Faceți căutări pe acest blog

marți, 21 octombrie 2014

Consecințele nefaste ale darwinismului în istoria omenirii + documentar (RO)


CONSECINȚELE NEFASTE ALE DARWINISMULUI
ÎN ISTORIA OMENIRII

Acum 5.000 de ani, în ținuturile bogate ale Mesopotamiei, religiile păgâne au generat o serie de mituri privind originea vieții în Univers. Unul dintre acestea era cel al evoluției. Conform epopeii sumeriene Enuma Elish, viața a apărut spontan în apă, și apoi s-a diversificat, evoluând dintr-o specie în alta. Mulți ani mai târziu, acest mit a fost preluat de către o altă civilizație – Grecia Antică. Unii filozofi greci, numiți materialiști, nu acceptau decât existența materiei, pe care o considerau ca sursa originară a vieții. Ca urmare, aceștia au apelat la mitul evoluției, moștenit de la sumerieni, pentru a explica apariția organismelor vii. Astfel, Grecia Antică a devenit punctul de joncțiune al filozofiei materialiste cu conceptul de evoluție.

Această concepție a fost introdusă în lumea modernă în secolul al XVIII-lea. Unii intelectuali europeni, influențați de curentele antice grecești, au adoptat materialismul, pronunțându-se ferm împotriva oricărei religii monoteiste. Cartea lui Jean Baptiste Lamark „Sistemele naturii” a fost socotită principala sursă a ateismului. În acest context, biologul francez a fost prima persoană care a oferit o versiune detaliată a teoriei evoluției. Lamarck afirma că, de-a lungul timpului, ființele vii au evoluat unele din altele, prin variații graduale.

În 1859, Charles Darwin a popularizat viziunea lui Lamarck într-o formă puțin schimbată, publicând „Originea speciilor”. Cartea lui era de fapt o versiune detaliată a mitului sumerian al evoluției, în care spunea că absolut toate speciile existente pe pământ au evoluat dintr-un strămoș comun, care a apărut în apă, prin hazard. Neavând niciun fundament științific, afirmațiile lui Darwin nu au fost însușite de oamenii de știință din vremea sa. Paleontologii mai ales erau conștienți de faptul că întreaga teorie nu era altceva decât o plăsmuire a imaginației autorului. Argumentul lor a fost acela că nicio fosilă descoperită până atunci nu arăta trecerea prin vreun proces evolutiv, de la stadii primitive la stadii complexe, chiar și organismele care trăiseră cu sute de milioane de ani în urmă posedând aceeași structură complexă precum omoloagele lor actuale.

În anii următori, și celelalte aserțiuni ale teoriei au fost demontate, rând pe rând. Biochimia arăta că viața era mult prea complexă pentru a apărea printr-o întâmplare, așa cum susținea Darwin. Nașterea printr-un noroc a celei mai simple molecule proteice este imposibilă, cu atât mai puțin a unei celule întregi, s-a argumentat la vremea respectivă. Pe de altă parte, anatomia releva că fiecare ființă are un design distinct și că a apărut separat. Pe scurt, teoria evoluționistă era lipsită de orice bază științifică. În ciuda acestor obiecții, teoria lui Darwin a căpătat în scurt timp suport politic, deoarece putea oferi o așa-zisă bază științifică puterilor dominante ale sec. al XIX-lea.

În 1871, Darwin a mai publicat o carte, „Descendența omului”, în care afirma că omul a evoluat dintr-o creatură maimuțoidă. El n-a fost în stare să ofere vreo dovadă care să-i susțină afirmațiile; în schimb, a avansat câteva scenarii imaginare. De asemenea, a venit cu o idee interesantă pentru unii: cum că unele rase umane sunt mai evoluate decât altele, dând ca exemplu rasele din emisfera sudică, pe care le considera la același nivel cu maimuțele.

Mai există un aspect important în teoria lui Darwin: el și-a clădit întreaga teorie pe conceptul „luptei pentru supraviețuire”. În viziunea lui, lumea vie este dominată de un conflict crâncen, de o luptă sângeroasă, în care cel puternic câștigă în fața celui slab, extrapolând acest conflict și la rasele umane. Chiar subtitlul cărții sale: „Originea speciilor prin selecție naturală, sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, vădesc explicit viziunile sale rasiste. După Darwin, rasa umană superioară era cea europeană, albă, iar în lupta pentru supraviețuire, rasele africane sau cele asiatice pierdeau. El a mers mai departe, sugerând că într-un viitor nu prea îndepărtat, rasele umane civilizate le vor anihila total pe cele sălbatice. În același timp, maimuțele antropomorfe vor fi și ele exterminate. Așadar, Darwin era un rasist convins, crezând în superioritatea omului alb. El prevedea că acesta mai întâi va înrobi și apoi va eradica așa-zisele rase inferioare.

Ideile lui Darwin au găsit teren favorabil. În vremea lui, omul alb era deja în căutarea unei teorii care să-i justifice crimele. Din secolul al XVI-lea, europenii începuseră să colonizeze diferite părți ale lumii. Primii colonizatori au fost spaniolii, sub îndrumarea lui Cristofor Columb. În scurt timp, conchistadorii spanioli au invadat America de Sud, înrobind popoarele băștinașe, care erau pașnice de felul lor. Teritoriile lor, bogate în aur și argint, au fost prădate, iar nativii care au încercat să se opună au fost măcelăriți. După spanioli, în competiția colonizărilor au intrat portughezii, olandezi și englezii. În secolul al XIX-lea, Marea Britanie devenise cel mai mare imperiu colonial al lumii. Din India și până în America Latină, britanicii exploatau intens resursele naturale ale teritoriilor cucerite. Omul alb prăda lumea pentru propriile interese.

Desigur că aceste puteri coloniale nu voiau să rămână în istorie drept jefuitoare, așa că au căutat o îndreptățire pentru actele lor. Aceasta a constat în etichetarea oamenilor exploatați drept primitivi, posibil chiar animale, justificând astfel sclavagismul. Totuși, la început, acest argument n-a avut prea mulți susținători, deoarece în acea perioadă europenii credeau că toți oamenii au fost creați egali de către Dumnezeu și că provin dintr-un strămoș comun – Adam.

Situația s-a schimbat odată cu apariția doctrinelor materialiste, când oamenii n-au mai fost atât de convinși că au fost creați de Dumnezeu. Acesta a fost, de fapt, momentul nașterii rasismului, având ca bază științifică teoria evoluționistă a lui Darwin. Antropologul indian Lalita Vidyarthi afirmă: „Teoria lui Darwin privind supraviețuirea celui mai adaptat a fost foarte bine primită de sociologii vremii. Ei credeau că treptele evolutive au culminat cu civilizația omului alb”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rasismul era deja acceptat ca fapt de către majoritatea oamenilor de știință. Astfel, Darwin a furnizat un suport solid politicilor de colonizare ale puterilor europene. Anglia imperialistă din epoca victoriană a ales teoria darwinistă drept „bază științifică” pentru cuceririle ei teritoriale și dominarea altor popoare.


Un mod interesant prin care teoria evoluționistă a justificat imperialismul britanic a fost omul de Piltdown. În 1912 s-a descoperit un craniu ciudat în localitatea Piltdown din Anglia. Charles Dawson, arheologul amator care l-a descoperit, a declarat că acesta a aparținut unei ființe umane care avea caractere de pitecantrop. Arthur Keith, un anatomist evoluționist cunoscut, a examinat fosila și a confirmat rezultatele: capacitatea craniană era similară cu a omului modern, dar maxilarul era cel al unei maimuțe. Astfel, craniul Piltdown a devenit subit obiect de mândrie națională pentru englezi: din moment ce fusese descoperit în Anglia, trebuie că a aparținut unui strămoș al lor. Capacitatea craniană mare indica un nivel evolutiv superior altor rase, confirmând astfel superioritatea minții englezești, ceea ce explică entuziasmul cu care a fost primită descoperirea fosilei. Ziarele au anunțat descoperirea omului de Piltdown pe prima pagină; în cercurile sociale, evenimentul a fost sărbătorită cu mare veselie, iar guvernul britanic l-a onorat pe Arthur Keith cu gradul de cavaler, ca recunoștință pentru activitatea sa.

Ascendentul pe care craniul Piltdown l-a oferit englezilor a durat fix 41 de ani. Apoi, în 1953, un om de știință pe nume Kenneth Oakley a cercetat în detaliu craniul și a descoperit că acesta era de fapt cel mai mare fals științific al secolului XX. Fosila fusese măsluită prin atașarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. Radio Londra a anunțat acest fapt cu surprindere: „S-a descoperit că una dintre cele mai cunoscute fosile din lume este o cacealma. Acum 40 de ani, descoperirea a făcut senzație. Astăzi vine vestea șocantă – totul a fost o înșelătorie”. Pentru evoluționiști, scandalul Piltdown a fost doar începutul; în anii următori, alte cranii care au fost prezentate drept dovezi ale unor ipotetici strămoși ai omului s-au dovedit mai târziu a fi falsuri sau interpretări eronate.

Nazismul s-a născut în urma haosului politic pe care l-a trăit Germania după Primul Război Mondial. Adolf Hitler, conducătorul Partidului Nazist, avea o fire ambițioasă și agresivă. El a dus rasismul la extrem: credea cu tărie în superioritatea rasei germane față de toate celelalte. Visul lui era ca rasa ariană să cucerească lumea și să instaureze un imperiu care să dureze 1000 de ani. Teoria lui Darwin i-a oferit baza științifică pentru planul său. Hitler a primit sprijin ideologic și din scrierile istoricului german Heinrich von Treitschke, care și-a bazat viziunile rasiste pe darwinism. El spunea că națiunile nu pot evolua decât printr-o luptă acerbă, similară cu cea pentru supraviețuire. Hitler era un admirator al lui Darwin. Numele faimoasei sale cărți, Mein Kampf, care înseamnă „Lupta mea”, este o dovadă clară a concepțiilor lui. Hitler socotea rasele non-europene niște maimuțe evoluate: „Dați la o parte germanii și nu va mai rămâne nimic altceva decât un dans al maimuțelor”.



Baza viziunii evoluționiste a naziștilor era conceptul de „eugenie” – îmbunătățirea rasei umane prin îndepărtarea indivizilor bolnavi sau handicapați. Primul care a promovat eugenia în Germania a fost Ernst Haeckel, cunoscut biolog evoluționist. El a avansat teoria recapitulării (ontogeneza repetă filogeneza), susținând că în faza embrionară, specii diferite seamănă între ele, prezentând și planșe cu desene în acest sens. Mai târziu, s-a descoperit că desenele lui erau false. Haeckel le-a făcut în așa fel, încât să arate că embrionii de pește, găină și om sunt foarte asemănători. Mai târziu, el însuși a mărturisit că desenele lui nu reprezentau realitatea. Dar evoluționiștii au închis ochii la aceste falsuri, doar pentru a susține în continuare teoria.

În timp ce se ocupa de falsuri științifice, Haeckel susținea și propaganda eugenică. El sugera ca pruncii născuți cu deficiențe să fie suprimați, pentru a grăbi procesul evoluției în societate. Haeckel a mers mai departe, propunând ca oamenii handicapați fizic, cei înapoiați mintal și cei cu boli ereditare să fie uciși imediat, pentru că aceștia încetinesc procesul evolutiv.

Haeckel a murit în 1919, însă naziștii i-au preluat cu entuziasm ideile. La puțin timp după ce a ajuns la putere, Hitler a lansat politica eugenică oficială. Toți cei care nu erau perfecți fizic sau mintal au fost strânși în centre speciale de sterilizare, pentru că amenințau puritatea rasei germane și împiedicau procesul evolutiv. În scurtă vreme, acești oameni izolați, considerați paraziți, au început să fie uciși în secret, la ordinul lui Hitler.

În același timp, Hitler a început să îndeplinească și o altă cerință a eugeniei: tineri și tinere cu părul blond și cu ochi albaștri, considerați specimene tipice ale rasei germane, au fost încurajați să se cupleze între ei, iar în 1935 au fost înființate ferme speciale de reproducere. Ofițerii SS vizitau des fermele unde erau găzduite tinerele care întruneau criteriile ariene. Pruncii nelegitimi născuți în urma acestor vizite urmau să devină viitorii soldați ai Reich-ului german.

Pentru a întări teoria așa-zisei superiorități a rasei ariene, naziștii au apelat la concepțiile darwiniste. Darwin sugerase ideea conform căreia capacitatea craniană s-ar mări odată cu înaintarea pe scara evolutivă. Naziștii au îmbrățișat cu seriozitate această idee și au început să facă măsurători ale craniilor, spre a demonstra prin aceasta superioritatea rasei germane. Indivizii ale căror valori erau contrare standardelor oficiale, urmau a fi anihilați. Toate aceste măsuri erau luate în numele darwinismului evoluționist.

Un alt motiv pentru care Hitler a îmbrățișat evoluționismul a fost faptul că a văzut în această teorie arma perfectă împotriva religiei. El ura profund orice credință monoteistă. Virtuți religioase, precum iubirea, mila sau smerenia, reprezentau piedici serioase în atingerea modelului arian, militarist și nemilos. Din acest motiv, de îndată ce au preluat puterea, în 1933, naziștii au țintit către reîntoarcerea la vechile religii. Svastica fiind un simbol aparținând culturilor păgâne, a devenit simbolul acestei transformări. Ceremoniile naziste ținute pe tot cuprinsul Germaniei erau de fapt reconstituiri ale unor ceremonii antice. În realitate însă, cruzimea, crima și depravarea au fost înfierate de religiile din toate timpurile.

Dictatorul italian Benito Mussolini, unul din aliații importanți ai lui Hitler, s-a lăsat de asemenea inspirat de teoria evoluției. În tinerețea sa, el a scris articole în care îl prezenta pe Darwin drept cel mai mare om de știință. După ce a ajuns la putere, Italia lui fascistă a ocupat Etiopia, justificând aceasta prin conceptul darwinist al luptei pentru supraviețuire. Mussolini îi considera pe etiopieni inferiori, pentru că aparțineau rasei negre, iar guvernarea lor de către o rasă superioară, precum cea a italienilor, trebuia să fie consecința firească a „evoluției”. Mussolini era de asemenea convins că națiunile ar evolua prin război. Într-un final, imperiul nazist a pierdut cel de-Al Doilea Război Mondial, intrând în istorie cu milioanele de oameni nevinovați uciși, iar în Italia, Mussolini a fost executat de propriul popor. Și totuși, ideea darwinistă care a furnizat suportul pentru ideologia nazistă a persistat.

Ideea că umanitatea ar progresa prin luptă și violență a fost de fapt sursa pentru o altă ideologie, care la suprafață părea să fie total diferită de nazism. Filozofia materialistă care a luat naștere în Grecia Antică a fost revigorată în secolul al XIX-lea. Succesul acesteia s-a datorat celor doi filozofi germani, Karl Marx și Friedrich Engels. Aceștia au încercat să explice filozofia materialistă, care supraviețuise vremii, în termenii unei noi metode, numită dialectică. Pe scurt, dialectica era presupunerea că toate progresele din Univers sunt o consecință a competiției, a conflictelor de interese între forțe opuse. Ei au folosit dialectica pentru a explica întreaga istorie a lumii. Analiza lor simplistă sugera că întreaga istorie umană ar fi bazată pe conflict, iar la vremea respectivă, conflictul era între proletariat și burghezie. Ei au prezis că muncitorii își vor da seama că singura lor șansă va fi să se unească și să declanșeze o revoluție. Amândoi aveau o aversiune profundă față de religie. Ca atei declarați, au susținut că, pentru asigurarea succesului comunismului, era necesară eradicarea religiei.


În vremea în care Marx și Engels formulau aceste idei, a avut loc un eveniment important, care a contribuit mult la susținerea teoriei lor: A apărut pe firmament Darwin, cu cartea sa „Originea speciilor”. El afirma că ființele evoluau și supraviețuiau ca rezultat al unei lupte pentru existență. Ce era aceasta, dacă nu dialectica? Mai mult, era o dialectică ce părea să-i nege religiei orice rol, inclusiv existența creației și a unui creator. Aceasta a fost o ocazie deosebită pentru cei doi. Engels a citit cartea lui Darwin de cum s-a publicat și i-a scris lui Marx: „Darwin, pe care tocmai îl citesc, e splendid”. Marx i-a răspuns: „Această carte conține baza în istoria naturală pentru viziunea noastră”. Engels s-a lăsat atât de mult influențat de Darwin, încât, într-un efort de a contribui la teorie, a scris un articol intitulat „Rolul muncii în tranziția de la maimuță la om”. Curând după aceasta, el și-a compilat ideile evoluționiste în cartea numită „Dialectica naturii”.

După moartea lor, ideile lui Marx și Engels au prosperat. Ca lider al mișcării bolșevice din Rusia, Vladimir Ilici Lenin a fost primul care a pus în practică revoluția comunistă visată de Marx. La vremea respectivă, Rusia era condusă de dinastia Romanov, iar bolșevicii lui Lenin căutau să scape de regimul țarist prin forță. Confuzia creată de Primul Război Mondial le-a oferit ocazia mult așteptată. În octombrie 1917 ei au preluat puterea. După revoluție, Rusia a devenit scena unui sângeros război civil între comuniști și susținătorii țarului. Toți cei pe care comuniștii i-au socotit rivali, inclusiv familia regală, au fost uciși cu brutalitate.
Lenin, ca și mentorii săi, Marx și Engels, era un evoluționist, afirmând că teoria lui Darwin era baza filozofiei materialist-dialectice, pe care o apăra cu zel. Al doilea nume important în revoluția bolșevică, Troțki, prețuia și el darwinismul, exprimându-și astfel entuziasmul: „Descoperirea lui Darwin este cel mai mare triumf al dialecticii în întregul domeniu al materiei organice”.

Iosif Stalin, unul dintre cei mai cruzi dictatori comuniști, i-a urmat lui Lenin în 1924. Analizând cei 39 de ani de regim de teroare ai lui Stalin, s-ar putea spune că intenția lui a fost aceea de a demonstra cruzimea comunismului. Una dintre primele sale acțiuni a fost colectivizarea agriculturii. Pentru a obliga țăranii, care reprezentau 80% din populație, să-și amestece proprietățile în cooperative ale statului, el a folosit armata. Grâul era preluat de soldați înarmați. Foametea a măturat țara, ucigând bărbați, femei și copii, dar Stalin a continuat să exporte grânele, în loc să-și hrănească poporul. S-a calculat că cca 10 milioane de țărani ruși au murit astfel în primii ani, 6 milioane au murit de foame în Ucraina, 20% din populația Kazahstanului a dispărut iar în Caucaz au fost 1 milion de morți. Stalin a trimis în lagărele de muncă din Siberia sute de mii de oameni care au rezistat politicii lui de înfometare. Aceste lagăre au devenit ulterior mormintele lor. În același timp, zeci de mii de oameni au fost executați de poliția secretă a lui Stalin. Ca rezultat al politicii sângeroase a lui Stalin, peste 30 de milioane de persoane au fost ucise. Potrivit istoricilor, aflat în biroul său din palatul Kremlin, lui Stalin îi făcea o deosebită plăcere să examineze listele cu persoane executate. Dar pe lângă predispoziția nativă, ceea ce l-a făcut pe Stalin un criminal nemilos a fost credința lui profundă în filozofia materialistă, iar baza acestei filozofii, în viziunea lui, era teoria lui Darwin. El spunea: „Sunt trei lucruri pe care trebuie să le facem pentru a descătușa mințile studenților. Să-i informăm despre vârsta pământului, originea lui geologică și învățătura lui Darwin”.

În timpul regimului dictatorial al lui Stalin, un alt regim comunist bazat pe darwinism a luat ființă în China. În 1949, după un lung război civil, comuniștii, sub conducerea lui Mao Zedong au câștigat puterea. Ca și prietenul său Stalin, pe care-l susținea, Mao a stabilit un regim represiv și sângeros. În timpul său, în China au avut loc nenumărate execuții politice. Aproape 30 de milioane de oameni au murit din cauza foametei îngrozitoare care a urmat politicilor dezastruoase ale lui Mao. În timpul „revoluției culturale”, tinerii militanți numiți „Garda roșie a lui Mao” au aruncat țara într-o stare de teamă și haos. Mao explica bazele filozofice ale regimului său afirmând că socialismul chinez se bazează pe teoria evoluționistă a lui Darwin. Profesorul de istorie de la Harvard James Reeve Pusey recunoaște și el influențele darwinismului asupra maoismului. În cartea sa, intitulată „China și Charles Darwin”, el scrie: „Darwin a legitimat violența și revoluția. În mod cert, el a influențat cel mai puternic politica Chinei. Iar gândirea lui Mao Zedong s-a pliat perfect pe teoria lui”.

Comunismul a pricinuit teroare și războaie în multe țări. În Cambodgia, khmerii roșii au măcelărit aproape o treime din populația țării. Acolo, oamenii erau uciși doar pentru că luau câteva grăunțe de la ferma colectivă sau pentru că spuneau ceva ce nu se potrivea cu viziunea comunistă.

Darwinismul a apărut acum 150 de ani. În tot acest timp, ideologia comunistă, impregnată de ideea de luptă și război, a fost împletită cu teoria evoluționistă. Această teorie absurdă a produs în istoria omenirii dictatori brutali, rasism, torturi, măceluri, persecuții și războaie – consecințe ale materialismului exacerbat. Este inevitabil ca această filozofie, care privește ființa umană ca pe nimic mai mult decât o specie animală și susține conflictul ca lege a naturii, să dezumanizeze individul și să brutalizeze societăți. Pacea, dreptatea și înțelegerea între toți oamenii planetei pot fi obținute numai atunci când darwinismul va fi demascat ca minciună.

Sursa: aici

Dumnezeul minunilor (God of Wonders) (RO)
Un documentar minunat, care merită văzut chiar dacă sunteți liber-cugetători


sâmbătă, 18 octombrie 2014

Clarvăzători celebri + documentar (RO)




CLARVĂZĂTORI CELEBRI

Cuvântul „clarvăzător” a apărut pentru prima dată în 1552, iar cuvântul „clarviziune”, abia după 300 de ani (în 1829). Clarviziunea se definește ca fiind capacitatea pe care o au anumite persoane de a prezice viitorul. Aceste persoane, despre care se spune că au darul dublului văz, sunt numite în variate feluri: magi, ghicitori, haruspicii, auguri, magicieni, oracole, vizionari, profeți, pitii, astrologi, vrăjitori, druizi, șamani, derviși, sibile etc. Specialiștii în parapsihologie utilizează termeni diferiți, după spațiul și timpul în care se petrece percepția:
- retrocogniție, pentru evenimentele din trecut;
- clarviziune, pentru evenimentele din prezent;
- precogniție (sau profeție) pentru evenimentele din viitor.
Interesant e că termenul profeție există și în Biblie, unde putem citi: „Cel care are darul profeției, să profețească”.


Prima clarvăzătoare consemnată de istorie a fost Casandra, fiica lui Priam, regele Troiei. Ea primise puterea de a vedea în viitor de la zeul Apollo, care i-o dăruise cu gândul de a o seduce. Întrucât tânăra i-a respins avansurile, Apollo s-a răzbunat, blestemând-o să nu-i creadă nimeni previziunile. Când ea a avertizat că darul grecilor, calul de lemn adus la sfatul lui Ulise în fața cetății Troia, reprezintă un pericol de moarte, tatăl ei n-a crezut-o. Finalul se știe.

Există credința că în somn, sufletul, fiind liber de legătura lui cu trupul, își amintește trecutul, vede prezentul și prevede viitorul. Corpul celui adormit zace nemișcat ca al unui mort, dar sufletul este viu și treaz și încă mai viu va fi după moartea trupului, când se va elibera cu totul. De aceea, la apropierea morții, sufletul este mai profetic.

În Antichitate, se credea că oamenii visează sub influența zeilor. Divinația, numită de greci mantica, adică o anume capacitate de a presimți și a cunoaște viitorul, are o origine străveche. Există două feluri de divinație: una care ține de artă, și alta de natură. Prezicerile interpreților de minuni și ale astrologilor țin de divinația ca artă; profețiile onirice sau oraculare sunt considerate forme de divinație naturală.

În Vechiul Testament figurează numeroși profeți, faimoșii nabhi, care aveau sarcina de a îndruma poporul, a-i da curaj și a-l face să se teamă de Dumnezeu. Cei mai cunoscuți sunt Ezechiel, care a prezis distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor, în 587 î.e.n., și Iosif, care, aflat în captivitate în Egipt, a interpretat visul faraonului Putifar – șapte vaci grase, șapte vaci slabe –  ca anunțând șapte ani rodnici, urmați de șapte ani de foamete. Faraonul a ținut cont de prezicere și a stocat grâne, salvându-și poporul.

La grecii antici, clarviziunea era practicată de celebrele pitii de la Delfi. Intermediare ale zeului Apollo cu oamenii, pitiile se scăldau în fântâna din Castilia, apoi se instalau în centrul templului și făceau profeții. Acestea, afirmă textele din vechime, s-au confirmat deseori.

În Evul Mediu, clarvăzătorul cel mai celebru a fost Sfântul Cesarius din Arles (470-542) arhiepiscop al Galiei, care cu 1.000 de ani înainte de Nostradamus a prezis apariția unor personaje ieșite din comun, precum Carol Martel: Un ciocănar viguros a lovit cu ciocanul, lăsând unui ilustru împărat gloria de a-i potoli pe arabi; Henri al IV-lea: Întors de la erezie la credința catolică, conducătorul bearnez a făcut să apară splendoarea adevărului. Lovit de un pumnal, acest părinte devotat poporului a murit; sau Ludovic al XIV-lea, Regele Soare: Așa cum luminează pretutindeni soarele, la fel, sub un monarh puternic, Galia va domina lumea, iar granițele ei se vor lărgi.

Sfântul Malachie (1094-1148), preot irlandez, arhiepiscop al comitatului Armagh, s-a consacrat profețiilor referitoare la papi, pe care le-a redactat în timpul unui pelerinaj la Vatican, în 1139. Sub forma unor devize în latină, Malachie menționează 112 viitori papi ai Bisericii Catolice, de la Celestin al II-lea (papă în 1143) la Petrus Romanus, considerat de el ultimul papă. Sfârșitul papalității ar fi deci aproape, pentru că penultimul papă a fost deja ales. Ultimul va vedea sfârșitul Vaticanului și al Romei: În ultima persecuție a sfintei Biserici Romane se va afla Petru Romanul, care-și va paște oile în mijlocul a numeroase frământări. După trecerea acestora, cetatea cu șapte coline va fi distrusă, iar teribilul judecător își va judeca poporul.

Ioana d’Arc (1412-1431) este considerată de francezi o clarvăzătoare de excepție. Ea a anunțat din timp înfrângerea invadatorilor englezi și restaurarea regatului Franței: O voce mi-a vestit să-i izgonesc pe englezi din Franța și să-l încoronez pe Delfin.

Alte personalități ce par să fi avut acest dar sunt Leonardo da Vinci (1452-1519), care a desenat elicopterul, parașuta și mitraliera cu secole înainte de inventarea lor, precum și Francis Bacon (1561-1626), care în cartea sa, Noua Atlantidă, a prezis inventarea telefonului și a frigiderului.

Dar clarvăzătorul cel mai faimos este, incontestabil, francezul Nostradamus (1503-1566), coleg de studii cu Rabelais, medicul lui Carol al IX-lea, alchimist, fabricant de creme pentru frumusețe și redactor de almanahuri. În capela franciscană din Salon, Provence, se află un mormânt fără oseminte (rămășițele se află în Capela Fecioarei din biserica din San Lorenzo), pe care se poate citi următorul epitaf: Aici odihnește Michel de Nostredame, singurul dintre muritori demn să scrie, cu o pană aproape divină, despre marile evenimente care în viitor se vor întâmpla în Univers, conform influenței astrelor. A trăit șaizeci și doi de ani, șase luni și șaptesprezece zile. Posteritate, nu-i invidia odihna! Anne Ponce Gemelle din Salon îi dorește soțului ei fericire veșnică.
Nostradamus este cunoscut îndeosebi pentru Centuriile astrologice, lucrare alcătuită din 942 de catrene, adică 4780 de versuri (strofele sunt grupate câte 100, de unde și numele de Centurii). Viitorul este prevăzut până în anul 3797. Catrenul cel mai celebru este al 35-lea din prima Centurie, care descrie moartea regelui Henri al II-lea în 1559, catren publicat în 1555:
Leul cel tânăr pe cel bătrân îl va învinge,
Pe câmp de luptă în duel,
În cușca de aur ochii îi vor crăpa,
Apoi va muri, moarte crudă.
Henri al II-lea, fiul lui Franҫois I, a fost grav rănit pe 28 iunie 1559, în cursul unui duel cu contele de Montgomery, a cărui lance i-a găurit viziera și i-a spart un ochi. A murit în chinuri pe 10 iulie. Nostradamus nu se înșelase. Această prezicere i-a asigurat un renume excepțional în regat.
Cele două preziceri importante ale lui Nostradamus referitoare la sfârșitul acestui secol arată că: 1. Papa Ioan Paul al II-lea va muri în 1995 (afirmație greșită); 2. Îi vor succeda doar alți doi papi, înainte de prăbușirea definitivă a Bisericii de la Roma (găsim, în mod ciudat, aceeași profeție emisă de Sfântul Malachie, din care credem că s-a inspirat Nostradamus). Acest eveniment ar fi trebuit să aibă loc în 1999, anul celui de-al treilea război mondial și al venirii Anticristului, după cum a prezis clarvăzătorul în catrenul următor:
Anul o mie nouă sute nouăzeci și nouă, luna șapte
Din cer va veni un Mare Rege al groazei
Înviat Marele Rege d’Angolmais
Înainte ca, după Marte, să domnească în fericire.
Principalul reproș adus lui Nostradamus se referă la multitudinea de interpretări posibile ale Centuriilor sale. Dar el a fost atât de popular, încât, la scurt timp după moartea sa, Biserica s-a speriat și, la Conciliul din Bourges din 1584, a interzis consultarea clarvăzătorilor: Orice persoană care va consulta un ghicitor va fi pedepsită cu moartea.

Mai aproape de noi, în secolul al XVIII-lea, clarvăzătorul cel mai celebru a fost o femeie, Mademoiselle Lenormand. Printre clienții ei s-au aflat personalități precum Robespierre, despre care a scris: L-am făcut să tremure pe monstru, dar puțin a lipsit să nu devin victima lui. Sau Napoleon Bonaparte, care a povestit: Mi-a desenat insula Sfânta Elena pe lemnăria din apartamentul ei, pe când eram în culmea puterii. Se mai vorbește și azi de domnișoara Lenormand, datorită cărților ei de tarot, intens folosite de clarvăzătorii profesioniști.

În secolul al XIX-lea, doi scriitori au avut un ciudat dar al premoniției: Jules Verne și Morgan Robertson. Jules Verne (1828-1905), părintele literaturii de anticipație, a relatat în romanul său De la Pământ la Lună (1865) zborul unui obuz, numit Columbiad, cu un echipaj de trei oameni, lansat din Florida, care a avut nevoie de 97 de ore și 13 minute pentru a ajunge la satelitul Pământului. Aceasta corespunde cu primul pas pe Lună al unui pământean, dus de naveta Apollo (ale cărei urmașe vor fi navetele Columbia). Evenimentul a avut loc pe 30 iulie 1969, după un zbor de 97 de ore și 39 de minute de la decolarea din Florida (Cap Canaveral). Jules Verne a descris foarte bine decalajul ce poate exista între ideile premonitorii și concretizarea lor: Ceea ce-și imaginează un om poate fi realizat de un altul.

Un contemporan al lui Jules Verne, americanul Morgan Robertson, a scris în 1898 o carte care l-a făcut celebru... peste 14 ani. Cartea sa, Naufragiul Titanului, a trecut aproape neobservată. Nimeni nu era interesat de povestea unui pachebot britanic – Titan – lung de 243 de metri, cu o greutate de 75.000 de tone, cu 3 elice și 24 bărci de salvare, care s-a lovit de un aisberg în călătoria inaugurală și s-a scufundat. Nu s-a vorbit de această carte decât în 1912, an în care, la 14 aprilie, cel mai modern pachebot construit de om – Titanic – s-a scufundat lângă Terra Nova, în cursul primei sale călătorii, făcând 1.500 de victime. Titanicul avea o lungime de 250 de metri, 66.000 de tone, 3 elice și 22 bărci de salvare. Robertson imaginase drama cu 14 ani înainte, povestea Titanului fiind foarte apropiată de cea reală.

În secolul XX, Madame Fraya (1871-1954), o clarvăzătoare din Franța, al cărei nume adevărat era Valentine Dencausse, a exercitat o mare influență asupra vieții politice dintre cele două războaie mondiale. A avut drept clienți mii de celebrități ale epocii, printre care Pierre Loti, Raymond Poincaré, Aristide Briand, Alexandre Millenard. Ea a practicat chiromanția – cititul și interpretarea liniilor palmei: Am descoperit în semnele palmei secrete ale vieții noastre interioare și reacții provocate de evenimente exterioare asupra sensibilității noastre. E adevărat că, uneori, ceea ce prezicea nu se întâmpla. Dar ce? Știința nu ne decepționează? I se poate refuza medicinii numele de știință? Și totuși, în multe privințe și ea se înșeală... Prevestirile și semnele nu sunt responsabile de ceea ce se întâmplă, ci doar te avertizează la ce te poți aștepta, dacă nu iei seama.

Edgar Cayce (1877-1945) a fost clarvăzătorul și vindecătorul pe care americanii îl consideră Nostradamus al lor. A făcut mii de previziuni, în variate domenii. Profețiile le făcea în stare de transă, fapt pentru care a fost supranumit „profetul adormit”. Era consultat frecvent de bolnavi, întrucât, în transă fiind, stabilea diagnosticul și indica tratamentul potrivit. Unele dintre previziunile lui, care se refereau la producerea unor evenimente istorice, au fost confirmate chiar în timpul vieții sale. Astfel, Cayce a prezis marea criză economică din 1929, dând detalii surprinzătoare asupra evenimentelor dezastruoase de la bursele de valori și a prevăzut revenirea economică de după 1933. De asemenea, el a descris întocmai cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor sovietice și reluarea ofensivei până la victoria de la Berlin. Același Edgar Cayce a afirmat cât se poate de clar, nu prin catrene cu dus și-ntors, ca Nostradamus: „Nu va apuca să se încheie secolul XX, când se va produce prăbușirea neașteptată a comunismului; comuniștii ruși își vor pierde autoritatea în Uniunea Sovietică, iar China comunistă își va întări puterea”. Previziunile lui Edgar Cayce au rămas inexplicabile până în ziua de azi.

Edgar Cayce - Celălalt Nostradamus (RO)



ASTROLOGIE - (din lat. astrum = astru și manteia = divinație). Este o magie divinatorie considerată știință, bazată pe influența corpurilor cerești asupra indivizilor, societăților și evenimentelor de orice fel. Are la bază un principiu fizic real, și anume legea lui Newton: corpurile se atrag cu o forță direct proporțională cu masa lor și invers proporțională cu pătratul distanței. Este o tehnică de studiu al caracterelor umane, având la baza astromanția (ghicitul după poziția astrelor). Astrologia babiloniană interpreta destinul omului după poziția astrelor în momentul nașterii, precum și după mișcările, întâlnirile și culorile lor. Zodiacul tradițional s-a născut în Babilon, dar era un studiu mult mai aprofundat decât horoscoapele rudimentare din zilele noastre. Astrologia electivă determină cele mai potrivite momente pentru a începe o activitate: ziua căsătoriei, ziua de botez, ziua de schimbare a locului de muncă, ziua pentru o călătorie etc.

AEROMANȚIE - Arta prezicerii viitorului prin observarea atmosferei, aerului, cerului sau fenomenelor atmosferice. O ramură a acestei metode de divinație este austromanția, care studiază vânturile și forma norilor.

APANTOMANȚIE - Metodă de divinație în care previziunile se fac cu ajutorul unor semne văzute întâmplător: animale, păsări sau alte creaturi. Se spune că orașul Mexico City a fost fondat pe locul unde divinatorii vechilor azteci au văzut un vultur care-și lua zborul de pe un cactus, ducând în gheare un șarpe viu.

ANTROPOMANȚIE - (din gr. anthropos = om). Este o metodă de divinație cu ajutorul organelor interne ale morților sau muribunzilor condamnați la sacrificiu. Această practică barbară este foarte veche, fiind ilegală chiar și în Antichitate. Împăratul roman Varius Avitus Bassanius (205-221 e.n.), cunoscut și sub numele de Elagabalus, omorât împreună cu mama sa de către gărzile pretoriene, a fost unul dintre practicanții acestei metode de divinație. Flavius Claudius Julianus, (332-363 e.n.), un alt împărat roman, nepot al lui Constantin cel Mare, practica și acest gen de divinație, provocând astfel moartea unui mare număr de copii supuși sacrificiului doar pentru a putea interpreta viitorul după organele lor interne.

ASPIDOMANȚIE - Este o metodă de divinație mai puțin cunoscută, având la bază sfaturile date practicantului de către însuși Diavolul. Vrăjitorul se așeza în centrul unui cerc și îl invoca pe consilierul satanic. Intra în transă, luând astfel legătura cu stăpânul Infernului, după care îi transmitea clientului sfaturile primite de la acesta. 

ARITMOMANȚIE - (din gr. arithmos = număr). Se referă la corespondențele dintre zei, oameni și numere. Vechii caldeeni, platoniștii și pitagoreenii au practicat aritmomanția. Este o metodă de divinație asemănătoare numerologiei, inclusă și în vechea știință a Kabalei.

ALEUROMANȚIE - (din gr. aleuron = făină). Este o metodă de divinație cu ajutorul făinii. Se scriu fraze pe bucăți de hârtie, care sunt introdu-se în mici bile de făină, care apoi sunt introduse în cuptor. După ce s-au copt, se amestecă de 9 ori și se împart în mod egal participanților, care astfel își află soarta. O altă metodă este amestecarea făinii cu apă într-un castron, după care se interpretează desenele ramase pe marginea castronului. O rămășiță a acestui vechi obicei sunt plăcintele cu răvașe.

ALECTROMANȚIE - (din gr. alectruon = cocoș). Este o metodă de divinație cu ajutorul cocoșilor și găinilor. Păsările sunt puse într-un cerc de grăunțe în care mai sunt plasate și literele alfabetului. Alipind literele din dreptul cărora a ciugulit pasărea boabele de grâu, reies răspunsuri la întrebări. Dacă un client solicită numai un răspuns afirmativ sau negativ la întrebările lui, se vor folosi doar două grămăjoare de boabe. Această metodă trebuie practicată doar atunci când Soarele sau Luna se află în zodia Berbecului sau a Leului. Metoda era intens practicată în Roma Antică. O altă metodă a alectromanției era interpretarea cântecului cocoșului, în funcție de momentul zilei în care acesta era auzit.

ALFITOMANȚIE - (din gr. alphitomantis = divinație cu orz). Este o metodă străveche, prin care se determina vinovăția sau nevinovăția unei persoane suspectate, prin hrănirea ei cu o pâine preparată din orz. Dacă persoana căpăta o indigestie sau simțea că pâinea este grețoasă, se considera un semn de vinovăție. Se povestește că lângă Lavinium se afla o pădure sacră, unde se practica această metodă pentru a afla dacă femeile mai sunt virgine sau nu. Preotul ținea un șarpe în scorbura unui copac. În anumite zile ale anului, tinerele femei erau duse acolo legate la ochi și ținând în mâini o plăcintă făcută cu orz și miere. Exista convingerea că șarpele mânca numai din plăcintele celor pure, în timp ce cele vinovate erau refuzate.

BIBLIOMANȚIE - Divinație prin care se prezic de evenimente cu ajutorul Bibliei, prin alegerea la întâmplare a unui pasaj, presupunându-se că oferă un răspuns la problemele clientului.

BELOMANȚIE - Divinație cu ajutorul săgeților cu pene. Se atașau de săgeți bucăți de hârtie pe care erau însemnate sfaturi date de oracol. Era luat în considerare sfatul de pe săgeata care ajungea cel mai departe. Această metodă era practicată de babilonieni, sciți, greci și arabi. O variantă a acestei metode era aruncarea în aer a unui număr de săgeți; direcția spre care se îndreptau acestea la cădere era direcția spre care trebuia să se îndrepte clientul.

CARTOMANȚIE - Metodă de prezicere a viitorului cu ajutorul cărților de joc. Își trage originea din ghicitul cu cărțile de tarot, un pachet special de 78 de cărți, folosit în divinație.

CEFALOMANȚIE - Divinație care folosea craniul sau capul unui măgar sau al unei capre.

CHIROMANȚIE - Aflarea caracterului unui om după liniile și formele palmelor sale.

CITITUL ÎN FRUNZE DE CEAI SAU ZAȚ DE CAFEA - Descifrarea modelelor lăsate de frunzele de ceai sau de zațul de cafea pe pereții ceștii după consumarea lichidului din interior.

CLEIDOMANȚIE - (din gr. kleis = cheie). Termen care se referă la un număr mare de metode de prezicere a viitorului cu ajutorul unei chei. Una din metode avea la bază scrierea unei întrebări pe o cheie, după care aceasta era introdusa între paginile Bibliei. Cheia era mai apoi agățată în așa fel, încât să i se permită să se învârtă; direcția de mișcare indica răspunsul. Uneori, cheia și Biblia erau agățate deasupra inelarului unei fecioare, care spunea de trei ori anumite cuvinte magice, într-o zi în care soarele sau luna se aflau în zodia Fecioarei. O altă metodă presupunea așezarea cheii în pumnul strâns. Se cerea apoi unei femei gravide să aleagă mâna în care credea că este ascunsă cheia. Daca femeia gravidă ghicea, copilul ce avea să vină pe lume era fată.

CLEROMANȚIE - Formă a divinației cu zaruri. Cândva această metodă se practica cu orice gen de obiecte ce puteau fi aruncate: boabe de fasole, pietricele, bețigașe sau oase. Metoda era răspândită în Roma și în Egipt.

CRISTALOSCOPIE - Ghicirea în sfera de cristal, care se bazează pe o stare de halucinație voluntară. Este o formă de divinație bazată pe meditația într-o suprafață reflectorizantă (oglindă, sticlă, cristal, luciul apei) pentru a obține informații paranormale.

CICLOMANȚIE - Divinație ce interpreta semnele ce se formau în urma roților.

DAFNOMANȚIE - Metodă de divinație care interpreta sunetul scos de ramurile unui dafin aruncat în foc. Cu cât sunetele erau mai intense, cu atât mai bune erau veștile. Dacă lemnul nu scotea niciun sunet, prezicerile erau sumbre.

DENDROMANȚIE - Ghicirea viitorului după freamătul copacilor și foșnetul frunzelor.

FIZIOGNOMONIE - Interpretarea formelor și trăsăturilor feței.

FRENOLOGIE - Citirea caracterului prin studierea formei craniului persoanei respective.

GEOMANȚIE - Sistem de divinație care implică interpretarea de linii și corpuri geometrice; constă în aruncarea unui număr de pietre într-un pătrat divizat în două, desenat pe o suprafață presărată cu nisip. Poziția pietrelor determină figuri pe care geomantul le interpretează. Procedeul este răspândit în lumea arabă.

GIROMANȚIE - (din gr. giros = cerc). Metodă de divinație în care divinatorul mergea în jurul unui cerc pe care erau inscripționate litere, până când amețea. Literele în dreptul cărora se prăbușea creau un mesaj profetic.

GRAFOLOGIE - Studiul raporturilor dintre scrisul de mână unei persoane și caracterul ei.

HIDROMANȚIE - Ghicirea în apă, după cercuri, valuri, limpezime, culoare. Una din tehnici avea la bază utilizarea unui bazin plin cu apă care, la comanda divinatorului, era activat de spirite, intrând în vibrație și scoțând anumite sunete. Divinatorul descria formele care se reflectau pe suprafața apei, interpreta culoarea și mișcările apei într-o fântână sau valurile create de aruncarea unui obiect într-o apă.

HIEROMANȚIE - Interpretarea viitorului după aspectului măruntaielor animalelor sacrificate.

NECROMANȚIE - Divinație constând în comunicarea cu morții, metodă a magiei negre.

ONIROMANȚIE - Modalitate de interpretare a viselor pe baza unor simboluri onirice.

ONOMANȚIE - Interpretarea literelor care compun numele unei persoane.

ORACOL - Răspunsuri primite la o întrebare, considerate a veni de la zei; metodă de divinație și profeție prin care erau consultați zeii sau spiritele, prin intermediul unui medium uman. Cele mai faimoase oracole au fost cele de la Dodua, unde Zeus oferea răspunsuri prin foșnetul stejarilor, sau cel de la Delphi, unde Apollo dădea răspunsuri prin intermediul unei preotese. În ambele cazuri, răspunsurile oracolelor erau atât de ambigue, încât era greu să se ateste veridicitatea lor.

ORNITOMANȚIE - Formă de predicție după specia, zborul și comportamentul păsărilor. La romani, puii sacri jucau un rol foarte important. Nicio decizie în senat sau în armată nu putea fi luată înainte ca augurii să se pronunțe, după ce observau modul în care puii se hrăneau cu semințele oferite. Atunci când puii sacri, lăsați liberi în curtea templului, se repezeau cu poftă la boabele de grâu, se credea că împrejurările sunt favorabile oricărui demers. Dacă refuzau să se hrănească, împrejurările erau nefavorabile. Mai mult, refuzul hranei prevestea evenimente funeste. Astfel, planurile propuse erau amânate pentru o altă dată calendaristică.

PENDULUL SIDERAL - Metodă de divinație cu ajutorul pendulului, excelentă pentru răspunsuri cu da și nu. Pendulul sideral este un obiect greu, agățat de o ață, și care se consideră că poate localiza un anumit obiect sau poate da răspunsuri la întrebări personale. Folosit încă de pe vremea romanilor, pendulul s-a impus în 1802, datorită doctorului Gerboin din Strasbourg. Constă dintr-o bilă sau o greutate uniformă oarecare (între 40 și100 de grame), atârnată de un fir. Înainte, mulți își foloseau chiar ceasul de buzunar pe post de pendul. Astăzi, se preferă greutățile din cristal, ebonită sau fildeș, atârnate de fire de in sau de lănțișoare. Pendulul se ține între degetul mare și arătător. El poate sta nemișcat sau poate căpăta o oscilație liniară. Când indică o descoperire (a unui obiect căutat sau a răspunsului așteptat), el trece în mișcare circulară, fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers. Nu numai amplitudinea mișcării are valoare informativă, ci și direcția. Sensul mișcării este stabilit de ghicitor. Dacă el decide că răspunsul afirmativ este mișcarea în sensul acelor de ceasornic, sau invers, pendulul se va supune acestei convenții.

PIROMANȚIE - Formă a divinației cu foc. Mesajul era bun dacă flăcările erau viguroase și ardeau repede ofranda adusă ca sacrificiu; dar dacă erau lente și ofranda ardea încet, mesajul era de rău augur. Acest tip de divinație se practica în templul Minervei din Atena. O altă metodă era observarea modului în care ard torțele. Dacă flacăra forma un singur vârf, era semn bun, dacă se formau două vârfuri, era semn rău. Dacă se stingea brusc, prevestea dezastre.

RUNE - Metodă de divinație cu ajutorul unor pietre sau bucăți de ceramică inscripționate cu un alfabet magic de origine scandinavă.

SPODOMANȚIE - Metodă de divinație cu ajutorul cenușii ramase de la focurile de sacrificiu.

SPIRITISM - Doctrină filozofică ce are la bază posibilitatea celor vii de a intra în legătură cu cei morți, prin intermediul unui medium.

XILOMANȚIE - Divinație cu ajutorul lemnului, practicată mai ales de către popoarele slave. Metoda pleacă de la interpretarea poziției micilor bucăți de lemn găsite în calea cuiva. Alte interpretări se referă la așezarea lemnelor în foc, la felul în care acestea ard etc.

Pe aceeași temă, citiți și postarea noastră anterioară: Mică istorie a artelor divinatorii

miercuri, 15 octombrie 2014

Știința din spatele celei mai temute maladii




ŞTIINŢA DIN SPATELE CELEI MAI TEMUTE MALADII

Ştiinţa din spatele acestei maladii de speriat numită cancer este una simplă şi dovedeşte că mereu avem ceva de învăţat. Corpul  fizic este format din trei părţi principale: celule şi două lichide – sânge şi limfă. Sângele alimentează cu hrană toate celulele din corpul nostru, iar limfa preia toxinele rezultate în urma funcţionării celulelor şi le duce la organele de detoxifiere – piele, ficat, rinichi – pentru a le scoate din corp. Exemplu: Un nou-născut, pentru a creşte, are nevoie de două lucruri vitale: să fie hrănit şi să i se schimbe scutecele. Exact la fel se întâmplă lucrurile şi cu celulele noastre. Ele au nevoie de hrană (prin sânge) şi de detoxifiere (prin limfă). Lichidul acesta uleios, limfa, mai vâscos decât sângele, care preia toxinele din celule, are o problemă: este staţionar în corpul nostru, nu este împins/pompat asemenea sângelui, de către inimă. Iar pentru a-l mişca, este nevoie de mişcare fizică – mişcarea muşchilor îl pune în mişcare. Când sistemul limfatic începe să se mişte, toxinele sunt duse la cel mai mare organ de detoxifiere, pielea, şi aceasta le elimină cu atât mai uşor, cu cât ne mișcăm mai alert.


Sângele are un pH de 7,35 - 7,45. Aşa a fost creat și aşa trebuie să rămână! În cca 4 minute, corpul trebuie să ridice valorile pH-ului la aceste valori, indiferent de situație, altfel, viaţa ar înceta în acest corp. Fructele şi legumele consumate în stare crudă acidifică cel mai puțin sângele. Aceleaşi legume, însă, gătite, induc o aciditate mai mare sângelui nostru, iar preparate altfel decât prin fierbere şi coacere îl acidifică şi mai mult. Proteina animală induce o aciditate şi mai mare. Alimentele super-procesate şi rafinate (bomboane, dulciuri, sucuri acidulate, cafea) induc sângelui o aciditate extrem de mare!

Cum spuneam, sângele are la dispoziţie 4 minute să ajungă la un pH de 7,35. Dacă are puţină aciditate de neutralizat, el va folosi baze din corpul nostru – calciu şi magneziu, luate direct din oase şi dinţi  – aceasta ducând în timp la slăbirea densităţii osoase. Problema apare atunci când aciditatea este foarte mare şi corpul nu mai poate, în 4 minute, să ridice pH-ul sângelui. Spuneam mai devreme că sângele alimentează şi e în contact permanent cu toate celulele din corpul nostru. Ce poate face el ca să scape rapid de aciditate şi să rămână alcalin? Aruncă toată aciditatea pe celule! Şi, la mulți dintre noi, face asta de trei ori pe zi.

Creierul nostru, pancreasul, ficatul, pielea, tot corpul uman este... o grămadă de celule. Starea  normală a celulelor noastre este una alcalină. Într-un mediu aerob (cu oxigen), fiecare celulă îşi produce energia prin mitocondrii, numite şi „uzine energetice”, deoarece conţin enzimele oxido-reducătoare, necesare respiraţiei. Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele de adenozin trifosfat. Mitocondriile au material genetic propriu  – ADN mitocondrial – care conţine informaţia genetică necesară sintezei enzimelor respiratorii – oxigenul, glucoza şi fructoza fiind esenţiale!

Acum, imaginaţi-vă că sângele scapă zilnic de excesul de aciditate aruncând-o pe celule. Celula sănătoasă devine astfel un mediu foarte acid, în care oxigenul este în cantităţi foarte mici. În acest moment, ea are doar două variante: să moară, ori să se transforme. De obicei se transformă şi devine o celulă care se adaptează mediului fără oxigen, învăţând să trăiască într-un mediu anaerob, producându-şi energia prin fermentaţie. Aceasta este celula canceroasă. Lucrul acesta nu trebuie să ne sperie; toţi avem între 1.000 şi 10.000 de celule canceroase, zilnic, în corp, pe care sistemul imunitar şi globulele albe le distrug (mai face doamne-doamne curățenie).

În cazul acesta, se ridică întrebarea: „Atunci, de ce cancerul face aşa mari ravagii? De ce nu suntem toți protejaţi de propriul sistem imunitar şi de globulele albe proprii?” Aici vine partea interesantă: celulele au o inteligenţă proprie. Celula aceea, când devine canceroasă, ştie că va fi decimată de globulele albe şi găseşte o cale să se facă invizibilă pentru sistemul imunitar: se înveleşte cu nişte celule normale şi sănătoase, care aparţin corpului, numite trofoblaste, adică un fel de lup în blană de oaie, şi astfel, sistemul imunitar nu vede ce e înăuntru. Exact acelaşi lucru îl întâlnim și în natură. Fetusul, în corpul mamei, e format din cromozomi de la ambii părinţi. Dacă sistemul imunitar al mamei l-ar vedea, l-ar ataca imediat. În 1902, John Beard, profesor de embriologie la Universitatea din Edinburgh, Scoţia, scria un articol publicat în revista medicală Lancet, în care spunea că între celulele canceroase şi anumite celule pre-embrionare, caracteristice fazei iniţiale a gravidităţii, nu există nicio diferenţă.

Celulele stem sunt nişte celule din care se poate forma orice. Din acest motiv, 80% dintre ele se găsesc în ovare şi testicule (pentru a crea viaţa) şi 20% în restul corpului (pentru a reface orice fel de ţesut, în caz de accident). Beard a observat că placenta (care este, de fapt, formată din celule trofoblaste) seamănă aproape identic cu celulele canceroase. Iar placenta creşte exploziv în primele trei săptămâni de sarcină, după care se opreşte din creştere. De ce? Pancreasul copilului începe să funcţioneze după a treia săptămână de sarcină, producând o enzimă numită tripsină, și se pare că această enzimă opreşte din creştere placenta. Până în luna a noua, creşterea placentei este foarte lentă. În luna a noua, pancreasul fătului, care lucrează deja la capacitate maximă, împreună cu pancreasul mamei, produc această enzimă în cantităţi suficient de mari încât să găurească placenta. Odată placenta perforată, lichidul amniotic iese (se rupe apa) şi sistemul imunitar vede ce se ascunde acolo, declanşând imediat durerile naşterii. Practic, îl dă afară pe... „parazit”.

Tripsina, în afara faptului că digeră celulele trofoblaste (placenta), mai face ceva: digeră proteina animală. Cu o dietă omnivoră, în care unii dintre noi trimit cantităţi mari de tripsină spre digestia alimentelor de trei ori pe zi şi mai avem şi pancreasul slăbit, acesta nu produce tripsină suficientă nici pentru digestie, deci cum va mai putea distruge învelişul (placenta) cu care celulele canceroase s-au ascuns de sistemul imunitar? Acesta este motivul pentru care creşterile tumorale depind atât de mult de stilul de viaţă şi de obiceiurile alimentare.

Se pare că celulele canceroase au nevoie de 10 ani de divizări şi multiplicări ca să poată fi observate cu aparatele medicilor, pentru ca aceştia să pună diagnosticul „cancer în faza I”. Dacă în aceşti 10 ani ţinem câteva posturi în care să nu mâncăm o perioadă nimic de origine animală, toată tripsina disponibilă va merge şi va digera învelişul celulelor canceroase, care vor deveni astfel vizibile pentru globulele albe, iar acestea vor fi capabile să-şi îndeplinească rolul. După un post, Dumnezeu ne poate vindeca de cancer şi noi nici nu ştim asta...

Chimioterapia și radioterapia, ce fac? Omoară celule canceroase. Foarte bine, până aici. Omoară, însă şi celule sănătoase! Haideţi să trecem cu vederea asta. Dar fiţi atenţi: ele paralizează globulele albe! După prima şedinţă de chimioterapie, globulele albe nu mai luptă, deci nu ne mai putem baza pe sistemul imunitar. Acum intră în scenă medicamentele lui Dumnezeu. În multe fructe şi legume există nişte „coloranţi”. Aceştia sunt, de fapt, nişte otrăvuri foarte puternice pentru celulele canceroase. Colorantul negru resveratrol e cel mai potent, invidiat de colorantul roşu şi de cel galben. Să vedem modul de funcţionare: Celulele canceroase sunt foarte ineficiente în a-şi produce energia, întrucât o produc prin fermentaţie, deci au nevoie de mult zahăr ca să crească. Din 20 în 20 de minute vom alimenta celulele canceroase cu acest zahăr. Dar consumând zahărul dintr-un fruct de culoare neagră, concomitent cu consumarea zahărului, celulele canceroase vor consuma şi resveratrolul şi vor muri pe capete.

Primul lucru l-am făcut. Mai avem de făcut încă două. Celula aceea canceroasă am distrus-o şi acum, în locul ei, se află un lichid foarte toxic. Aceasta otravă trebuie scoasă cumva din organism. Aici intervine sistemul limfatic! Există două alimente care pun în mişcare limfa: lămâia şi echinaceea. Consumul zilnic a 3-4 lămâi stoarse şi diluate cu apă şi a 2-3 linguriţe de pulbere de echinaceea vor asigura mişcarea sistemului limfatic, care va prelua lichidul acela foarte toxic şi îl va duce în ficat. Ficatul amestecă această otravă cu bila şi o varsă în intestin. De acolo, merge în colon, unde aşteaptă să fie eliminată.


Aici mai apare o problemă: deoarece colonul reabsoarbe apa, el va reabsorbi şi otrava şi o va reintroduce în ficat. Acest fapt măreşte riscul de ciroză la ficat. Soluţia salvatoare ar fi să forţăm cumva ficatul să-şi verse bila mult mai des şi apoi să scoatem imediat din intestine lichidul acela toxic. Clismele cu cafea exact asta fac! Dacă bem cafeaua, aceasta stimulează rezervele de glicogen din ficat şi ne dă un spor de energie, dar dacă o folosim ca clismă, ea stimulează ficatul să-şi verse bila, cu toxinele rezultate din fostele celule canceroase. Bila se amestecă cu cafeaua în intestin şi colon şi este eliminată imediat din organism. Ciclul este acesta: 12 ore de flux continuu de resveratrol şi zahăr în sânge, apoi 12 ore de post (peste noapte), prin care înfometăm, până dimineaţa, celulele canceroase. Apa cu lămâie şi echinaceea duc, prin mişcarea limfei, otrăvurile în ficat, iar clismele cu cafea din oră în oră asigură eliminarea toxinelor cât mai repede posibil, nelăsându-le să se reabsoarbă.

Iar acum, în încheiere, o părere personală, dacă vreţi, o credinţă a mea: Tot ce am scris până acum e inutil, dacă nu intervine înainte vindecarea sufletească, emoţională! După ce oamenii apelează la toţi doctorii, fac tot felul de chimioterapii care, în sine, omoară trupul (pe lângă celulele canceroase sunt omorâte și celule sănătoase) şi după ce le încearcă pe toate, abia atunci acceptă oferta lui Dumnezeu de vindecare, prin medicamentele Lui: pentru SUFLET – credință, dragoste şi iertare, iar pentru TRUP – legume şi fructe vii. În multe cazuri, corpul reîncepe să funcţioneze şi să se regenereze, chiar dacă este otrăvit de ură, invidie, neiertare, gelozie, frici... stil de viaţă şi alimentaţie necorespunzătoare. Dumnezeu vindecă sufletul ruinat şi salvează şi trupul – de multe ori, şi mai ruinat – restaurând astfel o mare parte a fiinţei umane. Dar El nu poate reface trupul, atâta timp cât Tu nu te preocupi să-ți refaci, mai întâi, sufletul! S-a demonstrat ştiinţific că emoţiile şi sentimentele negative acidifică sângele şi pot dezechilibra metabolismul. Nu uita: Vindecarea trupului începe cu vindecarea sufletului, prin minte, înţelegere, conştientizare!