Faceți căutări pe acest blog

vineri, 24 octombrie 2014

Vânătorii de microbi + documentar (RO)


VÂNĂTORII DE MICROBI

Pasteur şi Koch: doi dintre mulţii escroci ştiinţifici

Cât de mare era respectul de care se bucura Pasteur în timpul vieţii ne arată un citat din 1887 al medicului Auguste Lutars, deci cu 7 ani înainte de moartea „geniului”: „În Franţa, cineva poate fi anarhist, comunist sau nihilist, dar nimeni nu poate fi antipasteurian”. În realitate, Pasteur n-a fost nici pe departe un exemplu de cuget nepătat, ci un cercetător dornic de celebritate şi bani, care a folosit concepte false şi care, „cu cele două experimente pe care le-a făcut, a orbit o lume întreagă”, scria revista The Lancet în 2004. În ura lui față de microbi, Pasteur a pornit de la premisa absurdă că ţesutul sănătos e steril, lipsit de microorganisme, situație care nu există în natură. El credea că într-un corp sănătos nu există bacterii şi că microbii care „zboară” prin aer sunt cauza tuturor bolilor. Pe la 45 de ani, începând să fie cunoscut, îşi trâmbiţa peste tot idealul: „Trebuie să fie în puterea omului ca toţi microbii cauzatori de boli să dispară de pe faţa pământului!” Cât de amarnic se înşela Pasteur se știe demult, de când s-au făcut încercări de a menţine animalele nou-născute într-un mediu steril: după numai câteva zile, mureau toate. Treaba asta pur şi simplu nu funcţiona! La autopsie, puii de șoareci prezentau intestine și apendice anormal de mari, pline cu un mucus care în mod normal ar fi trebuit să digere microbii. Altfel spus, organismul murise pentru că nu-şi putuse exercita funcţia de autoapărare, se auto-otrăvise cu substanţele produse pentru propria lui apărare şi simbiozare cu mediul extern, procese care aparţin organismului sănătos şi naturii însăşi.

Pe deasupra, scamatorul Louis a minţit cu bună știință în privința experimentelor sale cu vaccinuri, care urmau să-l plaseze în Olimpul zeilor ştiinţei. În 1881, el afirma că a reușit să vaccineze cu succes oile contra antraxului. Totuşi, nimeni nu ştie cum s-au desfăşurat experiențele lui. În plus, Pasteur furase formula acestui vaccin de la colegul lui de cercetări Jean-Joseph Toussaint, a cărui carieră a avut grijă s-o desfiinţeze prin atacuri repetate. Şi mai groteşti sunt încercările lui Pasteur de a crea, în 1885, un vaccin contra turbării, care mai târziu s-a dovedit a nu respecta nici cele mai elementare standarde ştiinţifice şi care de fapt nu era bun de nimic. În realitate, ceea ce Pasteur a prezentat cu surle şi tobe ca fiind super-vaccinul său, „mai degrabă declanşa turbarea, decât s-o împiedice”, afirmă specialistul în istoria ştiinţei Horace Judson.

Faptul că toate acestea nu au fost prezentate şi discutate în public se explică, pe de o parte, prin penibila secretomanie franceză din acea vreme, iar pe de alta, prin testamentul lui Pasteur, care a interzis familiei sale să-i facă publice notele de laborator. Acestea au putut fi cercetate liber abia la sfârșitul anilor 70. Primul care a avut acces la ele a fost Gerald Geison, profesor de istoria medicinii la Universitatea Princeton, care în 1995 a făcut publice escrocheriile lui Pasteur: „Concluziile sunt evidente: Pasteur a înşelat atât opinia publică, cât şi pe cercetătorii lui cei mai apropiaţi”.

Secretomania a fost repede însuşită şi de alţi cercetători sau producători de medicamente, astfel încât oamenii de ştiinţă independenţi să nu aibă posibilitatea de a verifica „minunatele calităţi” ale unui nou preparat. În acest fel, s-au lăsat uşile şi ferestrele deschise înşelăciunii. Practic, nimeni nu poate controla munca unui cercetător, pentru a vedea dacă datele lui sunt conforme cu realitatea. Într-un chestionar publicat în 2005 de revista Nature, o treime din cercetătorii chestionaţi au recunoscut că n-ar ezita să îndepărteze din rapoartele lor acele activităţi care le pot pune cercetările sub semnul îndoielii. În ziua de azi, nimeni nu mai alocă resurse financiare pentru a verifica adevărul datelor şi rezultatelor prezentate de un grup de cercetători. Se consideră o pierdere de timp şi bani. Mult mai rentabilă este cercetarea noilor preparate, mai ales că în prezent experimentele sunt atât de complexe, încât, practic, nu mai pot fi verificate exact.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, alături de Pasteur mai stătea un nume celebru: medicul german Robert Koch (1834-1910), un foarte întreprinzător om de afaceri. Celebrul vânător de microbi anunța cu infatuare la Congresul al X-lea de medicină, ținut în 1890 la Berlin, că a descoperit remediul-minune contra tuberculozei. Iar în Deutschen Medizinischen Wochenzeitschrift Koch specula: experiențele pe cobai au certificat că „e posibilă oprirea completă a bolii, fără a aduce niciun fel de daune organismului”. Prima reacţie a publicului la aflarea veştii despre remediul-minune Tuberkulin a fost enormă, astfel încât în Berlin au răsărit ca ciupercile clinicile de vindecare a bolilor de plămâni. Bolnavi din toată lumea au transformat Berlinul într-un loc de pelerinaj. Dar n-a durat mult până să se termine totul într-un mod catastrofal. Vindecări pe termen lung datorate Tuberkulinului nu au apărut, în schimb maşinile de pompe funebre au devenit prezenţe permanente în faţa clinicilor. Iar ziarul satiric al vremii, Der wahre Jacob, titra: „Domnule profesor Koch, doriţi un vaccin contra bacilului escrocheriei?”

Ca şi Pasteur, Koch a ţinut secretă formula remediului său. Totuşi, când rata mortalităţii a crescut alarmant, acest Tuberkulin a fost cercetat în detaliu, constatându-se că nu conţinea decât o cultură de bacili distruşi prin încălzire și care n-ar fi trebuit administrată nimănui. Toţi cei tratați cu minunea lui Koch reacţionau cu frisoane şi febră, sau pur şi simplu mureau! În cele din urmă, criticii lui Koch, printre care şi autoritatea medicală a vremii, Rudolph Virchow, au demonstrat că Tuberkulin nu numai că nu era în stare să oprească tuberculoza, ci chiar agrava boala.

Şi totuşi, cum a reuşit iniţial Koch să zăpăcească atâta lume? Simplu: prin promisiunile de profit făcute guvernului Prusiei. Profitul calculat de Koch era de 4,5 milioane de mărci anual la o producţie de 500 de doze de Tuberkulin zilnic. În socoteala pe care a prezentat-o guvernului Prusiei putem citi sec: „La un milion de oameni, se poate socoti un număr de 6.000-8.000 de bolnavi de tuberculoză. Într-o ţară cu 30 de milioane de locuitori, rezultă un număr de 180.000 de pacienţi”. Promisiunile de profit sunau foarte plăcut!

Scorbut, beri-beri şi pelagra: multiplele înfrângeri ale vânătorilor de microbi

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când Pasteur şi Koch deveniseră celebrităţi, societatea nu mai avea nicio şansă să se elibereze de propaganda microbiană. Prea strâns ţineau în mână medicina alopată şi industria farmaceutică frâiele opiniei publice, impunând ca dogmă teoria microbilor duşmani de moarte. S-au pus astfel bazele unei medicini bazată pe experiențe pe animale, făcute cu scopul descoperirii preparatelor-minune, care să ne scape odată pentru totdeauna de microbi. Întregul sistem era aşa de consecvent continuat, încât chiar şi un dezastru ca Tuberkulinul a fost profitabil comercializat. Iar Koch n-a recunoscut niciodată că preparatul său a fost o eroare. Paradigma „o boală→un agent patogen→o terapie minune” a fost urmată, în ciuda eşecurilor succesive. Astfel, medicina stăpânitoare a presupus timp îndelungat că scorbutul, beri-beri şi pelagra sunt afecţiuni produse de microbi, până când ortodoxia medicală, scrâşnind din dinţi, a trebuit să admită că aceste afecţiuni apăreau din cauza deficitului de vitamine. Beri-beri (degenerarea nervilor) a fost scoasă cu durere în suflet din categoria bolilor cu cauzalitate microbiană abia în 1911, când a fost descoperită vitamina B1- tiamina. Atât de fascinaţi erau cercetătorii în goana lor după microbi, încât n-au luat niciodată în discuție factorul nutriție.

Hipocrat, von Pettenkofer, Bircher-Benner: înţelepciunea corpului

Teoria germenilor patogeni s-a înrădăcinat adânc în gândirea oamenilor. Şi totuşi, dacă privim mai atent istoria medicinii, constatăm că această paradigmă s-a impus abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia industriei farmaceutice. Credeţi în coincidenţe? Până atunci, oamenii gândeau altfel. „Nu concepţia conform căreia capeți o boală, ci cea conform căreia intri singur în ea domina Grecia antică” scrie profesorul de biologie Edward Golub în lucrarea sa „Limitele medicinii: cum formează ştiinţa concepţia noastră despre boli”. Atât Hipocrat (400 î.e.n.), cât şi Galen (130 e.n.) au susținut ideea că un stil de viaţă greşit ne duce la boală. „Majoritatea bolilor, credeau anticii, apar când omul părăsește stilul de viaţă corect, spune Golub. Iar când o boală îşi face apariţia, ea poate fi combătută prin modificări ale dietei, un concept de sănătate care a fost aplicat constant în Europa până la sfârşitul sec. al XIX-lea”.

Până în anii ’50 ai secolului al XIX-lea, ideea că bolile sunt provocate de microbi călători pe aripile vântului nu şi-a găsit susţinători. Una dintre autorităţile medicale germane de la acea vreme, Max von Pettenkofer (1818-1091), a încercat să cuprindă întregul, incluzând comportamentul individual şi aspectele sociale. De altfel, şi homeopatia, apărută tot în secolul al XIX-lea, avea ca principiu de bază consultarea unui pacient ca un individ întreg, atât fizic, cât și psihic. Modelul monocauzal al teoriei germenilor îi apărea lui von Pettenkofer rupt de realitate, ceea ce l-a făcut să devină un „anti-contagionist”. Era împotriva fărâmiţării medicinii în foarte multe discipline specializate și remarca ironic: „Bacteriologii sunt persoane care nu pot privi dincolo de oala cu aburi, incubator şi microscop”. Celebrul medic Franҫois Magendie (1783-1855) spunea în 1831 într-un raport adresat Academiei franceze: „Holera nu este nici importată şi nici molipsitoare; ea este provocată de prea multă murdărie, ca urmare a condiţiilor de locuit catastrofale”. În marile oraşe, erau afectaţi de holeră mai ales locuitorii cartierelor sărace.
Von Pettenkofer făcea răspunzătoare pentru holeră apa potabilă, mai exact lipsa staţiilor de purificare. Acest lucru îl confirmau şi statisticile, anume că în locuinţele care beneficiau de apă potabilă curată nu apăreau cazuri de holeră. Von Pettenkofer nu nega prezenţa diferiţilor microbi în bălțile din care se aprovizionau săracii din marile concentraţii urbane; el susţinea însă, pe bună dreptate, că aceşti agenţi patogeni deveneau periculoşi doar atunci când găseau teren favorabil, hrănitor, pentru a se înmulţi. Dar autoritatea lui von Pettenkofer nu i-a împiedicat pe fanii teoriei germenilor să preia conducerea şi să includă şi holera în conceptul de vânătoare de microbi. Şi astfel, bacteria Vibrio cholerae a fost făcută singura responsabilă de apariția holerei, iar Institutul Pasteur şi-a arogat meritul de a fi „exterminat-o”. De fapt, îmbunătăţirea treptată a condiţiilor de viaţă după 1850 a fost cauza dispariţiei bolii.

Laureatul Nobel pentru medicină, Sir Frank Macfarlane Burnet spunea: „Sunt sceptic în ceea ce priveşte utilitatea biologiei moleculare. Iar argumentul central în acest context este că o structură vie, îndeosebi maşina informaţională a celulei, este infinit de complexă. Biologii moleculari sunt foarte de mândri de munca lor şi cred că şi-au câştigat dreptul să continue pe drumul pe care au pornit. Dar banii lor vin de la politicieni, bancheri şi diferite fundaţii, care nu pot sesiza adevărata natură a unui cercetător. Astfel, oamenii de ştiinţă fac şi spun ceea ce se cere de la ei, căci doar astfel va fi reînnoită subvenţia. Iar ambele părţi, cercetătorul şi ofertantul de bani sunt în sinea lor conştienţi că toată povestea este, de fapt, un spectacol de teatru dezonorant”.

Clustering sau cum se poate face dintr-o boală o epidemie

După cel de-Al Doilea Război Mondial, boli cum ar fi tuberculoza, difteria, pneumonia sau rujeola n-au mai declanşat epidemii în ţările dezvoltate, ca urmare a creşterii nivelului de trai, îmbunătăţirii condiţiilor igienice, canalizărilor şi instalaţiilor de purificare a apei. Toate bune şi frumoase, doar că industria farmaceutică şi anumite autorităţi sanitare riscau să-şi piardă obiectul muncii. În 1949 s-a răspândit ideea ca CDC (Centrul pentru controlul bolilor în SUA) să fie desfiinţată. Desigur că CDC nu putea să privească impasibilă cum este trimisă în şomaj. Aşa că a pornit în căutare de epidemii, în strânsă colaborare cu industria farmaceutică, această veşnică sugativă de bani. Dar cum să găseşti epidemii acolo unde nu sunt? Păi... faci un clustering. Asta înseamnă că te uiţi atent în jur şi cauţi câţiva oameni care s-au îmbolnăvit recent și au simptome asemănătoare. Atât este suficient pentru experimentaţii noştri vânători de microbi ca să creeze o epidemie (mai nou, se foloseşte termenul pandemie – sună mai ameninţător). Pentru aceasta, nu este necesar ca persoanele în cauză să fi intrat cândva în contact una cu alta, sau să se fi îmbolnăvit cam în același timp.

Când câteva persoane au simptome asemănătoare nu înseamnă neapărat că un virus răuvoitor se află în acţiune, ci mai degrabă că persoanele respective au avut o alimentaţie similară sau au fost intoxicate cu aceeași substanţă. Şi chiar dacă ar fi vorba de un virus, asta nu înseamnă decât că unele persoane sunt mai expuse acţiunii acestuia decât restul. De fapt, în ţările civilizate nu mai apar epidemii, deoarece condiţiile care permit menţinerea sănătății (suficientă hrană, apă curată...) sunt create de mult, iar microbii n-au nicio șansă în faţa unui sistem imunitar robust.


Să luăm ca exemplu ultima „pandemie” - gripa porcină H1N1, care a izbucnit... unde? Tocmai în Mexico City, oraş cu peste 20 de milioane de locuitori. Cei care locuiesc în cartierele sărace sunt permanent confruntaţi cu boli infecţioase, care se răspândesc ca urmare a condiţiilor de igienă catastrofale. Aprovizionarea cu apă a oraşului se face prin două râuri supra-exploatate şi aproape secate. Oraşul consumă 63m³ apă/sec. Apa circulă printr-o reţea de conducte vechi, pline de găuri, din care un sfert din apă se scurge în pământ. Circa 100.000 de locuinţe, mai ales din cartierele sărace, n-au apă curentă nici măcar pentru băut, să nu mai vorbim de spălat sau pentru instalaţiile sanitare. La această problemă se adaugă muntele uriaş de gunoi menajer (la fiecare două zile, stadionul olimpic din Mexico City ar putea fi umplut cu gunoaiele oraşului), precum şi poluarea excesivă a aerului (cca 12 tone de monoxid de carbon, dioxid de sulf, cadmiu şi plumb sunt pulverizate zilnic în aerul oraşului). Conform OMS, calitatea aerului în Mexico City este una dintre cele mai rele din lume. E de mirare că în astfel de condiţii sistemul imunitar al săracilor din mahalale este extrem de slab? E de mirare că apar tot felul de boli? Deci, unde putem crea o nouă „pandemie”? Exact! În Mexico City!

După acelaşi model s-au creat în trecut epidemia de SIDA (persoane bolnave din categoria socială a homosexualilor, care foloseau regulat droguri), cea de gripă aviară şi multe altele. Iar cel mai mare ajutor oferit creatorilor de pandemii a venit din partea jurnaliştilor, care au umplut paginile publicaţiilor lor cu ştiri alarmante, fotografii apocaliptice și informaţii false, toate cu scopul de a-şi vinde mai bine gazetele şi de a crea o stare de panică printre cititori. În 1995, celebra revistă americană Time publica fotografii ale vânătorilor de microbi în costume de protecţie, căutând virusul Ebola. Alături de ele, desene frumos colorate cu groaznicul virus și prorocirea: Omenirea în pragul dispariţiei! Ce s-a ales de acea epidemie de Ebola? Cred că nimeni nu mai ştie astăzi.

Sursa: Claus Köhnlein & Torsten Engelbrecht - Virus-mania, Trafford Publ., 2007
Traducător: Erasmus Minchevici

Adevărul despre vaccinuri (RO)


marți, 21 octombrie 2014

Consecințele nefaste ale darwinismului în istoria omenirii + documentar (RO)


CONSECINȚELE NEFASTE ALE DARWINISMULUI
ÎN ISTORIA OMENIRII

Acum 5.000 de ani, în ținuturile bogate ale Mesopotamiei, religiile păgâne au generat o serie de mituri privind originea vieții în Univers. Unul dintre acestea era cel al evoluției. Conform epopeii sumeriene Enuma Elish, viața a apărut spontan în apă, și apoi s-a diversificat, evoluând dintr-o specie în alta. Mulți ani mai târziu, acest mit a fost preluat de către o altă civilizație – Grecia Antică. Unii filozofi greci, numiți materialiști, nu acceptau decât existența materiei, pe care o considerau ca sursa originară a vieții. Ca urmare, aceștia au apelat la mitul evoluției, moștenit de la sumerieni, pentru a explica apariția organismelor vii. Astfel, Grecia Antică a devenit punctul de joncțiune al filozofiei materialiste cu conceptul de evoluție.

Această concepție a fost introdusă în lumea modernă în secolul al XVIII-lea. Unii intelectuali europeni, influențați de curentele antice grecești, au adoptat materialismul, pronunțându-se ferm împotriva oricărei religii monoteiste. Cartea lui Jean Baptiste Lamark „Sistemele naturii” a fost socotită principala sursă a ateismului. În acest context, biologul francez a fost prima persoană care a oferit o versiune detaliată a teoriei evoluției. Lamarck afirma că, de-a lungul timpului, ființele vii au evoluat unele din altele, prin variații graduale.

În 1859, Charles Darwin a popularizat viziunea lui Lamarck într-o formă puțin schimbată, publicând „Originea speciilor”. Cartea lui era de fapt o versiune detaliată a mitului sumerian al evoluției, în care spunea că absolut toate speciile existente pe pământ au evoluat dintr-un strămoș comun, care a apărut în apă, prin hazard. Neavând niciun fundament științific, afirmațiile lui Darwin nu au fost însușite de oamenii de știință din vremea sa. Paleontologii mai ales erau conștienți de faptul că întreaga teorie nu era altceva decât o plăsmuire a imaginației autorului. Argumentul lor a fost acela că nicio fosilă descoperită până atunci nu arăta trecerea prin vreun proces evolutiv, de la stadii primitive la stadii complexe, chiar și organismele care trăiseră cu sute de milioane de ani în urmă posedând aceeași structură complexă precum omoloagele lor actuale.

În anii următori, și celelalte aserțiuni ale teoriei au fost demontate, rând pe rând. Biochimia arăta că viața era mult prea complexă pentru a apărea printr-o întâmplare, așa cum susținea Darwin. Nașterea printr-un noroc a celei mai simple molecule proteice este imposibilă, cu atât mai puțin a unei celule întregi, s-a argumentat la vremea respectivă. Pe de altă parte, anatomia releva că fiecare ființă are un design distinct și că a apărut separat. Pe scurt, teoria evoluționistă era lipsită de orice bază științifică. În ciuda acestor obiecții, teoria lui Darwin a căpătat în scurt timp suport politic, deoarece putea oferi o așa-zisă bază științifică puterilor dominante ale sec. al XIX-lea.

În 1871, Darwin a mai publicat o carte, „Descendența omului”, în care afirma că omul a evoluat dintr-o creatură maimuțoidă. El n-a fost în stare să ofere vreo dovadă care să-i susțină afirmațiile; în schimb, a avansat câteva scenarii imaginare. De asemenea, a venit cu o idee interesantă pentru unii: cum că unele rase umane sunt mai evoluate decât altele, dând ca exemplu rasele din emisfera sudică, pe care le considera la același nivel cu maimuțele.

Mai există un aspect important în teoria lui Darwin: el și-a clădit întreaga teorie pe conceptul „luptei pentru supraviețuire”. În viziunea lui, lumea vie este dominată de un conflict crâncen, de o luptă sângeroasă, în care cel puternic câștigă în fața celui slab, extrapolând acest conflict și la rasele umane. Chiar subtitlul cărții sale: „Originea speciilor prin selecție naturală, sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, vădesc explicit viziunile sale rasiste. După Darwin, rasa umană superioară era cea europeană, albă, iar în lupta pentru supraviețuire, rasele africane sau cele asiatice pierdeau. El a mers mai departe, sugerând că într-un viitor nu prea îndepărtat, rasele umane civilizate le vor anihila total pe cele sălbatice. În același timp, maimuțele antropomorfe vor fi și ele exterminate. Așadar, Darwin era un rasist convins, crezând în superioritatea omului alb. El prevedea că acesta mai întâi va înrobi și apoi va eradica așa-zisele rase inferioare.

Ideile lui Darwin au găsit teren favorabil. În vremea lui, omul alb era deja în căutarea unei teorii care să-i justifice crimele. Din secolul al XVI-lea, europenii începuseră să colonizeze diferite părți ale lumii. Primii colonizatori au fost spaniolii, sub îndrumarea lui Cristofor Columb. În scurt timp, conchistadorii spanioli au invadat America de Sud, înrobind popoarele băștinașe, care erau pașnice de felul lor. Teritoriile lor, bogate în aur și argint, au fost prădate, iar nativii care au încercat să se opună au fost măcelăriți. După spanioli, în competiția colonizărilor au intrat portughezii, olandezi și englezii. În secolul al XIX-lea, Marea Britanie devenise cel mai mare imperiu colonial al lumii. Din India și până în America Latină, britanicii exploatau intens resursele naturale ale teritoriilor cucerite. Omul alb prăda lumea pentru propriile interese.

Desigur că aceste puteri coloniale nu voiau să rămână în istorie drept jefuitoare, așa că au căutat o îndreptățire pentru actele lor. Aceasta a constat în etichetarea oamenilor exploatați drept primitivi, posibil chiar animale, justificând astfel sclavagismul. Totuși, la început, acest argument n-a avut prea mulți susținători, deoarece în acea perioadă europenii credeau că toți oamenii au fost creați egali de către Dumnezeu și că provin dintr-un strămoș comun – Adam.

Situația s-a schimbat odată cu apariția doctrinelor materialiste, când oamenii n-au mai fost atât de convinși că au fost creați de Dumnezeu. Acesta a fost, de fapt, momentul nașterii rasismului, având ca bază științifică teoria evoluționistă a lui Darwin. Antropologul indian Lalita Vidyarthi afirmă: „Teoria lui Darwin privind supraviețuirea celui mai adaptat a fost foarte bine primită de sociologii vremii. Ei credeau că treptele evolutive au culminat cu civilizația omului alb”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rasismul era deja acceptat ca fapt de către majoritatea oamenilor de știință. Astfel, Darwin a furnizat un suport solid politicilor de colonizare ale puterilor europene. Anglia imperialistă din epoca victoriană a ales teoria darwinistă drept „bază științifică” pentru cuceririle ei teritoriale și dominarea altor popoare.


Un mod interesant prin care teoria evoluționistă a justificat imperialismul britanic a fost omul de Piltdown. În 1912 s-a descoperit un craniu ciudat în localitatea Piltdown din Anglia. Charles Dawson, arheologul amator care l-a descoperit, a declarat că acesta a aparținut unei ființe umane care avea caractere de pitecantrop. Arthur Keith, un anatomist evoluționist cunoscut, a examinat fosila și a confirmat rezultatele: capacitatea craniană era similară cu a omului modern, dar maxilarul era cel al unei maimuțe. Astfel, craniul Piltdown a devenit subit obiect de mândrie națională pentru englezi: din moment ce fusese descoperit în Anglia, trebuie că a aparținut unui strămoș al lor. Capacitatea craniană mare indica un nivel evolutiv superior altor rase, confirmând astfel superioritatea minții englezești, ceea ce explică entuziasmul cu care a fost primită descoperirea fosilei. Ziarele au anunțat descoperirea omului de Piltdown pe prima pagină; în cercurile sociale, evenimentul a fost sărbătorită cu mare veselie, iar guvernul britanic l-a onorat pe Arthur Keith cu gradul de cavaler, ca recunoștință pentru activitatea sa.

Ascendentul pe care craniul Piltdown l-a oferit englezilor a durat fix 41 de ani. Apoi, în 1953, un om de știință pe nume Kenneth Oakley a cercetat în detaliu craniul și a descoperit că acesta era de fapt cel mai mare fals științific al secolului XX. Fosila fusese măsluită prin atașarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. Radio Londra a anunțat acest fapt cu surprindere: „S-a descoperit că una dintre cele mai cunoscute fosile din lume este o cacealma. Acum 40 de ani, descoperirea a făcut senzație. Astăzi vine vestea șocantă – totul a fost o înșelătorie”. Pentru evoluționiști, scandalul Piltdown a fost doar începutul; în anii următori, alte cranii care au fost prezentate drept dovezi ale unor ipotetici strămoși ai omului s-au dovedit mai târziu a fi falsuri sau interpretări eronate.

Nazismul s-a născut în urma haosului politic pe care l-a trăit Germania după Primul Război Mondial. Adolf Hitler, conducătorul Partidului Nazist, avea o fire ambițioasă și agresivă. El a dus rasismul la extrem: credea cu tărie în superioritatea rasei germane față de toate celelalte. Visul lui era ca rasa ariană să cucerească lumea și să instaureze un imperiu care să dureze 1000 de ani. Teoria lui Darwin i-a oferit baza științifică pentru planul său. Hitler a primit sprijin ideologic și din scrierile istoricului german Heinrich von Treitschke, care și-a bazat viziunile rasiste pe darwinism. El spunea că națiunile nu pot evolua decât printr-o luptă acerbă, similară cu cea pentru supraviețuire. Hitler era un admirator al lui Darwin. Numele faimoasei sale cărți, Mein Kampf, care înseamnă „Lupta mea”, este o dovadă clară a concepțiilor lui. Hitler socotea rasele non-europene niște maimuțe evoluate: „Dați la o parte germanii și nu va mai rămâne nimic altceva decât un dans al maimuțelor”.



Baza viziunii evoluționiste a naziștilor era conceptul de „eugenie” – îmbunătățirea rasei umane prin îndepărtarea indivizilor bolnavi sau handicapați. Primul care a promovat eugenia în Germania a fost Ernst Haeckel, cunoscut biolog evoluționist. El a avansat teoria recapitulării (ontogeneza repetă filogeneza), susținând că în faza embrionară, specii diferite seamănă între ele, prezentând și planșe cu desene în acest sens. Mai târziu, s-a descoperit că desenele lui erau false. Haeckel le-a făcut în așa fel, încât să arate că embrionii de pește, găină și om sunt foarte asemănători. Mai târziu, el însuși a mărturisit că desenele lui nu reprezentau realitatea. Dar evoluționiștii au închis ochii la aceste falsuri, doar pentru a susține în continuare teoria.

În timp ce se ocupa de falsuri științifice, Haeckel susținea și propaganda eugenică. El sugera ca pruncii născuți cu deficiențe să fie suprimați, pentru a grăbi procesul evoluției în societate. Haeckel a mers mai departe, propunând ca oamenii handicapați fizic, cei înapoiați mintal și cei cu boli ereditare să fie uciși imediat, pentru că aceștia încetinesc procesul evolutiv.

Haeckel a murit în 1919, însă naziștii i-au preluat cu entuziasm ideile. La puțin timp după ce a ajuns la putere, Hitler a lansat politica eugenică oficială. Toți cei care nu erau perfecți fizic sau mintal au fost strânși în centre speciale de sterilizare, pentru că amenințau puritatea rasei germane și împiedicau procesul evolutiv. În scurtă vreme, acești oameni izolați, considerați paraziți, au început să fie uciși în secret, la ordinul lui Hitler.

În același timp, Hitler a început să îndeplinească și o altă cerință a eugeniei: tineri și tinere cu părul blond și cu ochi albaștri, considerați specimene tipice ale rasei germane, au fost încurajați să se cupleze între ei, iar în 1935 au fost înființate ferme speciale de reproducere. Ofițerii SS vizitau des fermele unde erau găzduite tinerele care întruneau criteriile ariene. Pruncii nelegitimi născuți în urma acestor vizite urmau să devină viitorii soldați ai Reich-ului german.

Pentru a întări teoria așa-zisei superiorități a rasei ariene, naziștii au apelat la concepțiile darwiniste. Darwin sugerase ideea conform căreia capacitatea craniană s-ar mări odată cu înaintarea pe scara evolutivă. Naziștii au îmbrățișat cu seriozitate această idee și au început să facă măsurători ale craniilor, spre a demonstra prin aceasta superioritatea rasei germane. Indivizii ale căror valori erau contrare standardelor oficiale, urmau a fi anihilați. Toate aceste măsuri erau luate în numele darwinismului evoluționist.

Un alt motiv pentru care Hitler a îmbrățișat evoluționismul a fost faptul că a văzut în această teorie arma perfectă împotriva religiei. El ura profund orice credință monoteistă. Virtuți religioase, precum iubirea, mila sau smerenia, reprezentau piedici serioase în atingerea modelului arian, militarist și nemilos. Din acest motiv, de îndată ce au preluat puterea, în 1933, naziștii au țintit către reîntoarcerea la vechile religii. Svastica fiind un simbol aparținând culturilor păgâne, a devenit simbolul acestei transformări. Ceremoniile naziste ținute pe tot cuprinsul Germaniei erau de fapt reconstituiri ale unor ceremonii antice. În realitate însă, cruzimea, crima și depravarea au fost înfierate de religiile din toate timpurile.

Dictatorul italian Benito Mussolini, unul din aliații importanți ai lui Hitler, s-a lăsat de asemenea inspirat de teoria evoluției. În tinerețea sa, el a scris articole în care îl prezenta pe Darwin drept cel mai mare om de știință. După ce a ajuns la putere, Italia lui fascistă a ocupat Etiopia, justificând aceasta prin conceptul darwinist al luptei pentru supraviețuire. Mussolini îi considera pe etiopieni inferiori, pentru că aparțineau rasei negre, iar guvernarea lor de către o rasă superioară, precum cea a italienilor, trebuia să fie consecința firească a „evoluției”. Mussolini era de asemenea convins că națiunile ar evolua prin război. Într-un final, imperiul nazist a pierdut cel de-Al Doilea Război Mondial, intrând în istorie cu milioanele de oameni nevinovați uciși, iar în Italia, Mussolini a fost executat de propriul popor. Și totuși, ideea darwinistă care a furnizat suportul pentru ideologia nazistă a persistat.

Ideea că umanitatea ar progresa prin luptă și violență a fost de fapt sursa pentru o altă ideologie, care la suprafață părea să fie total diferită de nazism. Filozofia materialistă care a luat naștere în Grecia Antică a fost revigorată în secolul al XIX-lea. Succesul acesteia s-a datorat celor doi filozofi germani, Karl Marx și Friedrich Engels. Aceștia au încercat să explice filozofia materialistă, care supraviețuise vremii, în termenii unei noi metode, numită dialectică. Pe scurt, dialectica era presupunerea că toate progresele din Univers sunt o consecință a competiției, a conflictelor de interese între forțe opuse. Ei au folosit dialectica pentru a explica întreaga istorie a lumii. Analiza lor simplistă sugera că întreaga istorie umană ar fi bazată pe conflict, iar la vremea respectivă, conflictul era între proletariat și burghezie. Ei au prezis că muncitorii își vor da seama că singura lor șansă va fi să se unească și să declanșeze o revoluție. Amândoi aveau o aversiune profundă față de religie. Ca atei declarați, au susținut că, pentru asigurarea succesului comunismului, era necesară eradicarea religiei.


În vremea în care Marx și Engels formulau aceste idei, a avut loc un eveniment important, care a contribuit mult la susținerea teoriei lor: A apărut pe firmament Darwin, cu cartea sa „Originea speciilor”. El afirma că ființele evoluau și supraviețuiau ca rezultat al unei lupte pentru existență. Ce era aceasta, dacă nu dialectica? Mai mult, era o dialectică ce părea să-i nege religiei orice rol, inclusiv existența creației și a unui creator. Aceasta a fost o ocazie deosebită pentru cei doi. Engels a citit cartea lui Darwin de cum s-a publicat și i-a scris lui Marx: „Darwin, pe care tocmai îl citesc, e splendid”. Marx i-a răspuns: „Această carte conține baza în istoria naturală pentru viziunea noastră”. Engels s-a lăsat atât de mult influențat de Darwin, încât, într-un efort de a contribui la teorie, a scris un articol intitulat „Rolul muncii în tranziția de la maimuță la om”. Curând după aceasta, el și-a compilat ideile evoluționiste în cartea numită „Dialectica naturii”.

După moartea lor, ideile lui Marx și Engels au prosperat. Ca lider al mișcării bolșevice din Rusia, Vladimir Ilici Lenin a fost primul care a pus în practică revoluția comunistă visată de Marx. La vremea respectivă, Rusia era condusă de dinastia Romanov, iar bolșevicii lui Lenin căutau să scape de regimul țarist prin forță. Confuzia creată de Primul Război Mondial le-a oferit ocazia mult așteptată. În octombrie 1917 ei au preluat puterea. După revoluție, Rusia a devenit scena unui sângeros război civil între comuniști și susținătorii țarului. Toți cei pe care comuniștii i-au socotit rivali, inclusiv familia regală, au fost uciși cu brutalitate.
Lenin, ca și mentorii săi, Marx și Engels, era un evoluționist, afirmând că teoria lui Darwin era baza filozofiei materialist-dialectice, pe care o apăra cu zel. Al doilea nume important în revoluția bolșevică, Troțki, prețuia și el darwinismul, exprimându-și astfel entuziasmul: „Descoperirea lui Darwin este cel mai mare triumf al dialecticii în întregul domeniu al materiei organice”.

Iosif Stalin, unul dintre cei mai cruzi dictatori comuniști, i-a urmat lui Lenin în 1924. Analizând cei 39 de ani de regim de teroare ai lui Stalin, s-ar putea spune că intenția lui a fost aceea de a demonstra cruzimea comunismului. Una dintre primele sale acțiuni a fost colectivizarea agriculturii. Pentru a obliga țăranii, care reprezentau 80% din populație, să-și amestece proprietățile în cooperative ale statului, el a folosit armata. Grâul era preluat de soldați înarmați. Foametea a măturat țara, ucigând bărbați, femei și copii, dar Stalin a continuat să exporte grânele, în loc să-și hrănească poporul. S-a calculat că cca 10 milioane de țărani ruși au murit astfel în primii ani, 6 milioane au murit de foame în Ucraina, 20% din populația Kazahstanului a dispărut iar în Caucaz au fost 1 milion de morți. Stalin a trimis în lagărele de muncă din Siberia sute de mii de oameni care au rezistat politicii lui de înfometare. Aceste lagăre au devenit ulterior mormintele lor. În același timp, zeci de mii de oameni au fost executați de poliția secretă a lui Stalin. Ca rezultat al politicii sângeroase a lui Stalin, peste 30 de milioane de persoane au fost ucise. Potrivit istoricilor, aflat în biroul său din palatul Kremlin, lui Stalin îi făcea o deosebită plăcere să examineze listele cu persoane executate. Dar pe lângă predispoziția nativă, ceea ce l-a făcut pe Stalin un criminal nemilos a fost credința lui profundă în filozofia materialistă, iar baza acestei filozofii, în viziunea lui, era teoria lui Darwin. El spunea: „Sunt trei lucruri pe care trebuie să le facem pentru a descătușa mințile studenților. Să-i informăm despre vârsta pământului, originea lui geologică și învățătura lui Darwin”.

În timpul regimului dictatorial al lui Stalin, un alt regim comunist bazat pe darwinism a luat ființă în China. În 1949, după un lung război civil, comuniștii, sub conducerea lui Mao Zedong au câștigat puterea. Ca și prietenul său Stalin, pe care-l susținea, Mao a stabilit un regim represiv și sângeros. În timpul său, în China au avut loc nenumărate execuții politice. Aproape 30 de milioane de oameni au murit din cauza foametei îngrozitoare care a urmat politicilor dezastruoase ale lui Mao. În timpul „revoluției culturale”, tinerii militanți numiți „Garda roșie a lui Mao” au aruncat țara într-o stare de teamă și haos. Mao explica bazele filozofice ale regimului său afirmând că socialismul chinez se bazează pe teoria evoluționistă a lui Darwin. Profesorul de istorie de la Harvard James Reeve Pusey recunoaște și el influențele darwinismului asupra maoismului. În cartea sa, intitulată „China și Charles Darwin”, el scrie: „Darwin a legitimat violența și revoluția. În mod cert, el a influențat cel mai puternic politica Chinei. Iar gândirea lui Mao Zedong s-a pliat perfect pe teoria lui”.

Comunismul a pricinuit teroare și războaie în multe țări. În Cambodgia, khmerii roșii au măcelărit aproape o treime din populația țării. Acolo, oamenii erau uciși doar pentru că luau câteva grăunțe de la ferma colectivă sau pentru că spuneau ceva ce nu se potrivea cu viziunea comunistă.

Darwinismul a apărut acum 150 de ani. În tot acest timp, ideologia comunistă, impregnată de ideea de luptă și război, a fost împletită cu teoria evoluționistă. Această teorie absurdă a produs în istoria omenirii dictatori brutali, rasism, torturi, măceluri, persecuții și războaie – consecințe ale materialismului exacerbat. Este inevitabil ca această filozofie, care privește ființa umană ca pe nimic mai mult decât o specie animală și susține conflictul ca lege a naturii, să dezumanizeze individul și să brutalizeze societăți. Pacea, dreptatea și înțelegerea între toți oamenii planetei pot fi obținute numai atunci când darwinismul va fi demascat ca minciună.

Sursa: aici

Dumnezeul minunilor (God of Wonders) (RO)
Un documentar minunat, care merită văzut chiar dacă sunteți liber-cugetători


sâmbătă, 18 octombrie 2014

Clarvăzători celebri + documentar (RO)




CLARVĂZĂTORI CELEBRI

Cuvântul „clarvăzător” a apărut pentru prima dată în 1552, iar cuvântul „clarviziune”, abia după 300 de ani (în 1829). Clarviziunea se definește ca fiind capacitatea pe care o au anumite persoane de a prezice viitorul. Aceste persoane, despre care se spune că au darul dublului văz, sunt numite în variate feluri: magi, ghicitori, haruspicii, auguri, magicieni, oracole, vizionari, profeți, pitii, astrologi, vrăjitori, druizi, șamani, derviși, sibile etc. Specialiștii în parapsihologie utilizează termeni diferiți, după spațiul și timpul în care se petrece percepția:
- retrocogniție, pentru evenimentele din trecut;
- clarviziune, pentru evenimentele din prezent;
- precogniție (sau profeție) pentru evenimentele din viitor.
Interesant e că termenul profeție există și în Biblie, unde putem citi: „Cel care are darul profeției, să profețească”.


Prima clarvăzătoare consemnată de istorie a fost Casandra, fiica lui Priam, regele Troiei. Ea primise puterea de a vedea în viitor de la zeul Apollo, care i-o dăruise cu gândul de a o seduce. Întrucât tânăra i-a respins avansurile, Apollo s-a răzbunat, blestemând-o să nu-i creadă nimeni previziunile. Când ea a avertizat că darul grecilor, calul de lemn adus la sfatul lui Ulise în fața cetății Troia, reprezintă un pericol de moarte, tatăl ei n-a crezut-o. Finalul se știe.

Există credința că în somn, sufletul, fiind liber de legătura lui cu trupul, își amintește trecutul, vede prezentul și prevede viitorul. Corpul celui adormit zace nemișcat ca al unui mort, dar sufletul este viu și treaz și încă mai viu va fi după moartea trupului, când se va elibera cu totul. De aceea, la apropierea morții, sufletul este mai profetic.

În Antichitate, se credea că oamenii visează sub influența zeilor. Divinația, numită de greci mantica, adică o anume capacitate de a presimți și a cunoaște viitorul, are o origine străveche. Există două feluri de divinație: una care ține de artă, și alta de natură. Prezicerile interpreților de minuni și ale astrologilor țin de divinația ca artă; profețiile onirice sau oraculare sunt considerate forme de divinație naturală.

În Vechiul Testament figurează numeroși profeți, faimoșii nabhi, care aveau sarcina de a îndruma poporul, a-i da curaj și a-l face să se teamă de Dumnezeu. Cei mai cunoscuți sunt Ezechiel, care a prezis distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor, în 587 î.e.n., și Iosif, care, aflat în captivitate în Egipt, a interpretat visul faraonului Putifar – șapte vaci grase, șapte vaci slabe –  ca anunțând șapte ani rodnici, urmați de șapte ani de foamete. Faraonul a ținut cont de prezicere și a stocat grâne, salvându-și poporul.

La grecii antici, clarviziunea era practicată de celebrele pitii de la Delfi. Intermediare ale zeului Apollo cu oamenii, pitiile se scăldau în fântâna din Castilia, apoi se instalau în centrul templului și făceau profeții. Acestea, afirmă textele din vechime, s-au confirmat deseori.

În Evul Mediu, clarvăzătorul cel mai celebru a fost Sfântul Cesarius din Arles (470-542) arhiepiscop al Galiei, care cu 1.000 de ani înainte de Nostradamus a prezis apariția unor personaje ieșite din comun, precum Carol Martel: Un ciocănar viguros a lovit cu ciocanul, lăsând unui ilustru împărat gloria de a-i potoli pe arabi; Henri al IV-lea: Întors de la erezie la credința catolică, conducătorul bearnez a făcut să apară splendoarea adevărului. Lovit de un pumnal, acest părinte devotat poporului a murit; sau Ludovic al XIV-lea, Regele Soare: Așa cum luminează pretutindeni soarele, la fel, sub un monarh puternic, Galia va domina lumea, iar granițele ei se vor lărgi.

Sfântul Malachie (1094-1148), preot irlandez, arhiepiscop al comitatului Armagh, s-a consacrat profețiilor referitoare la papi, pe care le-a redactat în timpul unui pelerinaj la Vatican, în 1139. Sub forma unor devize în latină, Malachie menționează 112 viitori papi ai Bisericii Catolice, de la Celestin al II-lea (papă în 1143) la Petrus Romanus, considerat de el ultimul papă. Sfârșitul papalității ar fi deci aproape, pentru că penultimul papă a fost deja ales. Ultimul va vedea sfârșitul Vaticanului și al Romei: În ultima persecuție a sfintei Biserici Romane se va afla Petru Romanul, care-și va paște oile în mijlocul a numeroase frământări. După trecerea acestora, cetatea cu șapte coline va fi distrusă, iar teribilul judecător își va judeca poporul.

Ioana d’Arc (1412-1431) este considerată de francezi o clarvăzătoare de excepție. Ea a anunțat din timp înfrângerea invadatorilor englezi și restaurarea regatului Franței: O voce mi-a vestit să-i izgonesc pe englezi din Franța și să-l încoronez pe Delfin.

Alte personalități ce par să fi avut acest dar sunt Leonardo da Vinci (1452-1519), care a desenat elicopterul, parașuta și mitraliera cu secole înainte de inventarea lor, precum și Francis Bacon (1561-1626), care în cartea sa, Noua Atlantidă, a prezis inventarea telefonului și a frigiderului.

Dar clarvăzătorul cel mai faimos este, incontestabil, francezul Nostradamus (1503-1566), coleg de studii cu Rabelais, medicul lui Carol al IX-lea, alchimist, fabricant de creme pentru frumusețe și redactor de almanahuri. În capela franciscană din Salon, Provence, se află un mormânt fără oseminte (rămășițele se află în Capela Fecioarei din biserica din San Lorenzo), pe care se poate citi următorul epitaf: Aici odihnește Michel de Nostredame, singurul dintre muritori demn să scrie, cu o pană aproape divină, despre marile evenimente care în viitor se vor întâmpla în Univers, conform influenței astrelor. A trăit șaizeci și doi de ani, șase luni și șaptesprezece zile. Posteritate, nu-i invidia odihna! Anne Ponce Gemelle din Salon îi dorește soțului ei fericire veșnică.
Nostradamus este cunoscut îndeosebi pentru Centuriile astrologice, lucrare alcătuită din 942 de catrene, adică 4780 de versuri (strofele sunt grupate câte 100, de unde și numele de Centurii). Viitorul este prevăzut până în anul 3797. Catrenul cel mai celebru este al 35-lea din prima Centurie, care descrie moartea regelui Henri al II-lea în 1559, catren publicat în 1555:
Leul cel tânăr pe cel bătrân îl va învinge,
Pe câmp de luptă în duel,
În cușca de aur ochii îi vor crăpa,
Apoi va muri, moarte crudă.
Henri al II-lea, fiul lui Franҫois I, a fost grav rănit pe 28 iunie 1559, în cursul unui duel cu contele de Montgomery, a cărui lance i-a găurit viziera și i-a spart un ochi. A murit în chinuri pe 10 iulie. Nostradamus nu se înșelase. Această prezicere i-a asigurat un renume excepțional în regat.
Cele două preziceri importante ale lui Nostradamus referitoare la sfârșitul acestui secol arată că: 1. Papa Ioan Paul al II-lea va muri în 1995 (afirmație greșită); 2. Îi vor succeda doar alți doi papi, înainte de prăbușirea definitivă a Bisericii de la Roma (găsim, în mod ciudat, aceeași profeție emisă de Sfântul Malachie, din care credem că s-a inspirat Nostradamus). Acest eveniment ar fi trebuit să aibă loc în 1999, anul celui de-al treilea război mondial și al venirii Anticristului, după cum a prezis clarvăzătorul în catrenul următor:
Anul o mie nouă sute nouăzeci și nouă, luna șapte
Din cer va veni un Mare Rege al groazei
Înviat Marele Rege d’Angolmais
Înainte ca, după Marte, să domnească în fericire.
Principalul reproș adus lui Nostradamus se referă la multitudinea de interpretări posibile ale Centuriilor sale. Dar el a fost atât de popular, încât, la scurt timp după moartea sa, Biserica s-a speriat și, la Conciliul din Bourges din 1584, a interzis consultarea clarvăzătorilor: Orice persoană care va consulta un ghicitor va fi pedepsită cu moartea.

Mai aproape de noi, în secolul al XVIII-lea, clarvăzătorul cel mai celebru a fost o femeie, Mademoiselle Lenormand. Printre clienții ei s-au aflat personalități precum Robespierre, despre care a scris: L-am făcut să tremure pe monstru, dar puțin a lipsit să nu devin victima lui. Sau Napoleon Bonaparte, care a povestit: Mi-a desenat insula Sfânta Elena pe lemnăria din apartamentul ei, pe când eram în culmea puterii. Se mai vorbește și azi de domnișoara Lenormand, datorită cărților ei de tarot, intens folosite de clarvăzătorii profesioniști.

În secolul al XIX-lea, doi scriitori au avut un ciudat dar al premoniției: Jules Verne și Morgan Robertson. Jules Verne (1828-1905), părintele literaturii de anticipație, a relatat în romanul său De la Pământ la Lună (1865) zborul unui obuz, numit Columbiad, cu un echipaj de trei oameni, lansat din Florida, care a avut nevoie de 97 de ore și 13 minute pentru a ajunge la satelitul Pământului. Aceasta corespunde cu primul pas pe Lună al unui pământean, dus de naveta Apollo (ale cărei urmașe vor fi navetele Columbia). Evenimentul a avut loc pe 30 iulie 1969, după un zbor de 97 de ore și 39 de minute de la decolarea din Florida (Cap Canaveral). Jules Verne a descris foarte bine decalajul ce poate exista între ideile premonitorii și concretizarea lor: Ceea ce-și imaginează un om poate fi realizat de un altul.

Un contemporan al lui Jules Verne, americanul Morgan Robertson, a scris în 1898 o carte care l-a făcut celebru... peste 14 ani. Cartea sa, Naufragiul Titanului, a trecut aproape neobservată. Nimeni nu era interesat de povestea unui pachebot britanic – Titan – lung de 243 de metri, cu o greutate de 75.000 de tone, cu 3 elice și 24 bărci de salvare, care s-a lovit de un aisberg în călătoria inaugurală și s-a scufundat. Nu s-a vorbit de această carte decât în 1912, an în care, la 14 aprilie, cel mai modern pachebot construit de om – Titanic – s-a scufundat lângă Terra Nova, în cursul primei sale călătorii, făcând 1.500 de victime. Titanicul avea o lungime de 250 de metri, 66.000 de tone, 3 elice și 22 bărci de salvare. Robertson imaginase drama cu 14 ani înainte, povestea Titanului fiind foarte apropiată de cea reală.

În secolul XX, Madame Fraya (1871-1954), o clarvăzătoare din Franța, al cărei nume adevărat era Valentine Dencausse, a exercitat o mare influență asupra vieții politice dintre cele două războaie mondiale. A avut drept clienți mii de celebrități ale epocii, printre care Pierre Loti, Raymond Poincaré, Aristide Briand, Alexandre Millenard. Ea a practicat chiromanția – cititul și interpretarea liniilor palmei: Am descoperit în semnele palmei secrete ale vieții noastre interioare și reacții provocate de evenimente exterioare asupra sensibilității noastre. E adevărat că, uneori, ceea ce prezicea nu se întâmpla. Dar ce? Știința nu ne decepționează? I se poate refuza medicinii numele de știință? Și totuși, în multe privințe și ea se înșeală... Prevestirile și semnele nu sunt responsabile de ceea ce se întâmplă, ci doar te avertizează la ce te poți aștepta, dacă nu iei seama.

Edgar Cayce (1877-1945) a fost clarvăzătorul și vindecătorul pe care americanii îl consideră Nostradamus al lor. A făcut mii de previziuni, în variate domenii. Profețiile le făcea în stare de transă, fapt pentru care a fost supranumit „profetul adormit”. Era consultat frecvent de bolnavi, întrucât, în transă fiind, stabilea diagnosticul și indica tratamentul potrivit. Unele dintre previziunile lui, care se refereau la producerea unor evenimente istorice, au fost confirmate chiar în timpul vieții sale. Astfel, Cayce a prezis marea criză economică din 1929, dând detalii surprinzătoare asupra evenimentelor dezastruoase de la bursele de valori și a prevăzut revenirea economică de după 1933. De asemenea, el a descris întocmai cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor sovietice și reluarea ofensivei până la victoria de la Berlin. Același Edgar Cayce a afirmat cât se poate de clar, nu prin catrene cu dus și-ntors, ca Nostradamus: „Nu va apuca să se încheie secolul XX, când se va produce prăbușirea neașteptată a comunismului; comuniștii ruși își vor pierde autoritatea în Uniunea Sovietică, iar China comunistă își va întări puterea”. Previziunile lui Edgar Cayce au rămas inexplicabile până în ziua de azi.

Edgar Cayce - Celălalt Nostradamus (RO)



ASTROLOGIE - (din lat. astrum = astru și manteia = divinație). Este o magie divinatorie considerată știință, bazată pe influența corpurilor cerești asupra indivizilor, societăților și evenimentelor de orice fel. Are la bază un principiu fizic real, și anume legea lui Newton: corpurile se atrag cu o forță direct proporțională cu masa lor și invers proporțională cu pătratul distanței. Este o tehnică de studiu al caracterelor umane, având la baza astromanția (ghicitul după poziția astrelor). Astrologia babiloniană interpreta destinul omului după poziția astrelor în momentul nașterii, precum și după mișcările, întâlnirile și culorile lor. Zodiacul tradițional s-a născut în Babilon, dar era un studiu mult mai aprofundat decât horoscoapele rudimentare din zilele noastre. Astrologia electivă determină cele mai potrivite momente pentru a începe o activitate: ziua căsătoriei, ziua de botez, ziua de schimbare a locului de muncă, ziua pentru o călătorie etc.

AEROMANȚIE - Arta prezicerii viitorului prin observarea atmosferei, aerului, cerului sau fenomenelor atmosferice. O ramură a acestei metode de divinație este austromanția, care studiază vânturile și forma norilor.

APANTOMANȚIE - Metodă de divinație în care previziunile se fac cu ajutorul unor semne văzute întâmplător: animale, păsări sau alte creaturi. Se spune că orașul Mexico City a fost fondat pe locul unde divinatorii vechilor azteci au văzut un vultur care-și lua zborul de pe un cactus, ducând în gheare un șarpe viu.

ANTROPOMANȚIE - (din gr. anthropos = om). Este o metodă de divinație cu ajutorul organelor interne ale morților sau muribunzilor condamnați la sacrificiu. Această practică barbară este foarte veche, fiind ilegală chiar și în Antichitate. Împăratul roman Varius Avitus Bassanius (205-221 e.n.), cunoscut și sub numele de Elagabalus, omorât împreună cu mama sa de către gărzile pretoriene, a fost unul dintre practicanții acestei metode de divinație. Flavius Claudius Julianus, (332-363 e.n.), un alt împărat roman, nepot al lui Constantin cel Mare, practica și acest gen de divinație, provocând astfel moartea unui mare număr de copii supuși sacrificiului doar pentru a putea interpreta viitorul după organele lor interne.

ASPIDOMANȚIE - Este o metodă de divinație mai puțin cunoscută, având la bază sfaturile date practicantului de către însuși Diavolul. Vrăjitorul se așeza în centrul unui cerc și îl invoca pe consilierul satanic. Intra în transă, luând astfel legătura cu stăpânul Infernului, după care îi transmitea clientului sfaturile primite de la acesta. 

ARITMOMANȚIE - (din gr. arithmos = număr). Se referă la corespondențele dintre zei, oameni și numere. Vechii caldeeni, platoniștii și pitagoreenii au practicat aritmomanția. Este o metodă de divinație asemănătoare numerologiei, inclusă și în vechea știință a Kabalei.

ALEUROMANȚIE - (din gr. aleuron = făină). Este o metodă de divinație cu ajutorul făinii. Se scriu fraze pe bucăți de hârtie, care sunt introdu-se în mici bile de făină, care apoi sunt introduse în cuptor. După ce s-au copt, se amestecă de 9 ori și se împart în mod egal participanților, care astfel își află soarta. O altă metodă este amestecarea făinii cu apă într-un castron, după care se interpretează desenele ramase pe marginea castronului. O rămășiță a acestui vechi obicei sunt plăcintele cu răvașe.

ALECTROMANȚIE - (din gr. alectruon = cocoș). Este o metodă de divinație cu ajutorul cocoșilor și găinilor. Păsările sunt puse într-un cerc de grăunțe în care mai sunt plasate și literele alfabetului. Alipind literele din dreptul cărora a ciugulit pasărea boabele de grâu, reies răspunsuri la întrebări. Dacă un client solicită numai un răspuns afirmativ sau negativ la întrebările lui, se vor folosi doar două grămăjoare de boabe. Această metodă trebuie practicată doar atunci când Soarele sau Luna se află în zodia Berbecului sau a Leului. Metoda era intens practicată în Roma Antică. O altă metodă a alectromanției era interpretarea cântecului cocoșului, în funcție de momentul zilei în care acesta era auzit.

ALFITOMANȚIE - (din gr. alphitomantis = divinație cu orz). Este o metodă străveche, prin care se determina vinovăția sau nevinovăția unei persoane suspectate, prin hrănirea ei cu o pâine preparată din orz. Dacă persoana căpăta o indigestie sau simțea că pâinea este grețoasă, se considera un semn de vinovăție. Se povestește că lângă Lavinium se afla o pădure sacră, unde se practica această metodă pentru a afla dacă femeile mai sunt virgine sau nu. Preotul ținea un șarpe în scorbura unui copac. În anumite zile ale anului, tinerele femei erau duse acolo legate la ochi și ținând în mâini o plăcintă făcută cu orz și miere. Exista convingerea că șarpele mânca numai din plăcintele celor pure, în timp ce cele vinovate erau refuzate.

BIBLIOMANȚIE - Divinație prin care se prezic de evenimente cu ajutorul Bibliei, prin alegerea la întâmplare a unui pasaj, presupunându-se că oferă un răspuns la problemele clientului.

BELOMANȚIE - Divinație cu ajutorul săgeților cu pene. Se atașau de săgeți bucăți de hârtie pe care erau însemnate sfaturi date de oracol. Era luat în considerare sfatul de pe săgeata care ajungea cel mai departe. Această metodă era practicată de babilonieni, sciți, greci și arabi. O variantă a acestei metode era aruncarea în aer a unui număr de săgeți; direcția spre care se îndreptau acestea la cădere era direcția spre care trebuia să se îndrepte clientul.

CARTOMANȚIE - Metodă de prezicere a viitorului cu ajutorul cărților de joc. Își trage originea din ghicitul cu cărțile de tarot, un pachet special de 78 de cărți, folosit în divinație.

CEFALOMANȚIE - Divinație care folosea craniul sau capul unui măgar sau al unei capre.

CHIROMANȚIE - Aflarea caracterului unui om după liniile și formele palmelor sale.

CITITUL ÎN FRUNZE DE CEAI SAU ZAȚ DE CAFEA - Descifrarea modelelor lăsate de frunzele de ceai sau de zațul de cafea pe pereții ceștii după consumarea lichidului din interior.

CLEIDOMANȚIE - (din gr. kleis = cheie). Termen care se referă la un număr mare de metode de prezicere a viitorului cu ajutorul unei chei. Una din metode avea la bază scrierea unei întrebări pe o cheie, după care aceasta era introdusa între paginile Bibliei. Cheia era mai apoi agățată în așa fel, încât să i se permită să se învârtă; direcția de mișcare indica răspunsul. Uneori, cheia și Biblia erau agățate deasupra inelarului unei fecioare, care spunea de trei ori anumite cuvinte magice, într-o zi în care soarele sau luna se aflau în zodia Fecioarei. O altă metodă presupunea așezarea cheii în pumnul strâns. Se cerea apoi unei femei gravide să aleagă mâna în care credea că este ascunsă cheia. Daca femeia gravidă ghicea, copilul ce avea să vină pe lume era fată.

CLEROMANȚIE - Formă a divinației cu zaruri. Cândva această metodă se practica cu orice gen de obiecte ce puteau fi aruncate: boabe de fasole, pietricele, bețigașe sau oase. Metoda era răspândită în Roma și în Egipt.

CRISTALOSCOPIE - Ghicirea în sfera de cristal, care se bazează pe o stare de halucinație voluntară. Este o formă de divinație bazată pe meditația într-o suprafață reflectorizantă (oglindă, sticlă, cristal, luciul apei) pentru a obține informații paranormale.

CICLOMANȚIE - Divinație ce interpreta semnele ce se formau în urma roților.

DAFNOMANȚIE - Metodă de divinație care interpreta sunetul scos de ramurile unui dafin aruncat în foc. Cu cât sunetele erau mai intense, cu atât mai bune erau veștile. Dacă lemnul nu scotea niciun sunet, prezicerile erau sumbre.

DENDROMANȚIE - Ghicirea viitorului după freamătul copacilor și foșnetul frunzelor.

FIZIOGNOMONIE - Interpretarea formelor și trăsăturilor feței.

FRENOLOGIE - Citirea caracterului prin studierea formei craniului persoanei respective.

GEOMANȚIE - Sistem de divinație care implică interpretarea de linii și corpuri geometrice; constă în aruncarea unui număr de pietre într-un pătrat divizat în două, desenat pe o suprafață presărată cu nisip. Poziția pietrelor determină figuri pe care geomantul le interpretează. Procedeul este răspândit în lumea arabă.

GIROMANȚIE - (din gr. giros = cerc). Metodă de divinație în care divinatorul mergea în jurul unui cerc pe care erau inscripționate litere, până când amețea. Literele în dreptul cărora se prăbușea creau un mesaj profetic.

GRAFOLOGIE - Studiul raporturilor dintre scrisul de mână unei persoane și caracterul ei.

HIDROMANȚIE - Ghicirea în apă, după cercuri, valuri, limpezime, culoare. Una din tehnici avea la bază utilizarea unui bazin plin cu apă care, la comanda divinatorului, era activat de spirite, intrând în vibrație și scoțând anumite sunete. Divinatorul descria formele care se reflectau pe suprafața apei, interpreta culoarea și mișcările apei într-o fântână sau valurile create de aruncarea unui obiect într-o apă.

HIEROMANȚIE - Interpretarea viitorului după aspectului măruntaielor animalelor sacrificate.

NECROMANȚIE - Divinație constând în comunicarea cu morții, metodă a magiei negre.

ONIROMANȚIE - Modalitate de interpretare a viselor pe baza unor simboluri onirice.

ONOMANȚIE - Interpretarea literelor care compun numele unei persoane.

ORACOL - Răspunsuri primite la o întrebare, considerate a veni de la zei; metodă de divinație și profeție prin care erau consultați zeii sau spiritele, prin intermediul unui medium uman. Cele mai faimoase oracole au fost cele de la Dodua, unde Zeus oferea răspunsuri prin foșnetul stejarilor, sau cel de la Delphi, unde Apollo dădea răspunsuri prin intermediul unei preotese. În ambele cazuri, răspunsurile oracolelor erau atât de ambigue, încât era greu să se ateste veridicitatea lor.

ORNITOMANȚIE - Formă de predicție după specia, zborul și comportamentul păsărilor. La romani, puii sacri jucau un rol foarte important. Nicio decizie în senat sau în armată nu putea fi luată înainte ca augurii să se pronunțe, după ce observau modul în care puii se hrăneau cu semințele oferite. Atunci când puii sacri, lăsați liberi în curtea templului, se repezeau cu poftă la boabele de grâu, se credea că împrejurările sunt favorabile oricărui demers. Dacă refuzau să se hrănească, împrejurările erau nefavorabile. Mai mult, refuzul hranei prevestea evenimente funeste. Astfel, planurile propuse erau amânate pentru o altă dată calendaristică.

PENDULUL SIDERAL - Metodă de divinație cu ajutorul pendulului, excelentă pentru răspunsuri cu da și nu. Pendulul sideral este un obiect greu, agățat de o ață, și care se consideră că poate localiza un anumit obiect sau poate da răspunsuri la întrebări personale. Folosit încă de pe vremea romanilor, pendulul s-a impus în 1802, datorită doctorului Gerboin din Strasbourg. Constă dintr-o bilă sau o greutate uniformă oarecare (între 40 și100 de grame), atârnată de un fir. Înainte, mulți își foloseau chiar ceasul de buzunar pe post de pendul. Astăzi, se preferă greutățile din cristal, ebonită sau fildeș, atârnate de fire de in sau de lănțișoare. Pendulul se ține între degetul mare și arătător. El poate sta nemișcat sau poate căpăta o oscilație liniară. Când indică o descoperire (a unui obiect căutat sau a răspunsului așteptat), el trece în mișcare circulară, fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers. Nu numai amplitudinea mișcării are valoare informativă, ci și direcția. Sensul mișcării este stabilit de ghicitor. Dacă el decide că răspunsul afirmativ este mișcarea în sensul acelor de ceasornic, sau invers, pendulul se va supune acestei convenții.

PIROMANȚIE - Formă a divinației cu foc. Mesajul era bun dacă flăcările erau viguroase și ardeau repede ofranda adusă ca sacrificiu; dar dacă erau lente și ofranda ardea încet, mesajul era de rău augur. Acest tip de divinație se practica în templul Minervei din Atena. O altă metodă era observarea modului în care ard torțele. Dacă flacăra forma un singur vârf, era semn bun, dacă se formau două vârfuri, era semn rău. Dacă se stingea brusc, prevestea dezastre.

RUNE - Metodă de divinație cu ajutorul unor pietre sau bucăți de ceramică inscripționate cu un alfabet magic de origine scandinavă.

SPODOMANȚIE - Metodă de divinație cu ajutorul cenușii ramase de la focurile de sacrificiu.

SPIRITISM - Doctrină filozofică ce are la bază posibilitatea celor vii de a intra în legătură cu cei morți, prin intermediul unui medium.

XILOMANȚIE - Divinație cu ajutorul lemnului, practicată mai ales de către popoarele slave. Metoda pleacă de la interpretarea poziției micilor bucăți de lemn găsite în calea cuiva. Alte interpretări se referă la așezarea lemnelor în foc, la felul în care acestea ard etc.

Pe aceeași temă, citiți și postarea noastră anterioară: Mică istorie a artelor divinatorii