în comparație cu semenii lor mai puțin înzestrați de natură.

Dar, de-a lungul timpului, nu numai femeile au știut să profite de farmecul lor. De pildă, în secolul al XVIII-lea, niciun gardian al Ecaterinei a II-a a Rusiei nu avea mai mult de 23 de ani, iar cei mai frumoși dintre ei erau promovați în postul de adjutant general. În Europa, țăranii tineri și frumoși, dar lipsiți de avantajele unui „pedigree“, puteau beneficia de avantajele unei cariere de valet de „casă mare“, post ce presupunea doar ca aceștia să fie înalți și prezentabili.

Sursa: http://www.descopera.ro/stiinta/929092-proportiile-de-aur

Cum arătau fetele sexy în 1890

Femeia văzută de pictori

-->