Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 29 octombrie 2014

Ce este simptomul? + VIDEO (RO)


CE ESTE SIMPTOMUL?

Dacă la un moment dat în corpul unui om se manifestă un simptom, acesta atrage atenția asupra lui, deoarece întrerupe brusc continuitatea de până atunci a vieții acestuia. Un simptom este un semnal care dirijează interesul și energia asupra lui. Simptomul ne constrânge să-i dăm atenție, fie că vrem sau nu vrem. Îl simțim ca pe o tulburare a stării noastre normale și, din acel moment, singurul nostru țel este să-l facem să dispară.


Medicina universitară încearcă să convingă bolnavul că simptomul ar fi un eveniment a cărui cauză se află în procesul de funcționare al organismului. Medicina evită cu grijă interpretarea simptomului, care astfel devine un semnal fără prea mare însemnătate. Ca să ne lămurim mai bine, să folosim o comparație: O mașină are pe tabloul de bord diferite lămpi de control, care se aprind doar atunci când vreuna dintre funcțiile importante ale mașinii nu mai funcționează cum trebuie. Dacă în timpul unei călătorii se aprinde un astfel de beculeț, suntem nevoiți să ne întrerupem călătoria. Dar ar fi ilogic să ne supărăm pe beculeţ, căci el doar ne informează despre o disfuncționalitate pe care altfel n-am putea-o percepe, deoarece aceasta are loc într-o zonă invizibilă nouă. Așadar, vom apela la un mecanic auto, cu scopul ca, după intervenția lui, beculeţul să nu mai lumineze, iar noi să ne putem continua liniștiți drumul. Totuși, dacă mecanicul ne-ar împlini această dorință doar prin îndepărtarea beculeţului, ne-am supăra foarte tare pe el. E drept că astfel beculețul nu ar mai arde – ceea ce și voiam, de fapt – dar procedeul care a dus la acest rezultat nu a rezolvat problema de fond. Mecanicul ar fi trebuit să-și ia ochii de la beculeț și să se orienteze spre zonele din spatele lui, pentru a descoperi ce anume nu-i în ordine. Beculețul mașinii este doar un indicator care ne face să ne punem întrebări.

Beculețul de control este, în cazul nostru, simptomul. Ceea ce se manifestă în corpul nostru ca un simptom este expresia vizibilă a unui proces invizibil, indicându-ne că ceva nu-i în ordine. Este aberant să ne supărăm pe simptom și de-a dreptul absurd să vrem să-l decuplăm, făcându-i manifestarea imposibilă. Simptomul nu trebuie împiedicat să se manifeste, ci trebuie făcut ceva ca el să nu se mai manifeste. Pentru aceasta, trebuie să aflăm ce anume vrea să ne indice simptomul. Problema medicinii alopate constă în incapacitatea ei de a face acest pas, pentru că este prea preocupată de simptom. Astfel, ea tratează cu multă cheltuială și o tehnică remarcabilă părți ale corpului, dar niciodată omul bolnav. Este uluitor cât de mare este efortul împlinirii acestui scop și cât de mic rezultatul...

De la apariția așa-numitei medicini științifice moderne, numărul bolnavilor nu a scăzut nici măcar cu o fracțiune de procent. Există la fel de mulți bolnavi, doar simptomele s-au schimbat. Medicina modernă încearcă să mascheze această realitate zguduitoare prin statistici. De pildă, se anunță cu mândrie victoria asupra maladiilor infecțioase, fără a se menționa în același timp ce simptome noi au apărut în același interval de timp, ca importanță și frecvență. O astfel de statistică va fi cinstită numai atunci când în locul simptomelor se va considera faptul de a fi bolnav în sine, procent care nu a scăzut până acum și, cu siguranță, nu va scădea nici în viitor.

Să rezumăm: Boala este o stare care indică faptul că omul nu mai este în ordine, respectiv în armonie cu sine însuși. Această pierdere a echilibrului interior se manifestă în corp ca simptom. Simptomul este un semnal și un purtător de informație care, prin apariția sa, întrerupe curgerea de până acum a vieții noastre, obligându-ne să-i dăm atenție. Simptomul ne semnalizează că am ieșit din echilibrul forțelor noastre lăuntrice și ne informează că ceva ne lipsește, sau este în plus și n-ar trebui să existe în noi. Dacă omul va înțelege diferența dintre boală și simptom, atitudinea și raportul lui cu boala se vor schimba rapid. El nu va mai considera simptomul ca pe un dușman, a cărui nimicire să fie țelul lui cel mai înalt, ci va descoperi un partener care-l poate ajuta să afle ce-i lipsește sau ce-l vatămă și să învingă în felul acesta boala propriu-zisă. De fapt, boala are un singur țel: acela de a ne face să devenim din nou sănătoși. Calea omului este de la nesănătate la sănătate, de la neîntreg la întreg desăvârșit, de la boală la vindecare. Boala nu este o dereglare supărătoare în drumul nostru, ci drumul pe care ajungem la sănătate.

Sursa: T. Dethlefsen și R. Dahlke - Puterea vindecătoare a bolii. Importanța și semnificația simptomelor, Ed. Adevăr Divin, 2008

Dr. Peter Attia: Ne-am înșelat în privința diabetului (RO)


duminică, 26 octombrie 2014

Tribul Himba + slideshow


TRIBUL HIMBA

Membrii tribului Himba, locuitori străvechi ai regiunilor din nordul Namibiei, s-au numărat multă vreme printre cei mai prosperi păstori ai Africii. Însă, începând cu anii ’20 ai secolului trecut, conducătorii sud-africani i-au obligat să trăiască într-un fel de patrie impusă, interzicându-le oficial să facă negoț, să-și pască turmele, să cultive grădini sau să culeagă plante sălbatice de pe malurile râului Kunene. Cu toate acestea, fiind un neam rezistent și inteligent, au găsit soluții să supraviețuiască. În anii ’90, odată cu instalarea păcii în Namibia, poporul Himba și-a refăcut turmele și, alături de activiștii internaționali, a ajutat la blocarea planului de construire a unui baraj de hidrocentrală care ar fi inundat pășunile ancestrale aflate de-a lungul râului Kunene. În același timp, au profitat și de noile oportunități oferite de guvernul Namibiei independente: școli mobile, unde copiii himba învață engleza, sau asociații ecologice, care le dau oamenilor controlul resurselor naturale și al turismului pe pământurile lor.


Dar, cu toate binefacerile civilizației, tribul Himba n-a renunțat la obiceiurile și tradițiile sale ancestrale. Unul dintre acestea este legat de venirea pe lume a unui copil. Astfel, ei nu socotesc data nașterii din momentul în care pruncul a venit pe lume, și nici din momentul în care a fost conceput, ci din ziua în care copilul a fost un gând în mintea mamei.

Când o femeie himba se hotărăște să facă un copil, ea se duce singură în pădure, se așează sub un copac și ascultă până când aude cântecul copilului care vrea să vină pe lume. După ce l-a auzit, se întoarce la bărbatul care va fi tatăl copilului și îl învață și pe el acest cântec. Apoi, în timp ce fac dragoste pentru a concepe fizic copilul, din când în când, ei murmură cântecul copilului, pentru a-l chema.

Mai târziu, în timp ce viitoarea mamă este însărcinată, ea le învață și pe moașele și bătrânele satului acest cântec, pentru ca atunci când copilul se va naște, toate persoanele din jurul ei să-i cânte cântecul, ca semn de bun venit în această lume. Copilul stă cu mama lui până la vârsta de 3 ani, după care este dat în grija întregii comunități. Pe măsură ce crește, și ceilalți săteni vor învăța cântecul copilului, astfel ca, atunci când cade și se rănește, cel care se află în preajma lui să-l ridice și să-i cânte cântecul. Dar și atunci când copilul face ceva demn de laudă sau trece prin riturile pubertății, membrii comunității îi cântă cântecul, în semn de cinstire.

În cadrul acestui trib african mai există o ocazie în care membrii săi îi cântă copilului cântecul. Dacă la un moment dat, în timpul vieții sale, copilul (băiat sau fată) comite un act reprobabil, el este chemat în centrul satului. Oamenii comunității formează un cerc în jurul lui și îi cântă cântecul. Membrii tribului Himba au convingerea că îndreptarea unui comportament antisocial nu constă în pedepsirea individului, ci în iubire și reamintirea identității sale. Atunci când îți recunoști propriul cântec, nu mai ai nicio dorință să faci ceva ce ar putea răni un alt om.


Astfel, cântecul propriu îl însoțește pe copil pe tot parcursul vieții. La ceremonia căsătoriei sunt cântate cântecele celor doi tineri, iar în cele din urmă, când acest copil a ajuns la sfârșitul vieții lui în această lume, toți sătenii îi cântă, pentru ultima dată, cântecul.


Din păcate, nu toți ne-am născut într-un trib african, care să ne cânte cântecul în momentele cruciale ale vieții, dar viața ne spune fiecăruia când suntem acordați cu noi înșine și când nu. Când suntem fericiți, tot ceea ce facem este bine și în armonie cu vibrația noastră, iar când suntem supărați, facem numai lucruri nesăbuite, pentru că ne-am perturbat această armonie. Așadar, să nu uităm niciodată să ne fredonăm cântecul propriu, mai ales în momentele de cumpănă.

Un alt obicei interesant în cadrul culturii Himba este cel legat de aspectul exterior, care pentru femei este foarte important. Deși femeile himba sunt oricum cele mai frumoase femei africane, ele au dezvoltat de-a lungul timpului o adevărată artă, prin care își recreează chipul și trupul și își consacră o mare parte din timp înfrumusețării. Pentru femeile himba, cele mai prețioase ornamente, care le fac să fie privite ca niște femei privilegiate, sunt niște cochilii, pe care le obțin prin schimburile practicate cu triburile vecine. Astfel, o frumoasă cochilie de formă conică poate costa chiar și un bou.

Coafura femeilor are nu numai o funcție estetică, ci și una prin care este exprimată poziția socială. Părul este împletit în cozi, care la câteva zile sunt desfăcute și reîmpletite, și nu este niciodată spălat cu apă, ci cu cenușă.


Dar ceea ce le diferențiază pe femeile himba și le face unice în Africa Neagră este culoarea roșie a pielii lor. Aceasta este obținută prin aplicarea pe întregul corp a unei creme speciale, numită otjize, obținută prin zdrobirea unor roci argiloase (ocru) până când acestea devin o pudră, care se amestecă cu grăsime și unt din lapte de vacă. Frumoasa culoare roșie este dată de conținutul ridicat în oxizi de fier al rocii. Occidentalii care au vizitat triburile Himba spun că ungerea cu această cremă conferă o protecție eficientă împotriva radiațiilor solare și înțepăturilor de insecte, însă acesta este doar un mit. Pentru femeile himba, colorarea pielii în această culoare caldă are doar o funcție estetică. Pentru a-și desăvârși toaleta zilnică, ele adaugă mixturii și ierburi aromatice, ceea ce le face cu atât mai atrăgătoare.

Civilizații pe cale de dispariție

vineri, 24 octombrie 2014

Vânătorii de microbi + documentar (RO)


VÂNĂTORII DE MICROBI

Pasteur şi Koch: doi dintre mulţii escroci ştiinţifici

Cât de mare era respectul de care se bucura Pasteur în timpul vieţii ne arată un citat din 1887 al medicului Auguste Lutars, deci cu 7 ani înainte de moartea „geniului”: „În Franţa, cineva poate fi anarhist, comunist sau nihilist, dar nimeni nu poate fi antipasteurian”. În realitate, Pasteur n-a fost nici pe departe un exemplu de cuget nepătat, ci un cercetător dornic de celebritate şi bani, care a folosit concepte false şi care, „cu cele două experimente pe care le-a făcut, a orbit o lume întreagă”, scria revista The Lancet în 2004. În ura lui față de microbi, Pasteur a pornit de la premisa absurdă că ţesutul sănătos e steril, lipsit de microorganisme, situație care nu există în natură. El credea că într-un corp sănătos nu există bacterii şi că microbii care „zboară” prin aer sunt cauza tuturor bolilor. Pe la 45 de ani, începând să fie cunoscut, îşi trâmbiţa peste tot idealul: „Trebuie să fie în puterea omului ca toţi microbii cauzatori de boli să dispară de pe faţa pământului!” Cât de amarnic se înşela Pasteur se știe demult, de când s-au făcut încercări de a menţine animalele nou-născute într-un mediu steril: după numai câteva zile, mureau toate. Treaba asta pur şi simplu nu funcţiona! La autopsie, puii de șoareci prezentau intestine și apendice anormal de mari, pline cu un mucus care în mod normal ar fi trebuit să digere microbii. Altfel spus, organismul murise pentru că nu-şi putuse exercita funcţia de autoapărare, se auto-otrăvise cu substanţele produse pentru propria lui apărare şi simbiozare cu mediul extern, procese care aparţin organismului sănătos şi naturii însăşi.

Pe deasupra, scamatorul Louis a minţit cu bună știință în privința experimentelor sale cu vaccinuri, care urmau să-l plaseze în Olimpul zeilor ştiinţei. În 1881, el afirma că a reușit să vaccineze cu succes oile contra antraxului. Totuşi, nimeni nu ştie cum s-au desfăşurat experiențele lui. În plus, Pasteur furase formula acestui vaccin de la colegul lui de cercetări Jean-Joseph Toussaint, a cărui carieră a avut grijă s-o desfiinţeze prin atacuri repetate. Şi mai groteşti sunt încercările lui Pasteur de a crea, în 1885, un vaccin contra turbării, care mai târziu s-a dovedit a nu respecta nici cele mai elementare standarde ştiinţifice şi care de fapt nu era bun de nimic. În realitate, ceea ce Pasteur a prezentat cu surle şi tobe ca fiind super-vaccinul său, „mai degrabă declanşa turbarea, decât s-o împiedice”, afirmă specialistul în istoria ştiinţei Horace Judson.

Faptul că toate acestea nu au fost prezentate şi discutate în public se explică, pe de o parte, prin penibila secretomanie franceză din acea vreme, iar pe de alta, prin testamentul lui Pasteur, care a interzis familiei sale să-i facă publice notele de laborator. Acestea au putut fi cercetate liber abia la sfârșitul anilor 70. Primul care a avut acces la ele a fost Gerald Geison, profesor de istoria medicinii la Universitatea Princeton, care în 1995 a făcut publice escrocheriile lui Pasteur: „Concluziile sunt evidente: Pasteur a înşelat atât opinia publică, cât şi pe cercetătorii lui cei mai apropiaţi”.

Secretomania a fost repede însuşită şi de alţi cercetători sau producători de medicamente, astfel încât oamenii de ştiinţă independenţi să nu aibă posibilitatea de a verifica „minunatele calităţi” ale unui nou preparat. În acest fel, s-au lăsat uşile şi ferestrele deschise înşelăciunii. Practic, nimeni nu poate controla munca unui cercetător, pentru a vedea dacă datele lui sunt conforme cu realitatea. Într-un chestionar publicat în 2005 de revista Nature, o treime din cercetătorii chestionaţi au recunoscut că n-ar ezita să îndepărteze din rapoartele lor acele activităţi care le pot pune cercetările sub semnul îndoielii. În ziua de azi, nimeni nu mai alocă resurse financiare pentru a verifica adevărul datelor şi rezultatelor prezentate de un grup de cercetători. Se consideră o pierdere de timp şi bani. Mult mai rentabilă este cercetarea noilor preparate, mai ales că în prezent experimentele sunt atât de complexe, încât, practic, nu mai pot fi verificate exact.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, alături de Pasteur mai stătea un nume celebru: medicul german Robert Koch (1834-1910), un foarte întreprinzător om de afaceri. Celebrul vânător de microbi anunța cu infatuare la Congresul al X-lea de medicină, ținut în 1890 la Berlin, că a descoperit remediul-minune contra tuberculozei. Iar în Deutschen Medizinischen Wochenzeitschrift Koch specula: experiențele pe cobai au certificat că „e posibilă oprirea completă a bolii, fără a aduce niciun fel de daune organismului”. Prima reacţie a publicului la aflarea veştii despre remediul-minune Tuberkulin a fost enormă, astfel încât în Berlin au răsărit ca ciupercile clinicile de vindecare a bolilor de plămâni. Bolnavi din toată lumea au transformat Berlinul într-un loc de pelerinaj. Dar n-a durat mult până să se termine totul într-un mod catastrofal. Vindecări pe termen lung datorate Tuberkulinului nu au apărut, în schimb maşinile de pompe funebre au devenit prezenţe permanente în faţa clinicilor. Iar ziarul satiric al vremii, Der wahre Jacob, titra: „Domnule profesor Koch, doriţi un vaccin contra bacilului escrocheriei?”

Ca şi Pasteur, Koch a ţinut secretă formula remediului său. Totuşi, când rata mortalităţii a crescut alarmant, acest Tuberkulin a fost cercetat în detaliu, constatându-se că nu conţinea decât o cultură de bacili distruşi prin încălzire și care n-ar fi trebuit administrată nimănui. Toţi cei tratați cu minunea lui Koch reacţionau cu frisoane şi febră, sau pur şi simplu mureau! În cele din urmă, criticii lui Koch, printre care şi autoritatea medicală a vremii, Rudolph Virchow, au demonstrat că Tuberkulin nu numai că nu era în stare să oprească tuberculoza, ci chiar agrava boala.

Şi totuşi, cum a reuşit iniţial Koch să zăpăcească atâta lume? Simplu: prin promisiunile de profit făcute guvernului Prusiei. Profitul calculat de Koch era de 4,5 milioane de mărci anual la o producţie de 500 de doze de Tuberkulin zilnic. În socoteala pe care a prezentat-o guvernului Prusiei putem citi sec: „La un milion de oameni, se poate socoti un număr de 6.000-8.000 de bolnavi de tuberculoză. Într-o ţară cu 30 de milioane de locuitori, rezultă un număr de 180.000 de pacienţi”. Promisiunile de profit sunau foarte plăcut!

Scorbut, beri-beri şi pelagra: multiplele înfrângeri ale vânătorilor de microbi

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când Pasteur şi Koch deveniseră celebrităţi, societatea nu mai avea nicio şansă să se elibereze de propaganda microbiană. Prea strâns ţineau în mână medicina alopată şi industria farmaceutică frâiele opiniei publice, impunând ca dogmă teoria microbilor duşmani de moarte. S-au pus astfel bazele unei medicini bazată pe experiențe pe animale, făcute cu scopul descoperirii preparatelor-minune, care să ne scape odată pentru totdeauna de microbi. Întregul sistem era aşa de consecvent continuat, încât chiar şi un dezastru ca Tuberkulinul a fost profitabil comercializat. Iar Koch n-a recunoscut niciodată că preparatul său a fost o eroare. Paradigma „o boală→un agent patogen→o terapie minune” a fost urmată, în ciuda eşecurilor succesive. Astfel, medicina stăpânitoare a presupus timp îndelungat că scorbutul, beri-beri şi pelagra sunt afecţiuni produse de microbi, până când ortodoxia medicală, scrâşnind din dinţi, a trebuit să admită că aceste afecţiuni apăreau din cauza deficitului de vitamine. Beri-beri (degenerarea nervilor) a fost scoasă cu durere în suflet din categoria bolilor cu cauzalitate microbiană abia în 1911, când a fost descoperită vitamina B1- tiamina. Atât de fascinaţi erau cercetătorii în goana lor după microbi, încât n-au luat niciodată în discuție factorul nutriție.

Hipocrat, von Pettenkofer, Bircher-Benner: înţelepciunea corpului

Teoria germenilor patogeni s-a înrădăcinat adânc în gândirea oamenilor. Şi totuşi, dacă privim mai atent istoria medicinii, constatăm că această paradigmă s-a impus abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia industriei farmaceutice. Credeţi în coincidenţe? Până atunci, oamenii gândeau altfel. „Nu concepţia conform căreia capeți o boală, ci cea conform căreia intri singur în ea domina Grecia antică” scrie profesorul de biologie Edward Golub în lucrarea sa „Limitele medicinii: cum formează ştiinţa concepţia noastră despre boli”. Atât Hipocrat (400 î.e.n.), cât şi Galen (130 e.n.) au susținut ideea că un stil de viaţă greşit ne duce la boală. „Majoritatea bolilor, credeau anticii, apar când omul părăsește stilul de viaţă corect, spune Golub. Iar când o boală îşi face apariţia, ea poate fi combătută prin modificări ale dietei, un concept de sănătate care a fost aplicat constant în Europa până la sfârşitul sec. al XIX-lea”.

Până în anii ’50 ai secolului al XIX-lea, ideea că bolile sunt provocate de microbi călători pe aripile vântului nu şi-a găsit susţinători. Una dintre autorităţile medicale germane de la acea vreme, Max von Pettenkofer (1818-1091), a încercat să cuprindă întregul, incluzând comportamentul individual şi aspectele sociale. De altfel, şi homeopatia, apărută tot în secolul al XIX-lea, avea ca principiu de bază consultarea unui pacient ca un individ întreg, atât fizic, cât și psihic. Modelul monocauzal al teoriei germenilor îi apărea lui von Pettenkofer rupt de realitate, ceea ce l-a făcut să devină un „anti-contagionist”. Era împotriva fărâmiţării medicinii în foarte multe discipline specializate și remarca ironic: „Bacteriologii sunt persoane care nu pot privi dincolo de oala cu aburi, incubator şi microscop”. Celebrul medic Franҫois Magendie (1783-1855) spunea în 1831 într-un raport adresat Academiei franceze: „Holera nu este nici importată şi nici molipsitoare; ea este provocată de prea multă murdărie, ca urmare a condiţiilor de locuit catastrofale”. În marile oraşe, erau afectaţi de holeră mai ales locuitorii cartierelor sărace.
Von Pettenkofer făcea răspunzătoare pentru holeră apa potabilă, mai exact lipsa staţiilor de purificare. Acest lucru îl confirmau şi statisticile, anume că în locuinţele care beneficiau de apă potabilă curată nu apăreau cazuri de holeră. Von Pettenkofer nu nega prezenţa diferiţilor microbi în bălțile din care se aprovizionau săracii din marile concentraţii urbane; el susţinea însă, pe bună dreptate, că aceşti agenţi patogeni deveneau periculoşi doar atunci când găseau teren favorabil, hrănitor, pentru a se înmulţi. Dar autoritatea lui von Pettenkofer nu i-a împiedicat pe fanii teoriei germenilor să preia conducerea şi să includă şi holera în conceptul de vânătoare de microbi. Şi astfel, bacteria Vibrio cholerae a fost făcută singura responsabilă de apariția holerei, iar Institutul Pasteur şi-a arogat meritul de a fi „exterminat-o”. De fapt, îmbunătăţirea treptată a condiţiilor de viaţă după 1850 a fost cauza dispariţiei bolii.

Laureatul Nobel pentru medicină, Sir Frank Macfarlane Burnet spunea: „Sunt sceptic în ceea ce priveşte utilitatea biologiei moleculare. Iar argumentul central în acest context este că o structură vie, îndeosebi maşina informaţională a celulei, este infinit de complexă. Biologii moleculari sunt foarte de mândri de munca lor şi cred că şi-au câştigat dreptul să continue pe drumul pe care au pornit. Dar banii lor vin de la politicieni, bancheri şi diferite fundaţii, care nu pot sesiza adevărata natură a unui cercetător. Astfel, oamenii de ştiinţă fac şi spun ceea ce se cere de la ei, căci doar astfel va fi reînnoită subvenţia. Iar ambele părţi, cercetătorul şi ofertantul de bani sunt în sinea lor conştienţi că toată povestea este, de fapt, un spectacol de teatru dezonorant”.

Clustering sau cum se poate face dintr-o boală o epidemie

După cel de-Al Doilea Război Mondial, boli cum ar fi tuberculoza, difteria, pneumonia sau rujeola n-au mai declanşat epidemii în ţările dezvoltate, ca urmare a creşterii nivelului de trai, îmbunătăţirii condiţiilor igienice, canalizărilor şi instalaţiilor de purificare a apei. Toate bune şi frumoase, doar că industria farmaceutică şi anumite autorităţi sanitare riscau să-şi piardă obiectul muncii. În 1949 s-a răspândit ideea ca CDC (Centrul pentru controlul bolilor în SUA) să fie desfiinţată. Desigur că CDC nu putea să privească impasibilă cum este trimisă în şomaj. Aşa că a pornit în căutare de epidemii, în strânsă colaborare cu industria farmaceutică, această veşnică sugativă de bani. Dar cum să găseşti epidemii acolo unde nu sunt? Păi... faci un clustering. Asta înseamnă că te uiţi atent în jur şi cauţi câţiva oameni care s-au îmbolnăvit recent și au simptome asemănătoare. Atât este suficient pentru experimentaţii noştri vânători de microbi ca să creeze o epidemie (mai nou, se foloseşte termenul pandemie – sună mai ameninţător). Pentru aceasta, nu este necesar ca persoanele în cauză să fi intrat cândva în contact una cu alta, sau să se fi îmbolnăvit cam în același timp.

Când câteva persoane au simptome asemănătoare nu înseamnă neapărat că un virus răuvoitor se află în acţiune, ci mai degrabă că persoanele respective au avut o alimentaţie similară sau au fost intoxicate cu aceeași substanţă. Şi chiar dacă ar fi vorba de un virus, asta nu înseamnă decât că unele persoane sunt mai expuse acţiunii acestuia decât restul. De fapt, în ţările civilizate nu mai apar epidemii, deoarece condiţiile care permit menţinerea sănătății (suficientă hrană, apă curată...) sunt create de mult, iar microbii n-au nicio șansă în faţa unui sistem imunitar robust.


Să luăm ca exemplu ultima „pandemie” - gripa porcină H1N1, care a izbucnit... unde? Tocmai în Mexico City, oraş cu peste 20 de milioane de locuitori. Cei care locuiesc în cartierele sărace sunt permanent confruntaţi cu boli infecţioase, care se răspândesc ca urmare a condiţiilor de igienă catastrofale. Aprovizionarea cu apă a oraşului se face prin două râuri supra-exploatate şi aproape secate. Oraşul consumă 63m³ apă/sec. Apa circulă printr-o reţea de conducte vechi, pline de găuri, din care un sfert din apă se scurge în pământ. Circa 100.000 de locuinţe, mai ales din cartierele sărace, n-au apă curentă nici măcar pentru băut, să nu mai vorbim de spălat sau pentru instalaţiile sanitare. La această problemă se adaugă muntele uriaş de gunoi menajer (la fiecare două zile, stadionul olimpic din Mexico City ar putea fi umplut cu gunoaiele oraşului), precum şi poluarea excesivă a aerului (cca 12 tone de monoxid de carbon, dioxid de sulf, cadmiu şi plumb sunt pulverizate zilnic în aerul oraşului). Conform OMS, calitatea aerului în Mexico City este una dintre cele mai rele din lume. E de mirare că în astfel de condiţii sistemul imunitar al săracilor din mahalale este extrem de slab? E de mirare că apar tot felul de boli? Deci, unde putem crea o nouă „pandemie”? Exact! În Mexico City!

După acelaşi model s-au creat în trecut epidemia de SIDA (persoane bolnave din categoria socială a homosexualilor, care foloseau regulat droguri), cea de gripă aviară şi multe altele. Iar cel mai mare ajutor oferit creatorilor de pandemii a venit din partea jurnaliştilor, care au umplut paginile publicaţiilor lor cu ştiri alarmante, fotografii apocaliptice și informaţii false, toate cu scopul de a-şi vinde mai bine gazetele şi de a crea o stare de panică printre cititori. În 1995, celebra revistă americană Time publica fotografii ale vânătorilor de microbi în costume de protecţie, căutând virusul Ebola. Alături de ele, desene frumos colorate cu groaznicul virus și prorocirea: Omenirea în pragul dispariţiei! Ce s-a ales de acea epidemie de Ebola? Cred că nimeni nu mai ştie astăzi.

Sursa: Claus Köhnlein & Torsten Engelbrecht - Virus-mania, Trafford Publ., 2007
Traducător: Erasmus Minchevici

Adevărul despre vaccinuri (RO)