Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 6 februarie 2016

Ceea ce ni se întâmplă este oglinda a ceea ce gândim + VIDEO


CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ
ESTE OGLINDA A CEEA CE GÂNDIM

Dumitru Constantin Dulcan

Prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan este medic neurolog și psihiatru, autor a numeroase monografii, tratate și lucrări științifice de certă valoare, cu ample deschideri spre domeniile filozofiei științei. Este membru al unor prestigioase societăți științifice naționale și internaționale, autor de brevete de invenții, titular de cursuri universitare, precum și deținătorul a numeroase premii științifice și literare, obținute în țară și în străinătate. Pentru a cunoaște mai bine personalitatea acestui om excepțional, vă atașăm două interviuri, din care sigur veți învăța cum să vă canalizați gândurile și energiile, pentru a rămâneți sănătoși și a vă bucura de viață.

În „Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?

– Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm pro­pria reali­tate, felul în care pri­veam lumea s-a schimbat. Descope­ririle fizi­cii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colap­seze undele de energie şi le trans­formă în parti­cule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzu­tul în văzut. Gândul e creator, e cea mai pu­ter­nică forţă din uni­vers. Iar Dumnezeu ne-a dat pu­terea ca, din milioanele de reali­tăţi posi­bile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gân­durile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?

– Exact. Pe când făceam cerce­tări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionează la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experi­ment în Occident, cu un eşantion de ADN recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu ima­gini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, mă­surătorile arătau cum spi­ra­la de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schim­bate cu un film de groa­ză, ADN-ul a început brusc să se restrângă, contrac­tân­du-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organis­mul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie: înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răs­pun­de la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi să­nătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după această lege.

Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?

– Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau de suferinţă imobilizează pen­tru 5-6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. În acest timp, organismul nostru e lipsit de apă­rare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bac­terii, circulă libere prin organism, se pot localiza un­deva şi declanşa boala.

Se şi spune în popor că „a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?

– Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organis­mu­lui, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favo­riza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată, un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional adu­ce, mai devreme sau mai târziu, boala.

Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem pro­teja?

– Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţe­leg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favo­rabil sănă­tăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e im­portant să rămânem con­ştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa ce­lulei noastre.

Statisticile arată că stresul profesional este astăzi una dintre marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.

– Dacă nu ne putem lua mici vacanţe regulat, să ne luăm mă­car pauze de zece minute la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fe­reas­tră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odih­neau mergând pe cămile. Eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câte­va tehnici de relaxare.

Ne puteţi da şi nouă un exemplu?

– Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respi­raţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să-mi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creie­ru­lui şi apoi, cu fiecare expiraţie, îmi imagi­nez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.

Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.

– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi ima­gineze că distrug cance­rul din corp cu un foc, cu un animal care-l mă­nâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% dintre ei s-au vindecat. La testele psi­hologice s-a dovedit că cei care s-au vin­decat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumne­zeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un ob­stacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?

– Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de ne­nu­mărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care la 54 de ani a făcut o meningo­en­cefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât a fost în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi, şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus „credinţa ta te-a vindecat”?

Nutriţioniştii pun pe listă o condiţie a să­nă­tăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?

– Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipo­crat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat, ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te sa­turi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungi­mea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când pre­pa­răm ceva, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.

Din ce-aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.

– Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti. Să fim perseve­renţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucu­riile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem ne­voie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă uneori n-o putem avea decât în imaginație.

Sursa: Formula As

Dumitru Constantin Dulcan - interviu




joi, 4 februarie 2016

Bruce Lipton - Frica ucide


FRICA UCIDE
Bruce Lipton

Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Evoluţia ne-a oferit o mulţime de mecanisme de supravieţuire. În linii mari, acestea pot fi împărţite în două categorii: creștere şi protecţie. Acestea sunt comportamentele fundamentale de care are nevoie organismul ca să supravieţuiască. Sunt sigur că ştiţi cât de important e să vă protejaţi. Dar s-ar putea să nu vă daţi seama că dezvoltarea şi creşterea sunt esenţiale pentru supravieţuire, chiar dacă sunteţi adult şi aţi atins înălţimea maximă pe care o puteţi avea. În fiecare zi, miliarde de celule din corpul vostru se uzează şi trebuie înlocuite. De exemplu, toată căptuşeala de celule a intestinului este înlocuită la fiecare 72 de ore. Pentru a menţine acest flux continuu de celule, în fiecare zi, corpul vostru trebuie să cheltuiască o cantitate de energie semnificativă.

Prima dată mi-am dat seama cât de important este comportamentul de creştere şi cel de protecţie în laborator, acolo unde observaţiile mele asupra celulelor m-au condus, de atâtea ori, la revelaţii profunde despre corpul pluricelular al omului. Atunci când clonam celule endoteliale umane, acestea se retrăgeau din calea toxinelor pe care le introduceam în vasul de cultură, la fel cum oamenii se dau la o parte din calea leilor în savană şi a hoţilor pe aleile întunecate. De asemenea, celulele gravitau către substanţele nutritive, la fel cum oamenii gravitează către micul dejun, masa de prânz, cină sau iubire. Aceste mişcări opuse definesc cele două reacţii celulare de bază la stimulii din mediu. Gravitarea către un semnalul care sprijină viaţa (cum ar fi substanţele nutritive) caracterizează reacţia de dezvoltare, creştere; îndepărtarea de semnale ameninţătoare, cum ar fi toxinele, este caracteristică reacției de protecţie. De asemenea, trebuie remarcat că unii stimuli din mediu sunt neutri şi nu provoacă nici o reacţie de dezvoltare, nici una de protecţie.

Cercetările mele la Stanford au arătat că aceste două comportamente, dezvoltare și protecţie, sunt esenţiale şi pentru supravieţuirea organismelor pluricelulare, cum ar fi oamenii. Dar cu aceste mecanisme de supravieţuire opuse există o  problemă. Cele care sprijină dezvoltarea şi cele care sprijină protecţia nu pot funcţiona în mod optim în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, celulele nu se pot apropia şi îndepărta simultan. Celulele din vasele de sânge, pe care le-am studiat la Stanford, prezentau o anumită anatomie microscopică pentru a-şi asigura hrana şi o alta, cu totul diferită, pentru reacţia de protecţie. Lucrul pe care nu-l puteau face aceste celule era să prezinte concomitent ambele configuraţii.

Printr-o reacţie similară cu cea manifestată de celule, oamenii îşi restricţionează, inevitabil, comportamentul de dezvoltare atunci când trec pe modulul de protecţie. Dacă fugi de un leu, nu este o idee prea bună să-ţi cheltui energia cu dezvoltarea. Pentru a supravieţui, adică pentru a scăpa de leu, faci apel la toată energia pe care o ai, pentru a declanșa o reacţie de „luptă sau fugi”. Redistribuirea rezervelor de energie pentru a alimenta reacţia de protecţie duce, inevitabil, la o inhibare a procesului de dezvoltare. Pe lângă faptul că energia este deviată pentru a sprijini ţesuturile şi organele necesare în reacţia de protecţie, mai există şi un alt motiv pentru care dezvoltarea este inhibată. Procesele de creştere necesită un schimb deschis între un organism şi mediul său. De exemplu, hrana este ingerată, iar reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă protecţia necesită închiderea sistemului, pentru a apăra organismul de ameninţarea percepută. Inhibarea proceselor de dezvoltare este istovitoare şi prin faptul că procesul de creştere nu doar consumă, ci și produce energie. Ca urmare, o reacţie de protecţie prelungită inhibă crearea energiei care susţine viaţa. Cu cât rămâneţi mai mult pe un mod de protecţie, cu atât mai mult vă compromiteţi dezvoltarea. Practic, este posibil să vă închideţi procesele de dezvoltare complet, încât expresia „speriat de moarte” să devină un fapt real.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu ajungem la punctul în care să fim „speriaţi de moarte”. Spre deosebire de organismele unicelulare, reacţia de dezvoltare/protecţie la cele pluricelulare nu este un mecanism de genul sau/sau - nu toate cele 50 de miliarde de celule ale noastre trebuie să aibă, în acelaşi timp, atât funcţia de dezvoltare, cât şi pe cea de protecţie. Proporţia de celule implicate într-o reacţie de protecţie depinde de gravitatea ameninţării percepute. Puteţi supravieţui cu stresul unor ameninţări, însă inhibarea cronică a mecanismelor de creştere vă compromite serios vitalitatea. De asemenea, este important de menţionat că, pentru a experimenta o vitalitate deplină, e nevoie de mai mult decât să scăpaţi de factorii de stres din viaţa dv., Într-un continuum de dezvoltare şi protecţie, eliminarea acestor factori nu face decât să vă aducă într-un punct neutru din interval. Dar pentru a prospera cu adevărat, trebuie nu numai să eliminăm factorii de stres, ci şi să căutăm, în mod activ, o viaţă plină de bucurie, de iubire şi de împliniri, care stimulează procesele de creştere.

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca un guvern care organizează activităţile cetăţenilor săi - celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent. Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie: apărarea și întreţinerea vieţii: Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS, adică hipotalamus-pituitară-suprarenale. Când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Însă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, el imobilizează axa HPS prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară - glanda şefă, care răspunde de organizarea celor 50 de miliarde de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente. Amintiţi-vă de mecanismul stimul - răspuns al membranei celulare, proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Asemănător cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul extern, glanda pituitară transmite un semnal glandelor suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia „luptă sau fugi” a corpului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă; ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, făcându-le să elibereze hormoni adrenocorticotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajung la glandele suprarenale, unde servesc ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de „luptă sau fugi”. Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de el. O dată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească în mod preferenţial ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Înainte ca sângele să fie trimis spre extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea lui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip „luptă sau fugi”, duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot funcţiona cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii prin digestie, absorbţie, excreţie etc., ce asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului. Astfel, reacţia de stres inhibă procesele de creştere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de-al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi atunci când vă luptaţi cu o infecţie, cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de „luptă sau fugi”, hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât dc eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare e mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Astfel, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior, în caz de urgenţă. Cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. În plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente. În caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior - sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip „luptă sau fugi”. Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei are un preţ, şi anume o conştienţă şi o inteligenţă reduse.

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care-l dădusem – echivalentul din facultatea de medicină al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul e simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul la studenții care nu iau note bune la teste. Stresul examenului îi paralizează, și ei, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite, pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o de-a lungul întregului semestru.

Sistemul HPS este un mecanism fantastic de făcut faţă stresului acut dar acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ în permanență. În lumea de azi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor ameninţări acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi în comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda „Pe locuri!”, se aşează în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi, şi-şi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce ei se ridică pe vârful degetelor. Atunci când trec în modul „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii pentru sarcina grea ce-i aşteaptă. În timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start”, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start”. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi vor colapsa fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii „Fiţi gata!”, şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tipul Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară în regiunea creierului, numită hipocamp – o parte a sistemului nervos, implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocamp îşi reluau diviziunea celulară atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei, după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu, ca şi altele, pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, ce afectează producţia de substanţe semnal din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost mai simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Unii cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibarea procesului de dezvoltare neuronală de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampul şi cortexul prefrontal (centrul raţiunii superioare) prezintă o micşorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „În ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia este provocată atunci când mecanismul de stres al creierului e suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii umane.

Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, trăind în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. Ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la prosperitatea comunităţii, şi de obicei se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea e într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei interacţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun. Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei supravieţuiri, se străduiesc să ajungă cât mai repede la adăpost. După 5 minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi-şi continuă viaţa, în comunitatea în plină dezvoltare. Dar ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi n-ar mai exista semnalul de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? În cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă. Mor, pe rând, până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate supravieţui cu uşurinţă stresului pe termen scurt, cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, dar când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie 2001. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după, când şocul veştii se răspândea dincolo de oraşul New York, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul declarațiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-una de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie ca preşedintele să intervină. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut o vreme până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat, însă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte de terorism. Într-un fel, teroriştii au câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa hal, încât să rămânem într-o stare cronică de protecţie, care ne epuizează sufletește.

Vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care-l au fricile şi comportamentul de protecţie rezultat din ele asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit? Sunt ele necesare? Sunt reale? Contribuie ele la o viaţă împlinită? Dacă ne putem controla fricile, ne putem recăpăta controlul asupra propriei vieţi. Preşedintele Roosevelt cunoştea natură distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie când a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „N-avem de ce altceva să ne fie frică, decât de frica însăşi”. Atunci când renunțăm la frică, am făcut primul pas spre crearea unei vieţi pline de satisfacţii.


Pe aceeași temă, citiți și articolele:

luni, 1 februarie 2016

Ordinul Iluminaților Bavarezi




ORDINUL ILUMINAȚILOR BAVAREZI

ORIGINILE, METODELE ȘI INFLUENȚA ACESTUIA
ÎN EVENIMENTELE MONDIALE

Ordinul Illuminati se află adesea în centrul dezbaterilor cu privire la impactul societăților secrete în istoria omenirii. Sunt Iluminații un mit, sau chiar dirijează lumea în secret? Pe măsură ce numărul celor care-și pun această întrebare crește, informațiile legate de ordin se diluează și se bagatelizează din cauza dezinformării, făcând dificilă cercetarea obiectivă. Acest articol încearcă să ordoneze faptele și documentele cunoscute, legate de acest grup secret.


În sens general, termenul „Illuminati” desemnează un grup elitist, care conduce lumea în secret, dar concepțiile, ideile și scopurile care au stat la baza înființării acestui ordin sunt confuze în mintea oamenilor. Sunt Illuminati același lucru cu Francmasoneria? Ce vor ei? De ce acționează în secret? E adevărat că practică ocultismul? O încercare de cercetare obiectivă a acestui subiect poate deveni o sarcină extrem de dificilă, căci multe surse ridiculizează referirile la acest ordin, în timp ce altele exagerază, construind scenarii și punând pe seama lui mai tot ce se petrece rău în lume. Astfel, în ambele cazuri, cercetătorul onest ajunge la același rezultat: o versiune strâmbă a realității. Prin urmare, având în vedere că societățile secrete se presupun a fi prin definiție secrete, și că istoria este adesea scrisă de cei ce dețin puterea, obținerea adevărului imparțial e o provocare.

Acest articol nu are pretenția să facă dezvăluiri, și nici să expună tot ce se cunoaște despre Illuminati, ci mai degrabă să contureze o imagine mai clară a Ordinului, cercetând autori care au studiat intens subiectul, și care și-au bazat afirmațiile pe fapte demonstrabile. Utilizând lucrările lor, vom arunca o privire asupra originii, metodelor și impactului Iluminaților în istoria mondială.

Tipuri de societăți secrete

Deși în trecut membrii mai multor grupuri se autointitulau „iluminați”, cel mai influent și mai memorabil a fost cel al Iluminaților din Bavaria. Înființată pe data de 1 mai 1776, organizația creată de Adam Weishaupt a eliminat granița dintre societățile secrete spirituale și cele politice. Adăugând științele oculte ale Francmasoneriei și Rozicrucianismului pentru atingerea unor scopuri politice, Illuminati au devenit actori pe scena mondială. Și în timp ce majoritatea societăților secrete ale epocii se adresau oamenilor bogați și fascinației lor pentru ocultism, Iluminații din Bavaria voiau să schimbe radical lumea.

În istoria omenirii, societățile secrete au existat dintotdeauna, fiecare având un anumit rol și scop în societate. În timp ce școlile egiptene ale misterelor făceau parte din instituțiile Egiptului, alte grupuri erau secrete, deoarece obiectivele lor erau subversive. În acest sens, iată ce afirma primul ministru britanic Benjamin Disraeli în 1876: Guvernele epocii actuale nu trebuie să întrețină relații doar cu alte guverne, cu împărați, regi și miniștri, ci și cu societățile secrete, care au agenți lipsiți de scrupule peste tot, și care pot, în ultimul moment, să dea peste cap toate planurile guvernului. Sigur că nu toate confreriile secrete se ocupă de latura spirituală, așa cum nu toate se implică în mașinațiile politice, dar Iluminații din Bavaria operau în ambele domenii.

În timp ce unii cred că Adam Weishaupt a fost singurul creier al Iluminaților bavarezi, și că organizația lui a atins gloria și a murit în mai puțin de 12 ani, cea mai mare parte a cercetătorilor ocultismului spun că aceștia au continuat o fraternitate mai veche, ale cărei începuturi se regăsesc în Ordinul Cavalerilor Templieri din Evul Mediu. Manly P. Hall (1901-1990), un francmason de gradul 33 și autor prolific, descrie în pamfletul său „Ordinul masonic al fraternității”, un „imperiu invizibil” care, de-a lungul secolelor, a dirijat schimbările sociale. În opinia lui, aceste grupări secrete, deși silențioase, au un impact semnificativ asupra societății, influențând însuși sistemul educațional, pentru formarea generațiilor viitoare. M.P. Hall menționează o „tăcere și lipsă de informații” privitor la activitatea societăților secrete în secolele XVII și XVIII, perioadă în care Iluminații din Bavaria au fost activi. Este perioada în care societățile secrete au provocat revoluții, răsturnând puterea monarhică și pe cea papală și punând mâna pe sistemul bancar.

Făceau parte Iluminații din Bavaria din acest imperiu invizibil descris de M.P. Hall? Este el activ și în zilele noastre? Să vedem mai întâi cine a fost Weishaupt și cum și-a creat el faimoasa societate secretă. Adam Weishaupt s-a născut în 1748 la Ingolstadt, în Bavaria. Tatăl lui a murit când el avea 7 ani, iar nașul lui, baronul Ickstatt, a încredințat educația copilului grupului cel mai puternic al epocii: iezuiții. Cunoscută pentru metodele subversive și tendințele conspiratoare, „Societatea lui Isus” deținea controlul legilor și al sistemului de învățământ din Bavaria.

Gradul de putere pe care-l atinseseră iezuiții în Bavaria era absolut. Membrii ordinului erau confesorii și monitorii alegătorilor, prin urmare, aveau o influență directă asupra politicii guvernului. Cenzura religioasă căzuse în mâinile lor avide în așa măsură, încât anumite parohii au fost chiar obligate să le recunoască autoritatea și puterea. Pentru a elimina orice influență a Protestanților și pentru a reinstaura catolicismul total, iezuiții puseseră mâna pe învățământul public. Ei au înființat și controlat majoritatea școlilor și colegiilor din Bavaria. Vernon L. Stauffer, „Iluminații europeni”.

Organizarea internă a Societății lui Isus era asemănătoare cu cea a fraternităților oculte împotriva cărora, aparent, lucrau. Ea funcționa prin grade, rituri de inițiere, ritualuri elaborate și simboluri ezoterice, și a fost scoasă în afara legii de nenumărate ori, în mai multe țări, din cauza tendințelor ei subversive.

În 1773, nașul lui Weishaupt și-a folosit influența la Universitatea din Ingolstadt, pentru a-și plasa finul ca profesor de drept canonic. În acea perioadă, instituția se afla sub dominația apăsătoare a iezuiților, și această poziție era deținută, de regulă, de iezuiții influenți. Prin urmare, adoptarea filozofiilor iluministe l-au pus pe Weishaupt în contradicție cu iezuiții, fapt din care au rezultat tot felul de drame politice. În ciuda acestui fapt, el a învățat mult de la iezuiți, și mai ales metodele lor subversive de a obține puterea. Aceasta a fost perioada în care i-a încolțit în minte ideea înființării unei societăți secrete.

Inteligent și bine instruit asupra metodelor de accedere la putere, tânărul Weishaupt s-a hotărât să organizeze un grup de conspiratori, ca să elibereze lumea de sub dominația iezuită a Romei. Peter Tomkins, „Magia obeliscurilor”.

Deși unii cercetători cred că iezuiții (care au fost dizolvați printr-o bulă papală în 1773) l-au folosit pe Weishaupt ca să-și consolideze legile, alții afirmă că acesta încerca, de fapt, să le slăbească puterea asupra Bavariei. La o scară mai largă, Weishaupt era convins că omenirea n-ar avea decât de profitat de pe urma răsturnării tuturor instituțiilor religioase și guvernamentale și înlocuirea acestora cu comitete mondiale, secrete totuși, de „inițiați”. Iar pentru a-și atinge acest obiectiv, el ar fi utilizat metodele iezuiților împotriva iezuiților.

Pe când își desăvârșea studiile, Weishaupt a devenit cunoscător al ermetismului și al misterelor oculte și credea că lojile masonice sunt locul ideal pentru propagarea ideilor lui. A încercat, deci, să devină francmason, dar a fost repede decepționat de idee.

El a renunțat repede la această intenție, în parte din cauza dificultății de a obține suficiente fonduri pentru admiterea într-o lojă francmasonică, și deoarece cărțile masonice care i-au căzut în mână l-au convins că „misterele” francmasone erau prea puerile ca să-i fie utile. Stauffer.

Weishaupt a realizat repede că, pentru a-și atinge obiectivele, trebuie să-și creeze propriul grup, ascuns de ochii lumii, alcătuit din indivizi puternici, care să-i adopte ideile și să le propage. Scopul organizației lui era simplu și în același timp monumental: răsturnarea tuturor instituțiilor politice și religioase și înlocuirea lor cu un grup de inițiați, Iluminații. După el, fericirea universală, totală și rapidă, putea fi obținută prin debarasarea de ierarhie, de oamenii cu ranguri și de bogătași: „Prinții și națiunile vor dispărea de pe fața pământului fără violență; rasa umană va deveni o singură familie; lumea va fi casa omului înțelept”. Pe 1 mai 1776, Ordinul Illuminati era înființat.

Iluminații din Bavaria

Iluminații lui Weishaupt au început modest, cu doar 5 membri, dar după câțiva ani, Ordinul a devenit o forță politică importantă peste tot în lume. Decidenți influenți, industriași bogați, nobili de vază și ocultiști misterioși i s-au alăturat, participând la atingerea obiectivelor lui. Câțiva istorici afirmă că succesul și ascensiunea rapidă a Ordinului s-ar fi datorat unei întâlniri secrete între Weishaupt și un personaj misterios, pe nume Cagliostro, cel mai puternic ocultist al epocii.

Iluminații din Bavaria au fost inițial împărțiți în trei grade primare: novice, minerval și iluminat minerval. Fiecare grad era conceput pentru atingerea anumitor obiective, asigurându-se totodată controlul și dominația totală la vârful piramidei. Iată o prezentare sumară a fiecărui grad:

Novicele. Membrii considerați, teoretic, potriviți să facă parte din Ordinul Iluminaților Bavarezi erau atrași printr-un vocabular care trezea interesul, de pildă „căutarea binelui și înțelepciunii”. Iar cei care se calificau, intrau pe prima treaptă a unei ierarhii foarte bine supravegheată, care semăna cu sistemul iezuiților. Nu se făcea nicio mențiune cu privire la obiectivele politice ale Ordinului.  

O dată înrolat, instruirea novicelui cădea în sarcina celui care-l recrutase, și care-i ascundea acestuia  identitatea superiorilor săi. Statutul Ordinului, de fapt partea autorizată a fi citită de el, impresiona spiritul novicelui, care aderase cu scopul de a-și perfecționa caracterul moral, de a-și exprima umanitatea și sociabilitatea și de a-și canaliza eforturile pentru atingerea unor obiective lăudabile, precum ajutorarea celor oprimați sau a celor care ar merita un loc mai bun în această lume. Apoi, novicelui i se aducea la cunoștință necesitatea menținerii secretului în ceea ce privește activitatea Ordinului și supunerea respectuoasă și totală față de superiorii săi. O parte importantă care-i revenea novicelui consta într-un raport detaliat (pentru arhiva Ordinului) care să conțină informații complete privind familia sa, cariera personală, cărțile pe care le deținea, numele dușmanilor personali, punctele tari și cele slabe ale caracterului său, numele și pasiunile părinților și ale prietenilor apropiați etc. I se mai cereau apoi rapoarte lunare în legătură cu beneficiile pe care i le-a dus ordinul și serviciile pe care le-a făcut el între timp acestuia. Pentru consolidarea Ordinului, novicele trebuia să presteze la rându-i o muncă de recrutare, avansarea lui în gradele superioare fiind condiționată de reușita în această privință. Pentru cei pe care-i recruta, novicele devenea la rândul lui un superior, iar după un noviciat cam de doi ani, calea îi era deschisă pentru promovarea în următorul grad. Stauffer


Minervalul. Când un novice dovedea superiorilor că merită să avanseze, era inițiat în acest grad. Sigiliile gradului Minerval al Iluminaților Bavarezi sunt pandantive purtate la gât de către inițiații Minerval, și reprezintă Cucuveaua Minervei. Acest simbol, cunoscut și sub numele de „Cucuveaua înțelepciunii”, poate fi văzut astăzi în jurul Casei Albe, pe bancnota de 1 dolar și pe emblema Clubului boemian.
Termenul „Minerval” derivă de la Minerva, zeița romană a poeziei, medicinii, înțelepciunii, comerțului, artelor, magiei și muzicii. Ea este adesea reprezentată împreună cu o cucuvea, creatură sacră, ce simbolizează înțelepciunea. Simbol antic al misterelor, Minerva este vedeta unor locuri ca Biblioteca Congresului sau Marele Sigiliu al Californiei.

Acest al doilea grad al Iluminaților era și cel al îndoctrinării. Inițiații asistau la conferințe despre principiile spirituale ale Ordinului, dar primeau puține informații în ceea ce privește scopurile lui Weishaupt și anturajul lui apropiat de administratori.

Ceremonia de inițiere prin care Novicele trecea în gradul Minerval trebuia să elibereze candidatul de orice suspiciune că Ordinul ar avea ca scop suprem dominația bogaților și a celor puternici, sau răsturnarea guvernului civil și ecleziastic. I se mai cerea candidatului să fie util omenirii, să nu dezvăluie nimic din interiorul ordinului, să fie fidel și supus tuturor superiorilor săi și să-și sacrifice interesele personale celor ale societății. Stauffer

Minervalilor le era permis să se întâlnească cu anumiți superiori (Minervalii Iluminați) și să vorbească cu ei. Acest privilegiu unic era o motivație puternică pentru noii inițiați.

Minervalii Iluminați primeau sarcina de a-i pregăti pentru acest grad pe Minervalii simpli, selecționați în acest scop. Munca lor consta în a-i învăța metodele prin care oamenii pot fi conduși. Fiecărui Minerval Iluminat i se încredința un grup mic de Minervali, care erau scrutați, analizați și aduși pe direcții specifice. Astfel, membrii de grad inferior deveneau subiecte de testare a tehnicilor ce puteau fi aplicate ulterior maselor, în general. Pentru a-i ghida în această sarcină dificilă, Minervalilor Inițiați li se dădeau o mulțime de instrucțiuni complicate, iar dosarele candidaților propuși de ei erau înaintate superiorilor lor.

Pornind de la această structură piramidală, Iluminații Bavariei și-au început expansiunea. Weishaupt pusese totul la punct pentru atingerea unui scop important.

Infiltrarea Francmasoneriei

În 1777, anul următor creării ordinului Illuminati, Weishaupt se alătură lojii masonice „Theodor al sfatului bun” din München. Acolo, el nu numai că reușește să-și propage ideile, dar și să gireze pentru ca aceasta să fie virtual absorbită în mișcarea iluministă aproape imediat. (Manly P. Hall). O alianță definitivă între Iluminați și Francmasonerie devine posibilă în anul 1780, când un personaj influent, Baronul Adolph Franz Friedrich Ludwig Knigge, este inițiat în Ordinul lui Weishaupt. Conexiunile masonice ale diplomatului german și capacitățile lui organizatorice au fost puse repede în aplicare de către Iluminați. Îl vedem aici prezentând „semnul mâinii ascunse”.

După intrarea în Ordin, Knigge a îndeplinit două sarcini importante pentru Iluminați: a revizuit ierarhia Ordinului, creând grade noi, și a autorizat integrarea totală a lojilor masonice în sistem. Manly P. Hall

Influența lui Knigge a fost profundă și imediată. Noul sistem inventat de el a atras francmasoni și și alte personalități puternice, care au dat Ordinului un impuls important. Iată sistemul inventat de Knigge: Structura ordinului era cea clasică, după modelul cercurilor concentrice. Cercul interior număra 21 de membri, care la rândul lor alegeau un Consiliu Interior format din 3 membri, care avea obligația să-l aleagă pe Marele Maestru, autocrat și cu puteri depline. Knigge a păstrat intacte gradele originale ale ordinului, dar a adăugat grade noi, deasupra acestora. Nivelul al doilea al Iluminaților a fost încorporat în gradele Francmasoneriei, făcând din aceasta o superstructură a unei structuri iluministe mai largi. Gradele superioare ale Ordinului au fost restricționate la o minoritate selecționată cu grijă, și includeau indivizi puternici și personalități influente. Gradul de Prinț era deținut de inspectorii naționali, inspectorii de provincie, prefecți și preoții de rang înalt. În vârful piramidei se aflau Magii filozofici (cunoscuți și sub numele de Areopagiți) și șefii supremi ai Ordinului. Identitățile lor erau bine protejate și greu de confirmat astăzi. Strategia lui Knigge a dat rezultate impresionante, Iluminații devenind o mișcare extrem de puternică.

Noua metodă de a răspândi Iluminismul prin metoda afilierii la o lojă masonică a dat rapid roade. Căutându-și recruți printre magistrați și alte personaje influente, lojile francmasonice au prosperat. Au fost înființate noi prefecturi și noi provincii, iar provincialii au început să furnizeze un flux copios și constant de noi membri. Studenți, negustori, doctori, farmaciști, pastori, toți au fost generos reprezentați printre noii recruți. Nume distinse au apărut rapid pe listele lojilor noului sistem. Ducele Ferdinand de Brunswick, Ducele Ernst de Gotha, Ducele Karl August de Saxe-Weimar, Prințul August de Saxe-Gotha, Prințul Carl de Hesse, Baronul Dalberg, filozoful Herder, poetul Goethe, pedagogul Pestalozzi se numărau printre cei înrolați, astfel încât, la sfârșitul anului 1784, efectivul total al lojilor era de aproape 3000 de membri. Așezarea ordinului pe o fundație solidă era asigurată. Manly P. Hall

Cu toate acestea, Weishaupt nu s-a bucurat de succesul Ordinului său prea multă vreme. Suspiciunile că Iluminații conspiră contra guvernelor și religiilor creșteau în Europa. Guvernul Bavariei, văzând în aceasta o potențială amenințare, a emis un edict, scoțând în afara legii toate comunitățile, societățile și fraternitățile existente fără autorizație pe teritoriul său. În plus, dezacordurile interne dintre Weishaupt și capii propriului său Ordin au dus la nemulțumiri și dispute. Unii membri au mers direct la autorități și au depus mărturie împotriva Ordinului, o șansă pe care guvernul bavarez n-a ratat-o. Astfel, în 1788, din cauza legislației agresive și a acuzațiilor grave, Iluminații din Bavaria erau aparent disipați de către guvern. Însă, deși unii ar putea vedea în aceasta sfârșitul istoriei Iluminaților, să nu uităm că tentaculele Iluminismului avuseseră destul timp să se întindă dincolo de granițele Bavariei, ajungând la toate lojile masonice din Europa. De fapt, Illuminati n-au fost distruși niciodată, ei doar au intrat în clandestinitate. Un an mai târziu, un eveniment important avea să demonstreze că Iluminismul era mai viu și mai puternic ca niciodată.

Revoluția franceză

Răsturnarea violentă a monarhiei franceze în 1789 simbolizează pentru cei mai mulți victoria iacobinismului și a iluminismului împotriva instituțiilor tradiționale ale epocii. Adoptarea „Declarației drepturilor omului” a contopit oficial valorile masonice și iluministe cu guvernul francez. Se spune că noua deviză a țării, „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, era expresia masonică folosită în lojile franceze timp de secole.


Documentul oficial al „Declarației drepturilor omului” conține mai multe simboluri oculte, referitoare la societățile secrete. Mai întâi, în partea de sus se află simbolul ochiului atotvăzător, plasat în interiorul unui triunghi înconjurat de lumina strălucitoare a stelei Sirius (acest simbol se găsește și pe Marele Sigiliu al Statelor Unite). Sub titlu este reprezentat un Uroborus (un șarpe sau dragon care-și înghite propria coadă), simbol ezoteric asociat cu alchimia și ermetismul, însemnele centrale ale Masoneriei. Imediat sub Uroborus este o bonetă frigiană, ce simbolizează revoluțiile iluministe din toată lumea. În sfârșit, întreaga declarație este străjuită de coloanele masonice.

Reacția contra Iluminismului

Deși Iluminații erau presupuși morți, ideile promovate de ei au devenit totuși o realitate. Francmasonii și Rozicrucienii au luat avânt, și se părea că Iluminații trăiesc prin ei. Când noua clasă socială a luat frâiele puterii în Europa, au apărut frământările. Oamenilor li s-au relevat forțele secrete din spatele schimbărilor la care asistau și au început să-și exprime nemulțumirile. Leopold Hoffman, un francmason convins că Iluminații îi corup Frăția, a publicat în revista sa o serie de articole intitulate Wiener Zeitschrift (Revista vieneză). El susținea că, deși gradele inferioare ale Iluminaților fuseseră dizolvate, gradele superioare erau încă active. Mai spunea că Francmasoneria fusese subjugată de Iluminism și transformată pentru a-i servi scopurile, iar Revoluția Franceză a fost rezultatul anilor de propagandă iluministă.

În 1797, John Robinson, un fizician scoțian, matematician și inventator (a inventat sirena) a publicat o carte intitulată „Dovezile unei conspirații împotriva tuturor religiilor și guvernelor Europei, vehiculate în întâlnirile secrete ale Francmasonilor, Iluminaților și Societăților de Lectură”. Acest francmason devotat a fost foarte dezamăgit când a realizat că frăția lui fusese infiltrată de către Iluminați. Iată un extras din cartea sa:

Am remarcat că aceste doctrine se propagă și se amestecă treptat cu sistemele Francmasoneriei, rezultând o Asociație care are scopul de a dezrădăcina toate instituțiile religioase și de a răsturna toate guvernele Europei. Și am văzut această Asociație acționând fanatic și sistematic, până când aproape nu i se mai poate rezista. Și am văzut că liderii cei mai activi ai Revoluției Franceze erau membrii acestei Asociații, și că și-au condus acțiunile după principiile, instrucțiunile și ajutorul acesteia. În sfârșit, am observat că această Asociație încă există și lucrează în secret, printre noi... Asociația despre care vorbesc este Ordinul Illuminati, fondat de dr. Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea din Ingolstadt, și abolit în 1786 de către Electoratul Bavariei, dar revitalizat în scurt timp, sub un alt nume și sub o altă formă, peste tot în Germania... În acest moment, are rădăcini atât de adânci, încât subzistă fără a fi detectată și se propagă în toate țările din Europa. John Robinson, Dovada unei conspirații

Augustin Barruel, un preot iezuit francez, a publicat și el, în 1797, o carte în care leagă Revoluția franceză de Iluminații din Bavaria. În „Memorii ilustrând istoria Iacobinismului”, el atribuie sloganul „Libertate și egalitate” perioadei Cavalerilor Templieri și afirmă că, în gradele superioare ale Ordinului, libertatea și egalitatea nu sunt înțelese exclusiv ca „un război împotriva regilor și tronurilor”, ci și ca un război împotriva lui Hristos și piedestalului pe care a fost plasat. Barruel dă, de asemenea, detalii despre trecerea controlului Francmasoneriei în mâinile Iluminaților.

Weishaupt a apărut ca servitor fidel al unei cauze superioare. În spatele lui se mișca mecanismul complicat al Școlilor secrete. Ca de obicei, acestea nu și-au dezvăluit întreaga activitate unor instituții perisabile. Istoria fizică a Iluminaților se întinde pe o perioadă de 12 ani. Este dificil deci să înțelegem interesul pe care l-a stârnit această mișcare efemeră în viața politică a Europei. Trebuie să realizăm că acest grup bavarez nu era decât un fragment dintr-un design mai larg și mai diversificat. Însă toate eforturile pentru descoperirea membrilor treptelor superioare ale Ordinului Illuminati au fost în van. Prin urmare, este logic să presupunem că aceste grade superioare n-au existat decît în mintea lui Weishaupt și a lui von Knigge. Și nu este oare la fel de logic să credem că un grup puternic de oameni, deciși să rămână necunoscuți, au acționat în spatele lui Weishaupt, împingându-l în față, ca pe un ecran al propriilor lor activități? Manly P. Hall, Cheile pierdute ale Francmasoneriei

Marele Sigiliu al Statelor Unite reprezintă Marea Piramidă de la Gizeh neterminată, un simbol al lucrărilor incomplete ale ordinelor ezoterice: o Nouă Ordine Mondială. Sigiliul a fost plasat pe dolarul american de către Franklin Delano Roosevelt, un francmason de gradul 32 și „cavaler al Pitiei”, care avea legături strânse cu Manly P. Hall.

Illuminati azi

Dacă agenda iluminaților este activă și în zilele noastre, ce formă a împrumutat ea? Din punct de vedere ezoteric și spiritual, anumite societăți secrete moderne, precum Ordo Templi Orientis (O.T.O.) s-au declarat ca moștenitoare ale Iluminismului. Unii cercetători ai fenomenului spun că există Ordine ascunse mai sus de gradul 33 vizibil al Francmasoneriei, în cadrul cărora operează Iluminații. Cum, prin definiție, acestea sunt secrete, detaliile sunt greu de obținut.

Aspectul politic al Iluminismului modern este mult mai vizibil, iar planurile lui mai evidente. În prezent, unui grup din ce în ce mai concentrat și mai restrictiv i s-a încredințat crearea legilor și a deciziilor importante. Organizațiile și comitetele internaționale, care acționează dincolo de aleșii oficiali, creează astăzi legi sociale și economice care sunt aplicate la nivel mondial. Acest fenomen este nou în istorie: un guvern din umbră, neales, compus dintr-o elită mondială, devine progresiv centrul puterii pe întreaga planetă.

Pe un alt plan politic se află grupuri ideologice precum Consiliul pentru Relații Externe (C.F.R.) sau Forumul Economic Mondial. Aici îi găsim pe cei care dirijează politica, afacerile, finanțele, învățământul și mass media, care le împărtășesc credința în soluții globale. Ideologia acestor grupuri susține crearea unui guvern mondial, care trebuie administrat de o clasă de experți și planificatori, însărcinați să conducă instituțiile centrale, sociale și politice. Dar, deși aceste grupuri își țin adesea întrunirile în secret, listele membrilor lor sunt de notorietate publică. Agenda principală este cea ascunsă. Wasserman

Grupurile și consiliile principale ale elitei actuale sunt: Grupul de Criză Internațional, Consiliul pentru Relații Externe, Forumul Economic Mondial, Institutul Brookings, Chatam House, Comisia Trilaterală și Grupul Bilderberg. Clubul Boemian este cunoscut pentru adunările informale ale elitei mondiale, punctate de ceremonii și ritualuri stranii. Emblema clubului este o bufniță asemănătoare celei aflate pe sigiliul Minerval al Iluminaților de Bavaria. Membrii și invitații acestor grupuri exclusiviste sunt o combinație de politicieni influenți, președinți, directori generali și intelectuali ai epocii, ale căror nume sunt rar cunoscute. Aceștia sunt descendenții dinastiilor puternice, care controlează principalele aspecte ale economiei moderne, precum sistemul bancar, industria petrolieră sau mass media. Sunt asociați cu crearea Rezervei Federale în 1913, care a schimbat complet sistemul bancar al Statelor Unite, plasându-l în mâinile câtorva societăți de elită, private.

În cartea sa, „Liniile de sânge ale Illuminati”, autorul Fritz Springmeier afirmă că astăzi, societatea secretă Illuminati este alcătuită din descendenții a 13 familii influente, ale căror strămoși aveau legături apropiate cu Iluminații din Bavaria. După Springmeier, cele 13 linii de sânge sunt: Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Li, Onassis, Reynold, Rockefeller, Rothschild, Russel și Van Duyn. Fără îndoială că, în virtutea resurselor material și politice pe care le dețin, unele dintre aceste familii au multă putere în ziua de azi. Ne punem totuși întrebarea: au conspirat ele pentru crearea unei Noi Ordini Mondiale? Iată un citat din memoriile lui David Rockefeller, care ar putea fă răspunsul la această întrebare:

De mai bine de un secol, ideologii extremiști din ambele părți ale spectrului politic s-au folosit de evenimentele mediatizate, ca de pildă întâlnirea mea cu Fidel Castro, pentru a ataca familia Rockefeller pentru influența nemăsurată pe care ar exercita-o asupra instituțiilor americane, politice și economice. Unii cred chiar că facem parte dintr-o cabală secretă, care acționează împotriva intereselor Statelor Unite și ne prezintă, pe mine și pe familia mea, ca pe niște „internaționaliști”. Aceștia merg până într-acolo, încât pretind că noi conspirăm împreună cu alți capitaliști ai lumii pentru construirea unei structuri politice și economice mai integrată – o singură lume, dacă vreți. Ei bine, dacă astea sunt acuzațiile care mi se aduc, pledez vinovat și sunt mândru de asta”. David Rockefeller, Memorii

Concluzii

Istoria Iluminaților a fost ascunsă sau revelată, demistificată sau expusă, ridiculizată sau exagerată de nenumărate ori – totul depinzând de punctul de vedere al autorilor, apologeți sau critici. Pentru a obține adevărul absolut în legătură cu un grup care a operat în permanență în secret ne trebuie o minte limpede și discernământ. Cum nu este posibil să răspundem la toate întrebările legate de Illuminati, acest articol a încercat să schițeze doar o imagine mai clară a Ordinului și să prezinte faptele importante legate de el.

Climatul politic de astăzi este foarte diferit de cel din timpul lui Weishaupt sau al fondatorilor americani. Totuși, există multe similitudini. Dacă Iluminații Bavarezi denunțau opresiunea politică și religioasă a Vaticanului, un nou tip de opresiune se conturează în prezent. Democrațiile sunt pe cale să fuzioneze într-un singur guvern mondial, în timp ce viața privată și libertățile fundamentale ale omului sunt înlocuite cu „securitatea” și tehnologiile de supraveghere. Școlile suprimă gândirea critică, mass media abrutizează și dezinformează masele, operațiuni secrete generează crime împotriva umanității și toate protestele importante sunt reprimate de un stat polițienesc. Devine așadar evident că un sistem represiv similar este pe cale să se instaureze. În aceste condiții, ne punem întrebarea: Au reușit Iluminații să elibereze lumea occidentală de opresiunea Vaticanului, sau pur și simplu îi calcă pe urme?

Minoritatea, clasa conducătoare, deține în prezent școlile, presa și Biserica. Aceasta îi permite să altereze emoțiile maselor și să facă din ele uneltele ei. Albert Einstein

              Le Nouvel Ordre Mondial

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa verde)