Faceți căutări pe acest blog

luni, 31 august 2015

Manipularea opiniei publice + documentar (RO)


MANIPULAREA OPINIEI PUBLICE
CA PARTE A DEMOCRAȚIEI

În 1991, Societatea Americană de Relații Publice, organizație profesională cu peste 15.000 de membri, îl sărbătorea cu mult fast pe cel mai vârstnic membru al ei, Edward Louis Bernays, la centenarul nașterii acestuia. Câțiva ani mai târziu, în 1995, fondatorul relațiilor publice se stingea din viață (avea 104 ani), lăsând generațiilor următoare un domeniu consolidat, pentru a cărui recunoaștere a depus eforturi deosebite: a editat publicații, a organizat acțiuni de promovare a unor produse sau idei, a predat cursuri universitare și a scris 14 cărți, dintre care câteva sunt considerate și în prezent redutabile: „Cristalizarea opiniei publice” (1923), Propaganda (1928), „Relațiile publice” (1952). În zilele noastre, relațiile publice se predau în peste 300 de universități americane (exceptând Harvard, care nu consideră comunicarea o disciplină de studiu aparte), iar în bibliotecile lumii sunt înregistrate peste 75.000 de volume consacrate acestui domeniu.


În anul 1990, revista Time îl plasa pe Bernays în rândul celor mai importanți 100 de americani ai secolului XX, alături de politicieni, scriitori, artişti sau oameni de ştiinţă. Dar, dacă topul s-ar fi referit la cei care au influenţat secolul trecut fără să aibă o prea mare expunere publică, Eduard Bernays ar fi condus detaşat. Acţionând mereu din umbră, din calitatea de agent de presă, consilier al preşedinţilor americani sau de comunicator PR al unor corporaţii, acesta a furnizat ideile care au influențat într-o foarte mare măsură mentalitatea societății contemporane.

În Statele Unite, stadiul avansat la care ajunsese democraţia în anii ‘20, precum şi creşterea economică de după Primul Război Mondial, care reuşise să asigure un trai decent pentru tot mai mulţi cetăţeni ai săi, constituiau premisele unei societăţi perfecte. Dar această situaţie era periculoasă pentru elitele conducătoare, care se temeau de potenţialul de putere pe care îl aveau masele de oameni. Prin urmare, trebuia introdus în ecuație și rolul foarte important al mulțimii.

Eduard Bernays a corelat ideile lui Gustave Le Bon despre psihologia mulțimilor cu psihanaliza unchiului său, Sigmund Freud, inventând domeniul „relaţiilor publice” (Public Relations sau PR), termen atât de uzitat în zilele noastre. Metoda lui Freud, bazată pe importanţa proceselor psihice umane care se desfășoară la nivel inconştient, a reprezentat punctul de pornire pentru crearea unei tehnici de manipulare subtilă a maselor în cadrul unei democraţii. Rezultatul a fost unul satisfăcător pentru elitele aflate la conducere: le era servită rețeta prin care putea fi manipulată opinia publică, păstrându-se totodată aparenţele unei societăţi democratice, în care oamenii să aibă iluzia că deţin controlul asupra deciziilor politice sau de altă natură.

Cu secole în urmă, gânditorii iluminişti şi-au dorit o societate în care să triumfe raţiunea prin răspândirea culturii, a „luminii” în mase. Aceştia făceau apel la idealurile de libertate, de toleranţă şi de emancipare. Oamenii trebuiau să se guverneze singuri şi să ia deciziile fără a fi tutelați. „Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii”, era îndemnul filozofului german Immanuel Kant. Total diferite de iluminism au fost concepţiile lui Sigmund Freud şi ale lui Eduard Bernays în secolul XX. Ei considerau că indivizii nu sunt conduşi de gânduri raţionale, ci de dorinţe şi impulsuri primitive şi inconştiente. Bernays a mers chiar mai departe, afirmând că propaganda reprezintă iluminarea maselor, deoarece le canalizează dorinţele, fiind o componentă necesară a societăţilor democratice. Pentru realizările sale, a fost răsplătit cu onoarea de a se afla printre participanţii la Conferinţa de pace de la Paris, din anul 1919. Ulterior, Bernays avea să înlocuiască termenul propagandă, care, spunea el, era perceput ca ceva rău, din cauza folosirii lui de către naziști. „Am căutat un alt termen şi astfel am găsit consiliere în relaţii publice”. De fapt, însă, definiția relaţiilor publice este aceeași cu cea a propagandei, adică modul prin care se poate gestiona şi modifica felul cum gândesc, simt și acționează mulţimile de oameni.

Bernays a fost un geniu diabolic, iar mentalitatea și stilul nostru de viaţă actual i se datorează în mare măsură. Chiar dacă ideile lui au apărut pe continentul nord-american, ele au fost repede preluate și aplicate în Europa şi apoi în toate colţurile lumii. S-a instituit o nouă ordine socială şi economică, consumerismul, şi a fost modelat „sinele consumator universal”, realitate care domină și prezentul, deși, paradoxal, traversăm o lungă perioadă de criză economică.

În continuare, vă oferim câteva extrase din celebra carte Propaganda, lăsându-vă să judecați singuri în ce măsură ați fost atinși de geniul lui Bernays:

«Dacă înțelegem mecanismele și motivele minții colective, devine posibil să controlăm și să înregimentăm masele de oameni conform voinței noastre, fără ca aceștia să-și dea seama... În aproape fiecare act al vieții noastre de zi cu zi, fie din sfera politicii, fie a afacerilor, în gândire sau în comportamentul social, suntem dominați de un număr relativ mic de persoane care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale ale maselor. Ei sunt cei care trag sforile, controlând mintea publicului.»

«Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și a opiniilor maselor este un element important în societățile democratice. Cei ce manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie guvernul invizibil, care este adevărata putere conducătoare a țării noastre. Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile noastre sunt formate și ideile noastre sunt sugerate de oameni invizibili. Acesta este rezultatul logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică. Pentru ca o societate să funcționeze, un număr mare de ființe umane trebuie controlate în acest fel... Aproape fiecare act al vieții noastre de zi cu zi, comportamentul nostru social sau de gândire, trebuie să fie dominat de un număr relativ mic de persoane, care înțeleg procesele mentale și sociale ale maselor. Ei sunt cei care trag firele, cei care controlează mintea publicului.»

«Filmul american este cel mai important purtător inconștient de propagandă din lume. Este un mare distribuitor de idei și opinii. Deoarece filmele sunt făcute pentru a satisface cererea de piață, ele mai degrabă reflectă, scot în evidență și chiar exagerează tendințele populare, decât să vină cu idei și opinii noi. Filmul se servește numai de ideile și faptele care sunt în vogă la un moment dat.»

«Propaganda nu va muri niciodată. Oamenii inteligenți trebuie să realizeze că propaganda este instrumentul modern prin care își pot atinge țelurile productive și pot crea ordine din haos.»

«Nu este necesar ca politicianul să fie sclavul prejudecăților publicului, dacă el poate învăța cum să modeleze mintea votanților, în conformitate cu propriile lui idei despre bunăstare și serviciul public. Pentru omul de stat al epocii noastre, nu este atât de important să-i facă pe plac publicului, cât să știe cum să-l influențeze.»

«În sens etic, propaganda este același tip de relație ca cea din educație, afaceri sau politică. Adică poate fi excesivă. Poate fi utilizată pentru a lăuda insistent o instituție și a crea în mintea publică valori artificiale. Nu există nicio garanție că nu va fi folosită abuziv.»

«Progresul social înseamnă pur și simplu educația progresivă și iluminarea minții publicului cu privire la problemele sale sociale imediate și cele pe termen lung.»

«Marea problemă politică a democrației noastre moderne este cum să-i convingem pe conducătorii noștri să conducă... Niciun sociolog serios nu mai crede că vocea poporului exprimă vreo idee înțeleaptă, divină sau măreață. Vocea poporului exprimă mintea poporului, și acea minte este modelată de conducătorii în care crede el și de acele persoane care știu cum să manipuleze opinia publică. Mintea poporului este compusă din prejudecățile moștenite, simbolurile, clișeele și formulele verbale care le sunt furnizate de lideri.»

Pe același subiect, citiți și postarea noastră: Epoca manipulării prin mass-media

Secolul sinelui
(The Century of the Self) (RO)

„Secolul sinelui” este o serie de patru documentare excepționale, produse de britanicul Adam Curtis, care a făcut carieră în televiziune ca scenarist, producător, director și narator. Filmele pe care vă invităm să le urmăriți arată felul în care au fost folosite teoriile lui Freud pentru dezvoltarea tehnicilor de control al maselor. Nepotul lui Freud, Edward Bernays (fiul surorii lui), care apare și el în documentar, este fondatorul PR-ului (Public Relations) și primul care a folosit teoriile psihanalizei în acest scop. El a extins principiile publicității la sfera politicului, intuind că dacă li se dă oamenilor iluzia satisfacerii dorințelor, aceștia vor deveni mult mai docili și mai ușor de guvernat. Printre alte realizări, Bernays a creat și masa de consumatori pentru primele supermarketuri, care și-au făcut apariția în Statele Unite în perioada interbelică. În acest scop, el s-a folosit de reviste, de filme și chiar de studii psihologice proprii, făcându-le astfel o reclamă eficientă clienților săi, patronii corporațiilor respective. Mesajul lui Bernays era acela că actul de a cumpăra nu este neapărat pentru acoperirea nevoilor, cât pentru a-ți exprima sinele în fața celorlalți, concepție care a prins atât de bine la public, încât persistă și astăzi.




joi, 27 august 2015

Gândirea poate schimba radical lupta trupului cu boala + documentar (RO)


GÂNDIREA POATE SCHIMBA RADICAL
LUPTA TRUPULUI CU BOALA


În Evul Mediu, medicina occidentală separa mintea de trup. Exista o diferenţă de opinii între matematicianul şi filozoful francez René Descartes, care susţinea că vindecarea omului revine medicilor, și Biserica Catolică, care avea pretenția că vindecarea minții umane, care este o creație a sufletului, cade exclusiv în sarcina ei. Descartes, ale cărui scrieri au fost introduse în 1667 în „Lista cărţilor interzise de Biserică”, considera că cele două componente – minte și trup – interacţionează în creier. Având o capacitate analitică extraordinară, Descartes a ajuns la concluzia că „mintea este atât de dependentă de relaţiile dintre părţile corpului uman, încât orice om care va reuşi să stăpânească ambele elemente va revoluţiona medicina”.

Doctorii şi psihologii au descoperit recent că mintea poate îmbunătăţi procesul de vindecare a corpului într-un mod în care medicina tradiţională nu va putea niciodată. Oamenii de ştiinţă pot astăzi confirma ceea ce Descartes a spus cu două secole în urmă: gândurile noastre sunt capabile să producă schimbări radicale, de ordin chimic şi fizic, care ne afectează în mod direct sănătatea - în bine sau în rău, în funcție de natura gândurilor. 

Spitalele din ziua de azi angajează psihologi pentru a găsi metode noi de a-și trata pacienţii care au boli precum cancer, probleme cardiace, de digestie sau intestinale. Astfel, doctorii au ajuns la o concluzie pe care mulţi o neagă sau refuză s-o recunoască: gândurile pozitive ale pacientului pot grăbi procesul de vindecare, iar efectul placebo este o reacţie biologică a creierului faţă de boli.

„De-a lungul ultimelor decenii, dovezile empirice ale reacţiei organismului la efectul placebo s-au adunat, iar oamenii din ziua de azi sunt mult mai dispuşi să îmbrăţişeze această metodă de vindecare” spune Kim Lebowitz, primul psiholog angajat cu normă întreagă la Northwestern Memorial, Chicago, un spital specializat pe boli de inimă. Psihologii sănătăţii nu sunt ca psihiatrii, care încearcă să găsească originea problemelor emoţionale în copilărie. Medicina complementară pe care o practică ei se bazează pe studii care ne arată că stresul, anxietatea şi depresiile, pentru care 60% din pacienţi merg la medici, pot dăuna corpului în egală măsură cu microbii, hrana nesănătoasă, lipsa exerciţiului sau obezitatea.

Patricia Mumby, profesor în secția de neuroştiinţe complementare de la Loyola University, face parte din noua generaţie de psihologi ai sănătăţii. Ca asistentă pentru o perioadă lungă de timp, a devenit sceptică în privinţa metodelor medicinii alopate şi s-a hotărât să studieze psihologia. Ea consideră că mintea noastră este un rezervor de vindecare nefolosit: „Pacienţii îşi dau seama de legătura dintre minte şi trup şi-şi doresc să aibă mai mult control asupra sănătăţii lor. Iar centrele de asistenţă medicală acceptă această metodă neconvenţională de vindecare”.

Puterea vindecătoare a metodelor folosite de psihologii sănătăţii - tehnici de relaxare, autohipnoză, yoga, acupunctură - se bazează pe două descoperiri revoluţionare privind modul de funcţionare al creierului. Prima susţine că o reţea vastă de nervi împânzește corpul în multe configuraţii, având ca rădăcini terminaţiile nervoase din creier. Cea de-a doua afirmă că creierul transmite în mod constant valuri de hormoni pentru a regla sistemul digestiv şi imunitar, valuri care apoi răspund mesajului chimic din exterior.

Domeniul de cercetare care poartă numele de psiho-neuro-imunologie studiază modul în care factorii de stres şi emoţiile negative pe care le generează sunt percepute ca deficienţe de ordin fizic. Creierul, de pildă, comunică cu sistemul imunitar, iar stresul poate genera hormoni gen cortizon şi adrenalină, crescând astfel riscul unei posibile boli şi întârziind procesul de vindecare. Râsul sau jogging-ul pe de altă parte pot stimula secreția unor hormoni care reduc inflamaţiile şi combat integrarea microbilor în corp, ceea ce oferă protecţie împotriva apariţiei cancerului.

Descartes ştia faptul că creierul poate fi păcălit cu uşurinţă şi că entuziasmul unui om atunci când confundă o bucată de sticlă cu un diamant este echivalent cu entuziasmul unei noi descoperiri. Cercetări recente arată că în creier au loc reacţii chimice care susţin aceste emoţii. De asemenea, s-a dovedit ştiinţific faptul că creierul persoanelor internate clinic care iau ceea ce ei cred că sunt medicamente eficiente, dar care de fapt sunt pilule de zahăr (placebo) produc aproape aceleaşi modificări neurochimice.

Într-un studiu, în care starea bolnavilor de Parkinson se îmbunătăţea considerabil în urma utilizării de pilule placebo, imaginile au arătat că creierul lor producea aceeaşi cantitate de acetilcolină ca şi creierul pacienţilor care luau medicamente reale. Efectul placebo crește capacitatea de vindecare a organismului în 30-60% din cazuri, spre deosebire de medicamente, care deseori n-au niciun efect, sau chiar pot dăuna. 

„Să vrei să fii vindecat este începutul vindecării”, spunea filozoful Lucius Seneca în urmă cu 2000 de ani. Doctorul Patrick McCarthy, co-director al spitalului Northwestern Memorial, ne explică ce voia Seneca să spună de fapt: „Prin chirurgie putem vindeca problemele de inimă, dar cam atât. Pacienţii pot în continuare suferi de depresie şi stres, care le face mai mult rău la inimă decât boala în sine. În urmă cu 20 de ani, dacă-i sugerai cuiva să se ducă la o clinică de psihologie, cu siguranță s-ar fi opus. Astăzi însă, această metodă este îmbrățișată tot mai des. Oamenii realizează că depresia este o parte a bolii”.

Dolores Rogalski, o femeie în vârstă de 57 de ani din St. Joseph, Michigan, a trecut printr-o operaţie de transplant de cord pentru că avea probleme grave de stres, după 4 luni în care trecuse printr-un divorţ, o operaţie la plămâni, internarea fiicei sale, moartea unui prieten apropiat şi a mamei sale vitrege. Tratamentul doamnei Rogalski s-a bazat pe şedinţe terapeutice cu dr. Lebowitz, directorul secției de medicină complementară, pentru a se vindeca de stres. „Oamenii încearcă să controleze mediul în care trăiesc, spune Lebowitz, dar când problemele se adună, ei tind să se concentreze pe lucrurile care nu sunt aşa cum erau plănuite”. Înainte de transplant, Lebowitz a învăţat-o pe doamna Rogalski exerciţii de relaxare a corpului şi minţii. A început cu respiraţii lente şi adânci şi a continuat cu relaxarea fiecărui muşchi din corp. Aceste exerciţii au ajutat-o să-şi concentreze gândurile asupra unor elemente care o făceau să se simtă în siguranţă şi capabilă de vindecare. „Nu mai sunt deloc ceea ce eram înainte, spune Rogalski. Mi-am acceptat divorţul. Am acceptat toate lucrurile din viaţa mea faţă de care nu puteam face nimic. Mi-am aranjat lucrurile în funcţie de importanţa lor şi am privit problemele din toate unghiurile. Acesta este elementul cheie”. 

Când oamenii de ştiinţă vorbesc despre stres, se referă la stresul cronic, care durează cel puţin două săptămâni, nu la numeroasele feluri de depresie sau frustrare pe care le experimentează zilnic oricine. Bruce McEwen, neuro-endocrinolog la Universitatea Rockefeller, a descoperit că acest tip de stres poate modifica în rău configuraţia nervoasă a creierului. Cercetările lui arată că hormonii eliminaţi de stres pot activa un răspuns dăunător, care se întoarce la creier şi-l afectează în zonele care coordonează presiunea sângelui, ritmul cardiac, activitatea intestinală, memoria, starea psihică. „Se pare că circuitele în partea cognitivă a creierului sunt foarte sensibile la stres, şi abia acum am început să ne dăm seama de consecinţele grave pe care acest lucru l-ar putea avea, spune McEwen. Caracteristica principală a stresului cronic şi a depresiei se numeşte sindromul bolii. Te simţi ca şi cum ai avea gripă sau ai fi răcit: lipsit de energie, vezi lucrurile în ceaţă şi nu-ţi dai seama de ce se întâmplă în jurul tău. Te simţi bolnav din punct de vedere fizic, când de fapt nu eşti. Toate acestea se datorează hormonilor eliminaţi de creier, care trimit un răspuns dăunător organismului”.

„Inima şi celelalte organe sunt practic coordonate în totalitate de sistemul nervos central” spune Dr. Michael Jones, director al secţiei de boli gastrointestinale şi neurologice la spitalul Northwestern Memorial. Ruptura s-a produs încă din epoca iluminismului din secolul XVIII, când oamenii de ştiinţă au decis să studieze anatomia corpului uman, iar Descartes a fost unul dintre promotorii acestui curent. Asta s-a întâmplat şi în perioada Inchiziţiei, spune Jones, şi Biserica Catolică a subliniat: René, este o idee magnifică, dar nu uita că mintea şi sufletul aparțin lui Dumnezeu şi Bisericii Catolice! Dualismul minte-corp a dat o idee și afaceriștilor: dacă te simţi bolnav, eu am antidotul. Dar aceștia au neglijat capacitatea naturală de vindecare şi potenţiala putere distructivă a creierului”, spune Jones.

Efectul gândului asupra corpului a fost întotdeauna vizibil în diferite ipostaze: O situaţie stresantă produce o senzaţie de fluturi în stomac, acesta fiind unul din organele cele mai predispuse la boli provocate de stresul cronic. Hrana pe care o ingerezi nu va fi la fel de bine digerată dacă este întreruptă de un telefon de la FISC care te anunţă că-ţi vor fi majorate taxele. Nu contează motivul stresului. Ceea ce contează e că trebuie să opreşti acest stres.

„Spitalul nostru deţine ultimele versiuni de medicamente împotriva bolilor neurologice şi analgezice viscerale, spune Jones. Avem toată aparatura necesară, dar nimic din ce avem nu poate face mare lucru atunci când stresul cronic s-a instalat. Când vorbeşti cu oamenii, te implici în viaţa lor şi-i înveţi să privească problema în ansamblu, și atunci ei deja se simt mai bine”.

În urmă cu 3 ani, când Seth Knocke avea 16 ani, suferea de greţuri puternice după ce mânca. A consultat mai mulţi doctori, dar în zadar. În final a ajuns la Jones, care mai întâi a încercat cu medicamente împotriva greţurilor. Acestea n-au avut niciun efect. Apoi, Jones l-a tratat cu antidepresive pentru a-i relaxa muşchii netezi ai sistemului digestiv. Metoda a funcţionat timp de 8 luni după care greţurile au revenit cu aceeaşi intensitate. Atunci Jones s-a hotărât să apeleze la un psiholog, Laurie Keefer, acum membru deplin al echipei de la Nortwestern. Jones şi-a dat seama că problemele lui Knocke au început din cauza unui virus stomacal, care îi provoca greţuri când mânca. Dar chiar şi după ce virusul a fost eliminat, mintea lui a continuat să elibereze substanţe chimice care-i produceau greaţă când mânca. Pentru a stopa acest ciclu, Keefer a încercat să-l trateze pe Knocke prin auto-hipnoză, proces în care pacientul rămâne conştient dar relaxat, ca şi cum ar fi gata să adoarmă, pregătind astfel creierul să accepte informaţii ce aveau să disocieze mâncarea de greaţă. Concentrându-se asupra unei imagini luminate dintr-o cameră întunecată, Knocke îl asculta pe Keefer, care-i spunea să-şi imagineze că se afundă într-un nor fin, pentru ca apoi să cadă într-o barcă ce plutește pe un lac liniştit.


Bând apa răcoritoare din lac, Knocke îşi imagina cum aceasta îi trece prin esofag şi mai apoi în stomac, unde îi vindecă orice urmă de greaţă. După 5 şedinţe, senzaţia de greaţă i-a dispărut. De câte ori aceasta ameninţa să revină, el apela la auto-hipnoză, răcorindu-şi stomacul cu o sorbitură virtuală de apă limpede. Acum, boboc la Facultatea de arte liberale din Beloit – Wisconsin, el plănuieşte să devină psiholog, inspirat fiind de propria-i experienţă în vindecarea prin auto-hipnoză. „Au spus despre creierul meu că e ca hardul unui calculator, spune Knocke. Ceea ce s-a stocat în memoria lui a fost senzaţia de greaţă, iar tot ce au trebuit ei să facă a fost să șteargă această senzaţie şi eu am fost OK”.

Iritările stomacului sunt motivul principal pentru care oamenii apelează la gastroenterologi. De când terapia prin medicină alopată s-a dovedit ineficientă pentru aceste boli, un număr impresionant de fiziologi consideră azi că mai întâi trebuie tratat creierul, pentru ca mai apoi să poată fi tratată boală în sine. Mai mult, psihoterapia s-a dovedit o metodă ieftină, costând cu 22% mai puţin decât antidepresivele şi cu 41% mai puţin decât terapia standard. Evident, medicina complementară nu poate înlocui medicamentele, chirurgia sau alte tehnici ale medicinii alopate. Dar există un acord în comunitatea medicală, că stresul, anxietatea şi depresia dăunează sănătăţii şi trebuie tratate. De fapt, trebuie să schimbăm principiile medicale. Medicii trebuie să înceapă prin a întreba pacienții ce se întâmplă în vieţile lor când fac boli infecţioase, cancer, boli metabolice, diabet sau obezitate. Pentru că acum ştim motivul care le afectează vieţile şi cauza producerii acestor boli.

Primul indiciu, descoperit încă din anii 1900 de către Walter Cannon de la Harvard, arată că stresul nu este doar o mare neplăcere, dar poate nimici organele interne. El a descoperit că atunci când oamenii se simt ameninţaţi, corpul reacţionează prin creşterea presiunii sângelui și a bătăilor inimii, prin contracții musculare şi prin respiraţie îngreunată. 60 de ani mai târziu, în acelaşi laborator al lui Cannon, dr. Herbert Benson a descoperit antidotul stresului: relaxarea. În timpul cercetărilor lui, Benson a bănuit dispreţul colegilor de la Harvard, aşa că își desfășura activitatea noaptea, când putea să aducă pacienţi care să practice meditaţia. El a descoperit că doar prin simpla gândire, aceştia își puteau modifica funcţiile corpului. Ritmul respiraţiei scădea cu 25%, consumul de oxigen scădea cu 17%, tensiunea arterială scădea și ea, iar bătăile inimii erau mai reduse. Dar nu numai meditaţia reduce stresul. Cercetările ulterioare au arătat că respiraţia profundă, relaxarea progresivă a muşchilor, hipnoza, imaginaţia ghidată şi alte tehnici pot îmbunătăţi reacţia de relaxare a corpului.


„Prin extinderea practicii de relaxare a organismului, orice boală provocată sau care s-a înrăutăţit din cauza stresului a fost combătută”, spune dr. Benson, profesor de medicină la Institutul Medical Harvard. „Am descoperit că această practică este de mare ajutor în hipertensiune, anxietate, depresii, furii, nemulţumiri profunde, insomnii și multe altele. Oamenii îşi dau seama intuitiv că a face ceva pentru a-şi calma sistemul nervos îi ajută. Noi privim sănătatea ca fiind o piramidă triunghiulară. Prima faţă este reprezentată de medicamente, cea de a doua de chirurgie. Trebuie să existe şi o a treia faţă, iar noi am ajuns la concluzia că aceea este grija de sine, care implică elemente ca relaxarea, nutriţia şi exerciţiul”.

Investigaţiile lui Benson în legătură cu efectul placebo l-au dus la concluzia că acesta funcţionează prin accesarea memoriei care reglează hormonii de stres, proces pe care el îl numeşte „însănătoşire prin memorie”. „Există 3 componente ale efectului placebo, spune el. Credinţa şi aşteptările pacientului, credinţa şi aşteptările fizioterapeutului şi credinţele şi aşteptările care rezultă din relaţia celor doi. Când aceștia sunt pe acelaşi plan, ies la iveală capacităţi de vindecare extraordinare. Dacă te consideri în stadiul de vindecare, există deseori posibilitatea să fii deja vindecat. Ar putea fi acesta răspunsul la toate bolile? Desigur că nu, dar foarte multe medicamente sunt eficiente datorită efectului placebo”. 

Dacă stresul produce în creier schimbări chimice dăunătoare corpului, poate fericirea să producă schimbări benefice? Această întrebare a fost scopul carierei lui Lee Berk, profesor asociat de promovare a sănătăţii şi educaţiei la Universitatea Loma Linda din Los Angeles. Determinat fiind de cercetările lui anterioare, Berk a descoperit că râsul, ca şi exerciţiul fizic, muzica şi meditaţia, cresc nivelul de endorfine în corp. Endorfina, care este de fapt morfină produsă de corpul uman, este o substanţă care ne reglează starea de zi cu zi şi reduce hormonii de stres. „Face ca ritmul cardiac să fie mai lent, scade presiunea sângelui şi reduce ritmul respirator, astfel încât să nu fii nevoit să respiri cadenţat, spune Berk. Se instalează în celulele sistemului imunitar şi produce schimbări benefice”. Studiul lui Berk în legătură cu pacienţii care au suferit primul lor atac de cord arată faptul că cei care se uită la o comedie o jumătate de oră pe zi sunt semnificativ mai puţin predispuşi la un al doilea atac de cord, în comparaţie cu cei cărora nu le-a fost recomandat tratamentul prin umor. Tot el mai spune că şi dacă am impregna pilulele cu bucurie, tot ar trebui să cerem aprobarea guvernului.


Matricea vie - Știința vindecării
The Living Matrix (RO)

«„The Living Matrix” este un film ce trebuie neapărat văzut de oricine este interesat să-și deschidă mintea către posibilitățile de vindecare pe care medicina alopată nu le poate explica”. Richard Cohn, publicist. Filmul aruncă o provocare medicinii convenționale de a-și extinde orizontul cunoașterii biologiei umane, invitându-ne într-o călătorie fascinantă, condusă de unii dintre cei mai respectați experți în medicina bioenergetică sau alternativă.»
Marian Matei – traducătorul documentarului. Citiți întreaga prezentare a filmului aici.



miercuri, 26 august 2015

Ce este inteligența? + VIDEO (RO)


CE ESTE INTELIGENȚA?

Un catolic, un protestant și un ortodox vorbeau cu un prieten căruia tocmai i se spusese că mai are șase luni de trăit.
- Tu ce-ai face dacă doctorul ți-ar da doar șase luni de trăit? îl întrebă nefericitul om pe catolic.
- Ah! spuse catolicul. Mi-aș dărui toate bunurile bisericii, m-aș împărtăși în fiecare duminică și mi-aș spune în mod regulat rugăciunile.
- Dar tu? îl întrebă omul pe protestant.
- Eu aș vinde tot ce am, aș pleca într-o călătorie în jurul lumii și m-aș distra pe cinste.
- Și tu? îl întrebă omul pe ortodox.
- Eu? Păi... eu aș consulta un alt doctor.
Asta e inteligența!

Dicționarul explicativ dă următoarea definiție inteligenței: „Capacitatea de a înțelege, de a sesiza esențialul și de a rezolva situații sau probleme nou apărute, pe baza experienței acumulate anterior”. Hmmm... Trebuie să recunoaștem că este o definiție mult prea sumară, care nu acoperă toate aspectele acestei capacități. De pildă, din această definiție nu aflăm cui îi este proprie această caracteristică? Doar omului? Și dacă da, oamenii inteligenți sunt toți inteligenți în același fel, adică toți pot rezolva situații „pe baza unei experiențe anterioare”?


Și atunci cum rămâne cu cei care, puși în fața unei situații cu totul noi, nemaiîntâlnite, o rezolvă cu succes, fără să fi avut anterior vreo experiență similară? O nuanțare binevenită, care totuși nu rezolvă dilema, o dă Howard Gardner, în cartea sa „Teoria inteligențelor multiple”, în care critică teoriile tradiţionale conform cărora inteligenţa este unică şi măsurabilă prin teste și instrumente psihometrice standard. După el, nicio persoană nu poate fi caracterizată drept inteligentă în general, ci doar într-o direcție anume. Astfel, Gardner identifică următoarele tipuri de inteligență:

- Inteligența verbală/lingvistică. Aceasta reflectă capacitatea unui individ de a se exprima și de a comunica într-un context cultural dat. Este specifică scriitorilor și celor care pot învăța cu ușurință o limbă străină. De asemenea, este inteligența celor care se exprimă clar și pot transmite altora cunoștințe în procesul de învățare – profesorii, conferențiarii, oratorii etc.

- Inteligența logică/matematică. Este specifică celor buni la științele exacte – matematică, fizică, chimie – și celor care pot desfășura activități inginerești. De asemenea, această inteligență este specifică economiștilor și managerilor, deoarece deciziile pe care trebuie să le ia aceștia necesită un bun suport logic și matematic.

- Inteligența vizuală/spațială. Este necesară celor care trebuie să se gândească la dinamica în spațiu a activității lor. Este specifică pictorilor, arhitecților, peisagiștilor. Aceștia trebuie să-și poată imagina cum vor arăta creațiile lor la final.

- Inteligența chinestezică/corporală. Este specifică celor care-și folosesc corpul în realizarea unor activități, de pildă dansatorii, balerinii și sportivii. Pentru aceștia, relația minte-trup devine instrumentul prin care se exprimă sau prin care contribuie la realizarea unei acțiuni.

- Inteligența muzicală/ritmică. Este proprie celor care au o sensibilitate aparte față de sunete și celor care au capacitatea de a realiza combinații complexe de sunete. Este o inteligență specifică artiștilor (muzicieni, dansatori, coregrafi), precum și compozitorilor, indiferent de domeniul muzical în care activează.

- Inteligența interpersonală. Reflectă capacitatea unui individ de a evalua starea de spirit a celorlalți, precum și abilitatea de răspuns și de adaptare la solicitări. Este o formă de inteligență necesară în domeniul relațiilor publice.

- Inteligența intrapersonală. Se definește prin capacitatea individului de a înțelege ce se întâmplă în universul lui psihic și posibilitatea de a-și forma o imagine corectă despre sine însuși. Înseamnă, de asemenea, capacitatea de autodisciplină, de cunoaștere a limitelor și a punctelor lui forte. Este necesară psihologilor și psihiatrilor.

Prima concluzie care se poate trage din compartimentarea lui Gardner este că, indiferent de tipul ei, inteligența presupune un minimum de gândire, de reflecție. Să înțelegem de aici că numai ființa umană poate fi inteligentă? Nu neapărat. O putem întâlni la maimuțele antropoide, dar și la numeroase alte animale (mai puțin „evoluate”, dacă ar fi să credem în evoluție) precum pisicile sau ciorile, care s-au dovedit capabile să rezolve probleme dificile și cu totul artificiale pentru ele, cum ar fi să deschidă o încuietoare și să evadeze dintr-o îngrădire, sau să se folosească de o unealtă pentru a ajunge la hrană.
 

Așadar, putem califica și animalele drept inteligente, deoarece în numeroase cazuri instinctul iese din discuție. Mai mult, acum știm că și plantele posedă o formă de inteligență. Ne-a demonstrat-o Cleve Backster în anii 1960, prin cercetările sale privind inteligența plantelor, și apoi cercetătorii P. Tompkins și C. Bird, în cartea lor Viața secretă a plantelor.

Nu demult, canalul BBC Amazing Nature a difuzat un documentar despre antilopele kudu dintr-o rezervație africană care, la un moment dat, au început să moară pe capete, fără a manifesta vreun semn de boală. Misterul era total, deoarece, între timp, nimic nu se schimbase în mediul lor: mâncau frunzele acelorași copaci și beau apa aceluiași râu. După o serie de analize și investigații, misterul a fost dezlegat. Copacii din care mâncau antilopele kudu produceau tanin într-o cantitate neobișnuit de mare, încât le bloca procesul digestiv, omorându-le. În schimb, la aceiași copaci aflați în afara rezervației, această substanță se afla într-o cantitate mult prea mică pentru a le dăuna antilopelor din zonă. Explicația a fost înmulțirea peste măsură a antilopelor din rezervație, care, mâncând prea multe frunze într-o perioadă secetoasă, amenințau cu moartea copacii respectivi. În consecință, aceștia au trecut la atac. Surprinzător pentru cercetători a fost faptul că, după ce animalele au fost îndepărtate din zonă, copacii și-au retras armele, revenind la doza normală de tanin. Cum altfel am putea numi acest fenomen, decât o formă de inteligență?

Revenind la om, totuși, ce înseamnă să fii inteligent? Să respecți anumite reguli, sau să le inventezi? Este criteriul coeficientului de inteligență umană (IQ) infailibil? Acest test evaluează, de fapt, logica și rapiditatea, ignorând creativitatea și imaginația. Așadar, el nu măsoară inteligența în ansamblul ei, și cu atât mai puțin genialitatea. Fără îndoială, la un asemenea test, Einstein ar fi scos un scor mediocru. Prin urmare, nu trebuie să luăm de bune rezultatele testelor IQ. Un coeficient mic nu înseamnă că omul este un idiot. Testul IQ, de care se face atâta caz, măsoară numai anumite forme de inteligență, cam ca rezultatele de la școală. Ceea ce nu măsoară acest test și ceea ce nu se învață la școală este capacitatea de „a ieși din cutie” – creativitatea, deschiderea spiritului și impulsul de a-ți pune întrebări, mai degrabă decât de a răspunde la cele puse de alții. Acesta este tipul de inteligență proprie doar omului!

Unii copii cu o inteligență peste medie, sau pur și simplu diferită, trec drept mediocri, pentru că se plictisesc la școală și au rezultate slabe la învățătură. Niciun profesor nu se obosește să le descopere inteligența originală, pur umană. Istoria ne dă numeroase exemple în acest sens. Indivizi care în copilărie n-au atras atenția prin nimic, la maturitate au fost recunoscuți drept extrem de inteligenți și inventivi în varii domenii – știință, tehnică, artă, filozofie. Ce au avut toți aceștia în comun? Uimitoarea lor capacitate de a ieși din matrice, din cadrul modelelor și categoriilor dominante în epoca lor. Inteligența lor a constat în capacitatea de a inova, de a nu se mulțumi cu ceea ce există la un moment dat. Galilei, Da Vinci, Descartes, Newton, Einstein, Tesla au știut să gândească altfel decât se gândea în epoca lor.

Inteligența adevărată este întotdeauna însoțită de o gândire critică, adică de puterea de a rezista, din punct de vedere intelectual, unui discurs dominant, unei tentative de îndoctrinare (educație, religie, mass media, politică etc.) și, în general, oricărei forme de dogmatism. N-au fost rare cazurile când inteligența a fost pusă la zid, catalogată drept erezie sau nebunie.

Întrebările privind natura inteligenței ar putea continua la nesfârșit. De pildă, în ce măsură suntem noi responsabili de propria noastră inteligență sau prostie? Are vreun sens să felicităm o persoană pentru că este inteligentă, sau să-i reproșăm alteia că este stupidă? Altfel spus, este inteligența o componentă genetică sau se datorează mediului familial și social? Ce-am putea face ca să devenim mai inteligenți? Sau măcar să dăm naștere unor copii mai inteligenți decât noi? În Occident există bănci de spermă care propun spermă de „calitate garantată”. Să fie oare genele determinante pentru nivelul inteligenței noastre? Sau este doar o păcăleală? Adevărul e că din materialul genetic al acestor bănci n-a ieșit până acum niciun copil supradotat...

În primul rând, trebuie să înțelegem că un om nu se naște gata inteligent, ci devine inteligent (sau nu) prin propria sa raportare la mediu. Un om inteligent este un om care nu se mulțumește cu afirmațiile, explicațiile sau concluziile cuiva. El nu crede pur și simplu ce i se spune, căci credința nu este altceva decât o altă formă de concluzie, după care se pune punct. Un spirit inteligent e un spirit curios, observator, analitic, care studiază și învață în permanență. Și această stare a spiritului apare numai în absența fricii, atunci când poți să te răzvrătești împotriva unei ordini stabilite de alții, ca să descoperi tu adevărul. „Problema cu lumea e că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce proștii sunt plini de încredere”, spunea scriitorul american Charles Bukowski.

Inteligența nu înseamnă să știi. Poți să citești toate cărțile din lume, ele nu-ți vor da inteligență. Inteligența se naște odată cu cunoașterea de sine, și nu te poți cunoaște decât raportându-te la universul în care trăiești, la ceilalți oameni și la ideile lor. Inteligența nu se capătă prin acumularea de cunoștințe. Ea se naște în absența fricii și în prezența iubirii pentru tot ce te înconjoară. Dacă ești prost și decretezi că vrei să devii inteligent, toate eforturile tale în această direcție nu vor fi decât o treaptă în plus urcată pe scara stupidității tale. Oricâte cărți ai citi, oricâte cursuri ai urma, prostia nu va dispărea. Poți căpăta o poleială de cunoștințe, poți deveni capabil să citezi din cărți și din marile personalități. Vei deveni astfel doar mai informat, dar vei rămâne la fel de prost. Dar dacă-ți vezi și-ți înțelegi prostia în viața de zi cu zi, în atitudinea față de partenerul de viață, de copilul tău sau de un vecin, în comportamentul față de un subaltern sau un șef, față de un om sărman sau unul bogat, această căpătare de conștiință va duce treptat la dispariția prostiei.

Toți ne-am născut cu un potențial de inteligență. Dacă ne e mai comod să nu ne servim de ea, inteligența noastră se va face mică și se va retrage, resemnată, într-unul din cotloanele cele mai îndepărtate ale creierului, de unde cu greu o mai putem chema înapoi. Să nu uităm că un creier, ca să funcționeze la capacitatea maximă, are nevoie de antrenament, ca și restul corpului. Să-l stimulăm în permanență, păstrându-ne spiritul deschis și curios, indiferent de vârstă.

Pe aceeași temă citiți și postarea noastră „Adevărata măsură a inteligenței”, aici:

Joe Rogan - Ne prostim
(We Are Getting Dumber) (RO)