Faceți căutări pe acest blog

vineri, 1 mai 2015

Puțină istorie ne face mai deștepți + VIDEO (RO) + documentar (RO)



PUŢINĂ ISTORIE NE FACE MAI DEŞTEPŢI

– FAMILIILE ROTHSCHILD, MORGAN ȘI ROCKEFELLER –

În anul 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul economiei europene, provocând o cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei. Dacă, dimpotrivă, câștiga armata coaliției anglo-prusaco-olandeze condusă de ducele de Wellington, ajungea Anglia într-o poziție de putere. Oricum, Rothschild n-avea nimic de pierdut, întrucât finanţase ambele tabere. După cum se ştie, bătălia de la Waterloo s-a terminat cu înfrângerea lui Napoleon. Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care a împrumutat naţiunile Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înșelăciune celebră. Folosindu-și reţeaua de spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei bătălii de la Waterloo. Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că ştie ceva şi că ducele de Wellington a pierdut bătălia de la Waterloo. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi. După câteva ore, bursa din Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington câștigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic. În câteva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum, peste noapte, averea deja fabuloasă a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi împrumuturi (evident, cu dobânzile de rigoare) ţărilor europene dornice să se refacă după lunga perioadă de război (finanţat tot de Rothschild) şi să ajungă la stabilitate economică.

Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Rezervei Federale (FED). Prima bancă supranaţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanşată de un alt membru al elitei, bancherul J.P. Morgan. În 1907, el a început să răspândească zvonul că băncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat credibilitate, pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că ştie ce spune. S-a creat panică și toată lumea s-a înghesuit să-şi retragă depozitele din bănci, fapt care a dus la falimente în lanţ (aproape 5.400 de bănci au dispărut atunci). Apoi, Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich, liderul Partidului Republican din Senat, dar şi trezorierul lojii masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel, avea să devină membru al clanului Rockeffeler, fiica sa, Abby Greene Aldrich, căsătorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei bănci centrale, care să vegheze ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria a arătat că, de-atunci, acesta s-a repetat de mai multe ori.

În 1910, Federal Reserve Act nu a fost semnat de legislatorii americani, aşa cum era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete, organizată în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich, care l-a prezentat Congresului. Iniţial, nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a devenit preşedinte, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipească constituirea FED. Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.
După mulţi ani, Woodrow Wilson avea să scrie cu regret: „Naţiunea americană este acum controlată de sistemul de credit. Acest sistem este unul privat. Creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile câtorva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să distrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una dintre cele mai prost guvernate, complet controlate şi dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci unul aservit opiniei şi presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează”.

Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea Federal Reserve, a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internaționali, care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclava lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul”. Publicului i s-a spus atunci că FED este soluţia ideală şi unică pentru a menţine stabilitatea economică. Străzile şi ziarele erau pline de afişe în care americanilor li se arăta cum inflația, şomajul şi criza economică sunt de acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei FED. A urmat însă Marea criză economică din 1929, care a predat SUA cu totul în mâinile bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemul Bretton Woods, pentru a restabili economia după cel de-Al Doilea Război Mondial (o altă criză, generată de aceiași bancheri). Cu acest prilej, au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar la scară mai extinsă: Fondul Monetar Internațional şi Banca Mondială.

FED a oprit în 1971 convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb a planetei (mai ales pentru comerţul cu petrol). De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică. Lista utilizării acestui scenariu este lungă şi se încheie cu actuala criză financiară, orchestrată de aceiaşi bancheri din umbră, prin intermediul organizaţiilor lor: FED, Banca Mondială, FMI şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii. Aplicând cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, condusă de același grup restrâns, care vrea să domine întreaga planetă.

Poate că toate aceste detalii financiare vă obosesc... Din păcate, guvernul mondial ne-a obișnuit să lăsăm chestiunile economice şi financiare, atât de complicate, pe seama „experţilor” (care sunt instruiţi să gândească şi să acţioneze numai în interesul elitei mondiale, fiind nişte instrumente ale guvernului din umbră). Cei ce vor să se convingă, merită să citească următoarea poveste, care rezumă cum a fost creată actuala criză financiară şi cum singurii care au avut de pierdut nu sunt nici instituțiile financiare aflate în aşa-zis faliment, nici Banca Mondială, ci fiecare dintre noi:

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor însoțit de secretarul lui. A bătut la prima poartă întâlnită în cale şi i-a spus proprietarului: „Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să-ţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede la balta din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului şi a primit cei 10 euro. Apoi le-a povestit vecinilor ce afacere bună a făcut el. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro. După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: „Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro”. Ţăranii, bucuroşi nevoie mare, au dat fuga la baltă, au cules câte broscuţe au putut, şi i le-au predat investitorului, primind fiecare câte 20 de euro pe bucată. După alte câteva zile, acesta s-a întors acasă la el şi l-a lăsat pe secretarul său să mai adune broscuţe încă două săptămâni. Înainte de a pleca, le-a spus: „Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent acasă, ca să mă ocup de afaceri. Vă promit însă că la întoarcere, am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata”. Şi a plecat, în uralele sătenilor. A doua zi, secretarul investitorului i-a adunat pe săteni şi le-a ţinut următorul discurs: „Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni Şi vă va plăti câte 60 de euro pe o broscuţă. Dacă vreţi, eu vă pot vinde înapoi broscuțele pe care mi le-ați dat, pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60 şi veţi câștiga astfel câte 25 de euro. Profitul vostru va fi frumușel şi fără niciun efort. Ce spuneţi?” Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că aşa afacere nu mai prind ei. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat care pe unde a putut şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Secretarul investitorului a luat banii şi s-a făcut nevăzut. Iar sătenii au rămas cu broscuţele, cu banii daţi şi cu datorii la creditori.

David Rockefeller recunoaşte că face parte din conspiraţia care a pus la cale globalizarea. El a condus multă vreme Banca Chase Manhattan, este membru al societăţii secrete Illuminati şi al „aristocraţiei negre” planetare. Împreună cu Zbigniew Brzezinski, a pus bazele Comisiei Trilaterale şi este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai aşa-zisei „elite mondiale”, care a trasat planurile globalizării mondiale. În octombrie 2002, David Rockeffeler şi-a publicat memoriile, în care povesteşte, cum a activat în serviciile secrete militare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dezvoltându-şi „abilitatea de a construi o reţea de surse de informare şi influenţă”. Însă pasajul cel mai interesant din aceste memorii se află la pagina 405. Rockefeller admite aici că face parte dintr-o conspiraţie secretă internaţională, care are ca scop globalizarea: „Timp de mai bine de un secol, extremişti ideologici aparținând întregului spectru politic s-au folosit de ocazia unor incidente mediatizate pentru a ataca familia Rockefeller şi a pretinde că aceasta are o influenţă exagerată asupra instituțiilor politice şi economice americane. Unii cred chiar că facem parte dintr-o conspiraţie secretă, ce lucrează împotriva intereselor Americii. Ne caracterizează pe mine şi familia mea ca fiind internaţionalişti’ care conspiră la crearea unei structuri politice şi economice unice, globale, o nouă lume, dacă vreţi. Dacă aceasta este acuzaţia, pledez vinovat şi sunt mândru de ea”.


Când Dumnezeu a creat un bancher (RO)



Toate războaiele sunt ale bancherilor
(All Wars Are Bankers Wars) (RO)



luni, 27 aprilie 2015

Viața pe rețetă



VIAŢA PE REŢETĂ

„Să nu aveţi încredere în medici! Prin incompetenţa lor vă pot face mult rău”. Acest avertisment şocant nu-mi aparţine mie, ci autorităţilor sanitare. Evident, anunţul oficial nu este atât de virulent, e mai puţin direct, e rotunjit pe la colţuri, transformat în sugestie: „Spuneţi-i medicului dv. că antibioticele nu se prescriu automat!” (Les antibiotiques, c'est pas automatique!). Aşa sună sloganul a cărui menire este să ne trezească din devoţiunea faţă de caduceu, devoţiune care pune în pericol sănătatea naţională. Încrederea totală în ştiinţa doctă ne poate fi fatală! Cunoaşterea care-1 propulsează pe posesorul ei în sfera respectabilităţii definitive, cu diploma în chip de coroană după 9 ani de facultate, nu valorează cât s-ar fi crezut. Sub impactul campaniei, credibilitatea onorabililor doctori a fost zguduită serios. Noi ăştialalţi, membrii opiniei publice, am descoperit cu uimire că la universitate nu se predă faptul că remediul miraculos descoperit de Fleming combate doar salmonelele, septicemiile, infecţiile urinare şi pneumoniile, în nici un caz virusurile care provoacă aproape în totalitate anginele, bronşitele, rinofaringitele, sinuzitele, otitele.


Antibioticele nu se prescriu automat! Or, între 1994 şi 2004, numărul de prescrieri a crescut cu 86% la adulţi şi cu 115% la copii, unele cazuri fiind de-a dreptul incredibile, cum e acela relatat pe site-ul www.mamanpourlavie.com al copilaşului care de la naştere şi până la 24 de luni a primit 19 asemenea tratamente, după cum afirmă părinţii lui. Niciun puştiulică nu scapă de antibiotice, studiile arătând că jumătate dintre clienţii creşelor primesc, în medie, 7 tratamente cu aceste substanţe în fiecare iarnă!

Antibioticele nu se prescriu automat! O sută de milioane sunt prescrise anual în Franţa, record european, de două ori mai multe decât în Germania și de cinci ori mai multe decât în Olanda sau Danemarca, socotind pe cap de locuitor. Mai grav este faptul că acest consum excesiv favorizează rezistenţa bacteriilor; unele, precum stafilococul auriu, cauza unor infecţii grave, au devenit prin adaptare practic invincibile, consecinţa fiind proliferarea infecţiilor spitaliceşti, ce reprezintă 10% din totalul internărilor şi provoacă 10.000 de decese pe an, dintre care 7.500 atribuite bacteriilor rezistente la antibiotice.

Un alt studiu pe această temă merită o atenţie deosebită; este vorba de cercetările profesorului Christine M. Velicer şi ale echipei sale de la Universitatea din Washington, care au analizat relaţia dintre consumul de antibiotice de către femei şi incidenţa cancerului la sân. Rezultat: 50% dintre pacientele cărora li s-au administrat tratamente de lungă durată au dezvoltat tumori mamare. Oare medicii sunt orbi? Cum pot ei să ignore concluziile funeste publicate în importante reviste de specialitate? Sau poate că aveau ştiinţă de ele, dar le respingeau, întrucât nu voiau să pună sub semnul întrebării învăţăturile primite la facultate. Aceşti campioni necontestaţi ai duratei studiilor sunt complet închistaţi, ştiinţa lor este înţepenită în stadiul certitudinilor liniştitoare, într-aşa măsură, încât autorităţile trebuie să cheme în ajutor opinia publică.

Înainte de faimosul avertisment, reţetele nu stârneau nici cea mai mică bănuială, pacienţii aveau o încredere absolută, chiar dacă, potrivit unei estimări a doctorului Alan Choux, preşedintele Alianţei pentru finanţarea pensiilor medicilor, consultaţiile la medicul generalist nu durează mai mult de 7 minute. 7 minute! Medicina s-a modernizat, la fel ca alimentaţia, adeptă a modei fast. Prestigiul medicului este pus în evidenţă cu atât mai mult, cu cât reţeta este mai lungă, în medie 7 sau 8 medicamente diferite în fiecare caz, unele pentru tratarea simptomelor, altele pentru combaterea efectelor secundare generate de cele dintâi, toate într-o posologie empirică. Totalul consumului general administrat astfel este, anual, de 70.000 de tone, respectiv 1 kilogram pe cap de francez, indiferent de vârstă!

Prescrierea reţetelor este o activitate de rutină; din când în când se schimbă câte ceva, fiind recomandată o moleculă abia apărută pe piaţă. Secretul remediului revoluţionar este divulgat de harnicii reprezentanţi ai producătorilor de medicamente. Aceştia sunt un fel de invitaţi permanenţi în cabinete, lor le revine, între două consultaţii, sarcina de a îmbogăţi cunoştinţele a 80% dintre medici, căci numai 15-20% declară că urmează cursurile obligatorii de formare continuă. Pe scurt, doctorii noştri se informează după ureche, având drept stimulente participări la congrese plătite integral, iar deplasările se fac în Caraibe sau alte locuri propice izolării şi reflecţiei.

O altă manieră de sensibilizare la inovaţie este testarea clinică, propusă prioritar membrilor clinicilor universitare, cu o remuneraţie considerabilă, pentru a urmări fiecare pacient din grupul de observaţie. Să remarcăm că în cadrul acestor experimente noul medicament trebuie administrat de unul singur, cu excluderea oricărui alt tratament, ceea ce viciază concluziile asupra efectelor lui, deoarece în majoritatea terapiilor, medicamentul nou va acţiona în sinergie cu cel puţin 2-3 molecule complementare. Studiile ignoră şi alte interacţiuni, la fel de determinante: regimul alimentar al fiecărui bolnav, obiceiurile sale de viaţă, mediul în care trăieşte. În aceste condiţii, sinistrul bilanţ de care se face responsabilă administrarea simultană a mai multe medicamente nu mai e deloc surprinzător. Acest fenomen, denumit efect iatrogen, cauzează anual, potrivit Ministerului Sănătăţii, 128.000 de internări şi 1.800 de decese. Unii cercetători independenţi, precum Pierre Pignarre, estimează că aceste cifre trebuie înmulţite cu 10, calculul ducând la 1.280.000 de spitalizări şi 18.000 de decese!

Indiferent cât de dificil este să li se evalueze nocivitatea, dependenţa noastră de medicamente provoacă o nelinişte legitimă. În această direcţie, cifrele sunt indiscutabile: 89% dintre persoanele de peste 65 de ani se află sub tratament regulat; 50% dintre acestea iau zilnic între 2 şi 4 pilule diferite, 38% iau cel puţin 10 şi 1% mai mult de 10! Cât despre copii, o anchetă începută în decembrie 2005 şi terminată în martie 2008 de profesorul Roland Tubiana de la INSERM constată că în sezonul rece toţi au parte de cel puţin două consultaţii pentru otită, rinofaringită, sinuzită, faringită, iar 8 milioane primesc un tratament cu antibiotice, asociat adesea cu administrarea de corticoizi, în scopul decongestionării sferei ORL.

Antibioticele nu se prescriu automat... Prescrierea este cu atât mai absurdă, cu cât, în 90% dintre cazuri, ele nu acţionează asupra virusurilor răspunzătoare de aceste infecţii, iar un comitet de experţii mondiali a stabilit în 1996 că aceste afecţiuni se vindecă spontan în câteva zile! Pe de altă parte, corticoizii, cu efectul lor antiinflamator, însemnând capacitatea lor spectaculoasă de a estompa simptomele, durerile, iritaţiile, congestiile – am scris „a estompa” şi nu „a vindeca”, nu e o eroare – sunt prescrişi în majoritatea patologiilor, deşi au un impact deloc neglijabil asupra fiziologiei noastre. Prezentarea nocivităţii lor este înfricoşătoare: dereglează glandele suprarenale până la atrofiere, au aceeaşi acţiune asupra muşchilor, perturbă densitatea osoasă şi predispun la osteoporoză, încetinesc creşterea, provoacă hipertensiune şi retenţie de apă, favorizează acumularea grăsimilor, prospectul afirmând chiar că nu sunt compatibili cu administrarea de vaccinuri vii, adică BCG, varicelă, febra galbenă şi ROR, fără a preciza durata interdicţiei.

Ei bine, eu, ca observator, îndrăznesc să mă întreb dacă această contraindicaţie nu este cumva definitivă, din moment ce principiul vaccinului impune ca acesta să rămână activ până la rapel. Această lipsă de rigoare se întâlneşte mult prea des în medicină: am în faţă o notă către autorităţile federale americane, prin care Agenţia Medicamentului din Statele Unite afirmă că, între 1993 şi 2005, 1.489 medicamente au generat efecte secundare grave (toxicitate renală sau cardiacă, uneori deces), 11 dintre acestea fiind atât de nocive, încât s-a decis retragerea lor de pe piaţă. Printre ele se numără Staltor®, Cholstat®, Vioxx® sau Cebrex®, dovezi ale faptului că, din motive de rentabilitate, autorizaţia de comercializare s-a acordat în prea mare grabă, ca să nu mai punem la socoteală faptul că studiile despre consecinţele autorizării noilor molecule se apropie periculos de mascaradă.

Rareori pertinentă, concluzia însăilată pe genunchi închide un dosar cu aparentă bună-credinţă; simultan, efectele secundare pot atinge niveluri incredibile, ani în şir, după cum o atestă, cazul tratamentului hormonal de substituţie. Acesta a fost proclamat, încă de la lansare, remediul perfect, specialiştii nu oboseau să-1 laude, realizarea era fabuloasă, le salva pe femei de soarta vitregă oferindu-le ca bonus o epidermă întinerită. Cele care nu acceptau binefacerile ştiinţei erau nişte înapoiate. Susţinătorii necondiţionaţi ai metodei au ridicat tonul campaniei atunci când, cu timpul, s-a răspândit zvonul că tratamentul ar avea drept consecinţă cancerul la sân: în faţa microfoanelor şi camerelor de televiziune au afirmat ritos că aceste bazaconii erau alimentate de obscurantismul cel mai penibil. Hormonii sunt inatacabili! An după an, ginecologii se mulţumesc cu această versiune şi abia dacă schiţează un gest în 2002, când apare un prim studiu american care prezintă legătura indubitabilă între tratament şi cancerul mamar.

Dacă unele somităţi recomandă imediat abandonarea prescrierii, cei mai mulţi clinicieni rămân adepţi înfocaţi ai remediului hormonal, dar se ascund într-o tăcere prudentă în februarie 2008, când articolul american este confirmat de publicarea rezultatelor unui studiu efectuat timp de mai mulţi ani pe 15.000 de femei supuse tratamentului. Bilanţul este sinistru: 50% dintre paciente au dezvoltat o tumoare mamară şi, după abandonarea medicamentelor, 27% au fost lovite de boală în următorii trei ani. Cu toate acestea, hormonii de sinteză nu dispar de pe reţete. Inadmisibila dramă este limitată la o categorie de femei, dar flagelul devine naţional, dacă se ia în calcul consumul de psihotrope. Recurg la el 25% dintre persoanele peste 17 ani, anual fiind vândute 150 de milioane de cutii împărțite în patru categorii: anxiolitice, antidepresive, hipnotice şi neuroleptice.


La cea mai mică umbră de tristeţe, la cel mai mic necaz – hop! un antidepresiv dat repede pe gât, plus, pentru a reduce dificultăţile de adormire şi anxietatea declanşate de ele, un hipnotic şi un anxiolitic. O ingerare de pilule care, în jumătate dintre tratamente, se prelungeşte mai mult de un an şi antrenează tulburări de atenţie, de memorie, de concentrare, asociate cu riscul de recădere; mai grav, această dependenţă predispune la depresie cu sau fără tentative de sinucidere, la stări de fobie, şi în 5% dintre cazuri la agresivitate şi comportament violent. Toate aceste reacţii, pe care medicul curant le interpretează adesea ca pe o agravare a stării persoanei, se orchestrează pe fondul unei vieţi automatizate între serviciu şi casă; sub tutela triadei metro, boulot, dodo (metrou, slujbă, nani), pacientul este perceput din afară ca un model de echilibru, „o persoană bine”, cetăţeanul ideal pentru o societate înregimentată normei!

Să nu vă închipuiţi că proza mea e un delir anarhist, cu atât mai puţin un puseu de extravaganţă al condeiului meu. N-am nevoie să recurg la imaginaţie, îmi ajunge stricta descriere a realităţii. Graţie tehnologiilor de vârf, oamenii de ştiinţă scotocesc prin toate colţişoarele creierului, observă disfuncţionalităţile, cartografiază în culori fiecare zonă și descoperă boli necunoscute, cum ar fi deteriorarea sinapselor provocată de carenţa de dopamină și botezată „sindromul deficitului de atenţie” (ADHD).

Din momentul în care este integrat în nomenclatorul patologiilor, cazul intră în domeniul exclusiv al medicinii. În aceste condiţii, este imposibil să se promoveze un argument de bun-simţ, anume că, în mod evident, hiperactivitatea este un impuls natural salvator, deoarece exerciţiul fizic generează dopamină şi, prin urmare, o practică sportivă intensă ar fi remediul suficient pentru refacerea psihicului. Ce râsete ar stârni susţinătorul acestei ipoteze! Ar fi batjocorit, ameninţat cu tribunalul pentru şarlatanie. Tuturor celor care contestă teoriile medicale standard trebuie să li se pună căluşul în gură!

Dacă tot a acaparat pacienţii, medicina îşi multiplică cercetările, pentru a identifica moleculele utile. Pentru combaterea ADHD a găsit-o încă din 1954, este vorba de Ritaline®. E atât de eficace, încât o înghit zilnic 2 milioane de micuţi americani, respectiv 15% dintre copii, unii cu vârste sub 4 ani. În lipsa acestei molecule, am asista mult mai frecvent la masacre în care un puşti ia carabina tatălui şi îşi seceră colegii şi profesorii. De-acum, aşa-zişii copii problemă sunt îmblânziţi, Ritaline® îi cuminţeşte şi-i aduce pe calea raţiunii. Mai mult, unele efecte secundare favorizează docilitatea, aşa cum dificultatea de adormire garantează nopţi albe dedicate studiului, sau cum pierderea poftei de mâncare înlătură somnolenţa de după-masă. Pe lângă aceste „avantaje”, durerile de cap, instalarea ticurilor, iritabilitatea sunt nişte flecuşteţe! La naiba cu protestatarii care contestă tratamentul! Luarea unei pastiluţe este un gest nesemnificativ. Cât despre riscul unor probleme cu aprovizionarea, niciun pericol, laboratoarele asigură producţia necesară.

Bucuraţi-vă, dragi părinţi, odraslele voastre nu se vor irosi. Trăiască medicina, trăiască progresul! Într-un viitor foarte apropiat, graţie diagnosticării şi tratării precoce, plozii voştri vor fi la fel de docili ca cei din superba şi exemplara Americă. Nu mai trebuie să aşteptaţi punerea în practică a depistării automate: de îndată ce observaţi o stare de vioiciune excesivă la copilul vostru, repeziţi-vă la medic şi, dacă se arată reticent la prescrierea de Ritaline®, luaţi cabinetele la rând, până când veţi găsi practicianul avangardist care să vă salveze descendentul.

Dacă, în timp, ajungem pradă exceselor și ne alegem cu una dintre afecţiunile tot mai frecvente, cum ar fi colesterolul, hipertensiunea, diabetul, arterioscleroza, greutatea excesivă mergând până la obezitate, trebuie să avem încredere în reţetă, ca atâtea alte milioane de pacienţi. Există nenumărate pilule care să ne ajute. Să-i ignorăm pe apostolii restricţiilor şi cumpătării, chiar dacă e vorba de somităţi ca profesorii Belpomme şi Joyeux, care afirmă că peste 40% dintre cancere sunt provocate de o nutriţie neadecvată. Vom lăsa pentru capitolul următor discuţia despre alimentaţia asasină. Deocamdată vom accepta mitul medicinii atotputernice, care ne garantează sănătatea și ne vom bucura că le aduce atâtea binefaceri animalelor din crescătorii.

Graţie farmacopeii, mamiferele şi păsările care sfârşesc în farfuriile noastre în diverse meniuri rafinate cresc mai repede, sunt mai grase şi mai sănătoase. Trebuie spus că pentru aceasta, veterinarii nu se zgârcesc deloc cu dozele. Conform sindicatului industriei franceze a medicamentului, 1.400 de tone de antibiotice au fost administrate anul trecut la un miliard de pui, la milioane de raţe, curci şi iepuri, 30 de milioane de bovine şi tot atâţia porci; aceştia din urmă sunt avantajaţi, primind 60% dintre tratamente, faţă de 20% pentru păsări şi iepuri şi 18% pentru rumegătoare. În plus, şeptelul este vaccinat zdravăn şi are parte şi de o medicaţie specifică - hormoni şi corticoizi. Desigur, un procent semnificativ din aceste legiuni moleculare, încă active, ajunge în stomacul nostru şi interacţionează cu substanţele care luptă deja pentru sănătatea noastră. Consecinţele pe care le are această sinergie a freneticei absorbţii medicamentoase umane, respectiv animale, sunt încă puţin cunoscute, dar apar în lucrările despre impactul asupra mediului realizate de echipa doamnei Budzinski, cercetător principal la „Centrul Național pentru Cercetări Științifice” şi profesoară la Universitatea din Bordeaux. Obiectivul iniţial consta în evaluarea stării de contaminare a râurilor şi oceanelor; acum vreo 10 ani, aceşti cercetători au fost primii care au identificat moleculele ce se zbenguie prin natură:

În râuri se găsesc de toate, declara Hélène Budzinski într-un interviu acordat ziarului Liberation nr. 12/2007, hormoni proveniţi din contraceptive, substanţe anticanceroase, opioide, antiinflamatorii, antibiotice... Această afluenţă se explică uşor: populaţia creşte, consumul de medicamente aşijderea, mai repede chiar decât demografia, iar staţiile de epurare a apelor reziduale nu mai fac faţă, mai ales că nu au fost concepute pentru a bloca acest gen de molecule. O parte trece, aşadar, din urină în râuri. Unele ajung aici degradate, altele sub forma iniţială. Pe teren încercăm să le reperăm, să le estimăm concentraţia, să le identificăm sursele. În laborator le evaluăm toxicitatea şi modelăm posibilul lor impact asupra lanţului de organisme ce folosesc aceste ape contaminate: fauna, flora, culturile, omul și animalele domestice. În general, lucrăm pe scoici sau peşti. Ni se întâmplă să observăm fenomene de genul unei deteriorări a ADN-ului după expunerea la o anumită moleculă, dar nu e suficient pentru a trage concluziile. Trebuie să evaluăm capacităţile organismului de a repara aceste avarii şi să vedem dacă ceea ce se întâmplă cu un peşte este semnificativ pentru o populaţie de peşti. Încă avem prea puţine date în acest domeniu de cercetare vast şi foarte nou. Trebuie ştiut că moleculele se modifică în apă, iar produsele degradării lor sunt uneori mai toxice decât molecula iniţială. Mai e şi problema amestecurilor din apă între substanţe, care pot fi mai toxice în sinergie decât în stare izolată.

Reticenţa de a expune un asemenea subiect se explică la răsfoirea cotidienelor, săptămânalelor şi lunarelor din zilele şi săptămânile ulterioare acestui interviu: confraţii nu numai că n-au preluat informaţia pe manşetă, dar nici măcar n-au reprodus-o pe scurt! Subiectul e prea sulfuros, nu se reduce la un scandal ecologic, ci sabordează unul dintre stâlpii civilizaţiei moderne: medicina alopată. Exact aceasta e sentinţa ce decurge din concluziile cercetătorilor. După ce au pus în evidenţă efectele incontrolabile, imprevizibile ale moleculelor asupra biotopurilor, cum să nu identificăm, printr-o legitimă extrapolare, organismul nostru cu un ecosistem? Aşadar, este imposibil de definit impactul farmacopeii chimice asupra organelor, sistemului imunitar şi miliardelor de bacterii şi virusuri aflate în simbioză în interiorul nostru. Demonstraţia faptului că tirania medicamentoasă este o inepţie ne obligă la o atitudine responsabilă, care să includă modificarea obiceiurilor, mai ales a comportamentului alimentar.

Deşi am formulat un rechizitoriu feroce la adresa medicinii, aş fi un dobitoc și un fanatic de cea mai joasă speţă dacă nu i-aş recunoaşte rezultatele miraculoase în domeniul chirurgiei – această muncă de instalator, cum se amuza să-mi repete cu modestie un prieten, mare maestru al scalpelului – fie că e vorba de operaţii reparatorii după accidente, de extirparea tumorii în ultimul stadiu al bolii, sau de transplanturi. Cazurile acestea necesită și o susţinere medicamentoasă, dar, reprezentând un consum prea mic pentru un comerţ rentabil, ele sunt incompatibile cu politica mercantilă a laboratoarelor.

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009


sâmbătă, 25 aprilie 2015

Intoleranța la lapte




INTOLERANŢA LA LAPTE 
– CE SPUN VECHILE SISTEME MEDICALE –

Dr. Gabriele Feyerer, Austria
Articol apărut în Raum & Zeit, nr. 170, martie/aprilie 2011

Terapeuţii naturişti avertizează de foarte mulţi ani în legătură consumului de lapte de vacă. În magazinele alimentare, rafturile trosnesc sub greutatea nenumăratelor varietăți de iaurturi cu gusturi exotice, de brânze proaspete şi cremoase, de caşcavaluri cu cele mai variate arome. Şi totuşi, din ce în ce mai mulţi oameni ocolesc produsele din lapte de vacă. Ce se ascunde de fapt în spatele intoleranţei la lapte? Dr. Gabriele Feyerer ne conduce într-o interesantă comparaţie a poziţiilor vechilor sisteme medicale (medicina tradiţională chineză, Ayurveda, medicina tibetană) faţă de laptele de vacă şi produsele obţinute din acesta.


În zilele noastre, produsele alimentare industriale ale civilizaţiei moderne umplu rafturile supermarket-urilor. În același timp, tot mai mulţi oameni suferă de intoleranţă la laptele de vacă, fie că este vorba de o alergie, când sistemul imunitar reacţionează până la provocarea unui şoc ce poate pune în pericol viaţa persoanei respective, fie că avem de-a face cu o intoleranţă la lactoză (zahărul din lapte), care nu pune direct viața în pericol, dar provoacă simptome foarte neplăcute.

Industrializarea acestui produs natural a creat în societatea modernă o mare problemă. Multe mame ai căror copii erau alergici la lapte povestesc cu mândrie cum i-au făcut să depăşească această sensibilitate. În realitate, sistemul imunitar al copiilor a ajuns la un „compromis” cu această permanentă iritaţie. Mai târziu, când aceşti copii ajung la maturitate, constatăm prezenţa unei sensibilităţi generale la infecţii, precum şi o suită de alte simptome „neclare”, cum ar fi iritaţii ale pielii, migrene sau insomnii. Toate acestea provin dintr-o alergie la lapte „ascunsă”, respectiv o alergie la cazeină. Adesea, această sensibilitate este cuplată şi cu o intoleranţă la cereale, ceea ce înrăutăţeşte și mai mult lucrurile. Testele anti-alergice obişnuite nu relevă nimic. Doar testele de sânge speciale sau renunţarea pe termen lung la consumul de lapte aduc adevărul la lumină. 

Intoleranţa la lactoză face parte din categoria celor mai des întâlnite diagnostice din medicina scolastică. Diagnosticul se bazează pe faptul absolut normal că marea majoritate a organismelor adulte nu mai sintetizează enzima numită lactază, care are rolul de a „desface” zahărul din lapte (lactoza) şi deci nu mai ajută la digestia acestuia în intestinul subţire. Cu ajutorul unor teste simple, ştim astăzi că neplăcerile digestive, gazele şi balonările, greaţa şi durerile de cap, simptomele neplăcute legate de vezica urinară şi chiar oboseala cronică pot foarte bine să aibă de-a face cu lactoza. Pentru a evita aceste neplăceri, au apărut recent pe piață o serie de produse lactate fără lactoză. Iar industria prelucrării laptelui s-a adaptat rapid la moda actuală. Numai că acestea (ca și laptele pasteurizat)  nu sunt proaspete, ci produse industriale, care pot dăuna organismului.

Fenomenul leaky gut

O problemă pe care medicina scolastică nu o mai poate ignora este recunoaşterea faptului că starea intestinului omului modern, de la oraș, se deosebeşte din ce în ce mai mult de cea a omului care se hrăneşte natural. Deosebirea aceasta poartă numele de leaky gut sau intestin permeabil. Molecule mari, doar pe jumătate digerate, trec prin peretele intestinal şi ajung în sânge. Aici, sunt reperate ca fiind corpuri străine şi luate în primire de către sistemul imunitar. Numai că o astfel de invazie neîntreruptă, ani la rând, duce în prima etapă la o serioasă alergie. Evoluţia spre un intestin permeabil este iniţiată deseori încă din primele luni de viaţă ale nou-născutului, când, din luna a şasea de viaţă sau chiar mai devreme, i se „administrează” tot felul de alimente străine, în locul laptelui de mamă. Mai ales lapte de vacă şi cereale, dar şi glutamatul monosodic, precum şi alte substanţe artificiale aflate în „delicioasa” mâncare sintetică pentru bebeluşi. 

Ursula Johnson, în cartea The Basic Allergies (2004) a cercetat aceste aspecte, relevând adevăratele cauze pentru şocant de marele număr de alergii în ţări precum Suedia, Norvegia sau Finlanda. Concluziile ei sunt clare: pe de o parte, ceva nu-i în regulă cu produsele sintetice pentru copii mici, pe de alta, numărul de alergii şi afecţiuni dermatologice la copii şi adulţi a crescut alarmant de când laptele este tratat industrial – pasteurizat şi omogenizat. Laptele conţine o enzimă numită xanthine-oxidază (XO). În laptele prelucrat industrial, moleculele acestei enzime sunt fărâmiţate în minuscule biluţe, ca urmare a micro-filtrării şi omogenizării, ceea ce face ca XO să poată penetra peretele intestinal. În mod normal, această enzimă este neutralizată în stomac; dar dacă ajunge (sub această formă modificată mecanic) în intestin, poate trece mai departe în sânge, provocând alergii. Astfel, industria de prelucrare a laptelui deschide larg poarta acestor substanţe străine, care intră în sânge, unde, în mod normal, n-au ce căuta. În timp, intestinul devine din ce în ce mai permeabil, ca urmare a folosirii antibioticelor, pesticidelor, conservanţilor şi a altor substanţe sintetice conţinute în alimentele industriale moderne. În mod normal, celulele mucoasei intestinale formează o reţea de protecţie naturală (barieră). Cazeina (proteina din lapte) poate face ca pe termen lung această barieră naturală să slăbească și să devină permeabilă, fapt ce deschide uşa viitoarelor alergii. Şi apariția altor afecțiuni, precum colonul iritabil (afecţiune foarte răspândită astăzi) colita sau ulcerul poate fi favorizată de proteinele din lapte.

Intoleranţa la lactoză


Intoleranţa la lactoză nu este un defect genetic, ci un fenomen absolut normal. Ca adulţi, nu mai suntem „programaţi” pentru consumul de lapte. Doar populaţiile nomade sau cele din regiuni aride s-au adaptat în timp la laptele de origine animală. În Europa, 15-20% din populaţie nu suportă lactoza, iar în Africa până la 90%. Deseori, graniţele dintre alergia la proteinele din lapte şi intoleranţa la lactoză nu se mai pot distinge, deoarece deja sugarii sunt hrăniţi cu alimente artificiale, şi deci mult prea de timpuriu sunt constrânşi să consume lapte de vacă. Nu rareori este prezentă în același timp şi o intoleranţă la cereale şi o sensibilitate la fructoză. Doar testele complexe pot aduce lumină în astfel de cazuri. Consumul mare de lapte de vacă, întâlnit astăzi în Occident are acţiuni negative asupra stomacului şi intestinului. Și laptele de oaie şi de capră conţine lactoză, dar în cantităţi moderate, iar sub formă de brânză sau iaurt sunt o alternativă mai bună la laptele de vacă.

Oase puternice datorită laptelui?

Prin campanii publicitare bine direcţionate, industria alimentară şi îndeosebi cea de prelucrare a laptelui laudă peste măsură efectele benefice ale produselor pentru sugari şi copii, ale iaurturilor cu fructe sau ale snacks-urilor pe bază de lapte. Medicina scolastică se raliază şi ea acestor campanii publicitare (dezinteresat oare?), inducând teama de osteoporoză în rândul femeilor și sugerând că laptele şi produsele din acesta o pot preveni. Ceea ce nu se spune însă, este slaba capacitate a organismului de a prelucra calciul din laptele de vacă. Timp de mii de ani, omenirea și-a luat suficient calciu din cu totul alte alimente, cum ar fi cerealele, cruciferele (varza, conopida, broccoli), păstăioasele, susanul, nucile şi seminţele. Doar puţine populaţii nomade din regiunile aride consumă cu precădere lapte, dar aici e vorba despre lapte de capră sau de iac (în Himalaya), care, energetic, acţionează altfel decât cel de vacă. În ţările din spaţiul european, laptele de vacă a fost mult timp consumat doar în cantităţi mici, deoarece se ştia că un consum mare provoacă oboseală, iar cantitatea de proteine conţinută e mult prea mare.

O altă problemă cu care se confruntă populaţiile europene, îndeosebi cele nordice, este o insuficienţă de vitamina D, pe care organismul o sintetizează prin piele, în prezenţa razelor soarelui (care iarna lipsesc aproape cu desăvârşire). Or, tocmai vitamina D este cea care contribuie la fixarea calciului în oase. De asemenea, consumul de carne şi mezeluri în cantitate mare este foarte dăunător pentru echilibrul calciului în organism. Or, dacă organismul are prea puţin calciu, el începe să-l extragă din dinţi şi din oase, deoarece calciul este absolut necesar pentru buna funcţionare a tuturor organelor. Cu siguranţă, consumul mare de lapte de vacă nu poate fi soluţia unor astfel de probleme, iar ca dovadă, putem consulta statisticile făcute în ultimele decenii în ţările nord-europene, unde, în ciuda consumului mare de lapte de vacă, numărul cazurilor de osteoporoză este alarmant.

Punctele de vedere tradiţionale asiatice

Laptele natural şi produsele derivate din acesta nu sunt considerate în medicina tradiţională chineză ca fiind total dăunătoare. Se consideră că laptele este hrănitor, „neutru şi dulce”, şi că aparţine elementului „pământ”. În cantităţi mici, este folosit în caz de „slăbire şi uscare interioară a Qi”. Consumat însă în cantităţi mari, provoacă creşterea mucusului, evident mai ales în cazul laptelui omogenizat și pasteurizat, adică a laptelui aşa-zis „mort”. Prin creșterea mucusului sunt afectaţi plămânii, dar mai apar şi afecţiuni dermatologice, dureri articulare, guturai cronic, bronşită şi chiar astm. Răcelile cronice sau inflamaţiile urechilor și ale amigdalelor la copii nu se datorează vremii reci şi umede, ci mai degrabă consumului de lapte industrial, la care se mai adaugă şi teroarea vaccinărilor şi smogul electronic provocat de telefoanele celulare, calculator și televizor (apropo, nu încălziți niciodată laptele în cuptorul cu microunde!). Obezitatea şi diabetul sunt de asemenea consecinţe logice, mai ales când, pe deasupra, se exagerează cu consumul de făină (pâine) albă şi zahăr industrial (dulciuri).

Ayurveda desemnează laptele ca fiind un „elixir vital”, dar menţionează în acelaşi timp că este necesară o digestie „puternică” pentru a-l digera şi integra corect. Recomandările indiene în legătură cu laptele (nu cel industrial, desigur) sunt interesante: nu trebuie consumat împreună cu alimente sărate, fructe acre sau banane! Cel mai bine este digerat sub formă de lassi (iaurt diluat cu apă şi adaos de condimente – o băutură răcoritoare, delicioasă).

Pentru medicina tibetană, laptele este un aliment a cărui calitate depinde de felul în care au fost hrănite vacile şi de clima în care trăiesc acestea. Laptele creşte elementul „foc”, ceea ce poate fi un avantaj în cazul anumitor afecţiuni, căci prin aceste calităţi diminuează preponderenţa elementului „vânt”. Laptele este considerat a fi „greu şi rece”, dar prin încălzire poate deveni „cald şi uşor”. Untul are acţiune răcoritoare în caz de febră sau preponderenţă a elementului „foc”.
Este interesant că laptele natural încălzit nu-și pierde din calităţi, aşa cum se întâmplă cu laptele pasteurizat şi omogenizat. Acest lucru poate fi foarte uşor observat, căci laptele proaspăt, după încălzire şi răcire, se transformă în lapte bătut, în timp ce laptele industrial pur şi simplu se împute.

Tendinţa din ce în ce mai mare de a întrerupe prematur alăptarea sugarilor (când mama dispune de suficient lapte şi poate continua alăptarea), consumul tot mai mare de lapte industrial şi carne provenind din crescătoriile industriale (deci toxică, din cauza alimentării artificiale şi a masivei administrări de antibiotice) sunt poate cele mai importante elemente ale actualei stări de lucruri, în care orăşenii suferă în procent tot mai mare de aşa-numitele „boli ale civilizaţiei”.

În Europa Evului Mediu se folosea lapte de vacă, oaie şi capră. La acea vreme, laptele de vacă era folosit mai ales la curţile nobililor, căci oamenii săraci îl lăsau de regulă pentru viţei (adică tocmai pentru ce l-a creat natura). În zilele noastre însă, viţeii nu mai sunt hrăniți cu laptele mamei lor, ci artificial, iar după un timp relativ scurt, sunt sacrificaţi. De lapte de vacă avem NOI nevoie, așa că viţeii... să mănânce altceva.