Faceți căutări pe acest blog

joi, 2 iulie 2015

Chemarea naturii



„CHEMAREA NATURII” 
SAU CUM SĂ FACI PIPI ÎNTR-O OPERĂ DE ARTĂ

În vara anului 2005, într-o galerie de artă din San Francisco - California a fost organizată prima expoziție a lui Clark Sorensen, intitulată Nature’s Call - „Chemarea naturii” [n.tr.: expresie ce poate însemna și nevoia de a te duce urgent la toaletă]. Surprinzătoarele creații ale artistului erau niște pisoare de porțelan de diferite forme, în principal florale, absolut funcționale. Expoziția a avut un succes răsunător, astfel încât Sorensen a devenit repede celebru, făcând față cu greu numărului de comenzi, venite atât din partea unor persoane particulare, cât și a unor firme.


Pisoarele originalului artist sunt realizate din același porțelan din care sunt făcute și toaletele comercializate prin magazinele de profil, ele putând fi instalate în baie și folosite în mod curent. Însă fiecare este o piesă unicat, ce nu poate fi produsă în serie.
 

Toți experții sunt de acord asupra unui aspect: Sorensen creează cele mai uimitoare și mai frumoase pisoare din lume. Fiecare piesă este modelată manual, cu meticulozitate, dintr-un porțelan fin, copt în cuptor timp de două zile, la o temperatură de 2.300° Celsius. În cadrul expozițiilor sale, câteva pisoare sunt chiar racordate la instalația sanitară, pentru ca vizitatorii să poată trage apa și să se convingă cu ochii lor că acestea sunt funcționale (bineînțeles că doar atât).
 

Clark spune că creațiile lui sunt destinate celor care vor să-și construiască băi cu un design original, unic. Într-un interviu, povestește că ideea i-a venit în anul 2002, când se afla într-o toaletă pentru bărbați. Atunci s-a gândit pentru prima oară că ar putea transforma banalul pisoar într-un obiect de artă, și chiar într-un simbol al statutului social. Ulterior, el însuși și-a amplasat un pisoar superb, în formă de cală, în toaleta atelierului său.


Clark mai povestește că la început muncea enorm și că și-a perfecționat tehnica pe parcursul a mai mulți ani. Din cauza mărimii și complexității formelor, piesele trebuie supuse unui proces de uscare lent și egal pe toată suprafața. Apoi, să păstrezi culorile vii la o temperatură atât de înaltă e o sarcină foarte dificilă, ceea ce face ca un pisoar să fie gata după 5 sau 8 luni.


Pe măsură ce faima lui Sorensen a crescut, și solicitările de pisoare s-au înmulțit. În prezent, cu atâția jurnaliști și vizitatori curioși, atelierul lui e veșnic aglomerat. Artistul de 54 de ani este inundat de comenzi, iar ideea care i-a venit în timp ce se ușura într-o toaletă publică s-a transformat într-un business profitabil. Hibiscușii, narcisele, orhideele și cochiliile lui au fost expuse în galerii de artă din Europa și Asia, unde oamenii cu buzunarele doldora își achiziționează aceste piese de artă funcțională la prețuri cuprinse între 6.000 și 20.000 de dolari.
 

Într-un interviu acordat publicației San Francisco Chronicle, Sorensen își explică astfel succesul: „Pentru că cei mai mulți oameni se gândesc la un pisoar ca la un obiect urât sau murdar, pentru mine a devenit obiectul perfect pentru a-l înfrumuseța. Piesele mele artistice reflectă conflictul clasic dintre masculin și feminin, dintre bine și rău, dintre spurcat și cast”. Ca să vezi! Cine s-ar fi gândit la o asemenea simbolistică?


Surse:

luni, 29 iunie 2015

Avari pur-sânge englezesc




AVARI PUR-SÂNGE ENGLEZESC

Zgârciții adună ca și când ar trăi veșnic.
Aristotel

Un avar se dovedeşte
O fiinţă nefirească,
Ce de toate se lipseşte
Ca... nimic să nu-i lipsească.
Virgil Scărlătescu


Avarii nu-și dezleagă baierele pungii decât ca să și-o îndese și mai tare. Crescit amor nummi, quantum ipsa pecunia crescit (Patima de bani crește odată cu cantitatea lor), spunea poetul latin Juvenal. Din constatarea lui, se poate trage concluzia că numai acela care are bani poate fi cu adevărat zgârcit. Pe cei mai mulți avari îi vom întâlni deci în rândul oamenilor care au bani din belșug. Înainte de a fi întrecută de America, Anglia era țara cea mai bogată a epocii moderne; deci acolo trebuie să investigăm, dacă dorim să evidențiem tipul reprezentativ al avarului.

Ziarele engleze de pe vremuri rezervau întâmplărilor cu zgârciți faimoși un spațiu considerabil. În toamna anului 1852, ziarele londoneze relatau despre moartea lui John Camden Neild (foto), un faimos avar care a murit la vârsta de 72 de ani. Conform datelor biografice, și-a făcut studiile la Cambridge, devenind avocat; într-un cuvânt a pornit în viață ca un om cumsecade. Când a împlinit 34 de ani, a moștenit de la tatăl său uriașa avere de 250.000 de lire. După ce a intrat în posesia banilor, și-a schimbat cariera, devenind un zgârcit cum scrie la carte: nu-i plăcea să-și achite datoriile, se tocmea pentru fiecare para, nu făcea nimănui niciun serviciu și nu era cu adevărat fericit decât atunci când obținea ceva gratis.
Odată, iarna, călătorea într-un poștalion împreună cu niște oameni sărmani. În timp ce se schimbau caii, călătorii au intrat în cârciumă să se încălzească cu un păhărel de brandy. Economul domn însă, dârdâia mai departe în trăsură. Celorlalți li s-a făcut milă de el și, punând mână de la mână, i-au cumpărat și „sărmanului domn” un păhărel de băutură, pe care i l-au trimis ca să se dezmorțească și el. Sărmanul domn a mulțumit frumos și l-a băut.
Ca orice zgârcit pur-sânge, se trata și pe sine ca pe un concurent în afaceri. Nu mânca decât pâine uscată, ouă tari și puțin lapte. Dormea pe scândura goală, iar pentru spălat nu-și îngăduia decât o cojiță de săpun. Nu permitea să i se perie hainele, fiindcă s-ar fi tocit postavul.
În anul 1828, asupra lui s-a abătut o mare nenorocire: pe neașteptate, i-au scăzut acțiunile la bursă. În disperare, s-a răzbunat tot pe el însuși: și-a tăiat beregata! Ar fi murit de hemoragie dacă o anume doamnă Neal, soția unui chiriaș de-al său, nu i-ar fi sărit în ajutor, ca să-l salveze pentru anii ce-i mai avea de trăit în zgârcenie.
Toate acestea n-ar fi fost însă suficiente ca să ajungă în rubricile ziarelor; se mai găseau în Anglia destui avari asemănători. Adevărata surpriză s-a produs la deschiderea testamentului său. A ieșit la iveală că Neild sporise averea rămasă de la tatăl său până la fabuloasa sumă de 500.000 de lire, bani pe care i-a lăsat moștenire reginei Victoria. N-a cerut nimic în schimb: a rugat-o pe regină să primească suma și s-o întrebuințeze în scopuri personale. Victoria, cum era de așteptat, a acceptat moștenirea. I-a făcut bătrânului avar o înmormântare ca lumea, a renovat biserica lăsată în paragină de pe moșia lui și i-a fixat o pensie viageră acelei doamne Neal, care a salvat viața bravului domn „atunci când cu tăierea beregatei”, dându-i astfel bătrânului posibilitatea să se înfrupte încă un sfert de veac din plăcerile economiei, sporindu-și în continuare averea.

Un om tot atât de ciudat a fost și Daniel Dancer (foto), vlăstarul unei distinse familii. S-a purtat la fel de dușmănos cu el însuși ca toți avarii veritabili. N-avea decât o singură cămașă, pe care o purta până ce putrezea pe el. Acest lucru trebuie luat aproape ad litteram, pentru că și spălatul îl concepea la fel ca și colegii săi zgârciți, adică-i era milă de banii cheltuiți pe săpun. În zilele însorite se ducea până la malul râului din vecinătate, unde se freca cu nisip și se usca la soare. Locuia împreună cu sora lui, care duminica gătea toată mâncarea pentru o săptămână: supă de oase și 14 budinci, socotite câte două pentru fiecare zi a săptămânii. Asta au mâncat ei zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, până când bătrâna lady s-a îmbolnăvit. Atunci, fratele ei a fost cuprins de o pioasă religiozitate, care s-a manifestat prin faptul că n-a chemat medicul. A spus: „Aș comite un sacrilegiu dacă m-aș amesteca în sentința providenței”. Presupunând că zilele bătrânei doamne erau hotărâte „de sus”, era firesc să n-o mai poată ajuta nicio intervenție terestră. Bineînțeles că în aceste condiții providența a chemat-o la ea pe ființa înfometată, astfel încât domnul Daniel a fost obligat să ducă tratative cu firma de pompe funebre. După îndelungi târguieli, afacerea s-a încheiat în felul următor: firma va confecționa coșciugul, dar cu scândurile domnului Daniel. Mult timp după înmormântare, îndoliatul frate s-a zbuciumat, deoarece fuseseră folosite prea multe cuie, deși ar fi fost de ajuns și mai puține.
Daniel Dancer a trăit până la vârsta de 78 de ani și, cum nu putea proceda la fel ca avarul despre care Jozsef Aszalay spune că s-a desemnat pe sine însuși drept moștenitorul său, domnul Daniel și-a lăsat întreaga avere verișoarei sale, Lady Tempestre. Era o avere considerabilă, însă a trebuit să fie adunată pe bucăți: în staulul vacilor au fost găsite ascunse 2.500 de lire sterline; din grajduri a ieșit la iveală aur în valoare de vreo 500 de lire sterline; în horn se aflau 200 de lire sterline iar într-un ibric vechi era pitit un sul de bancnote în valoare de 600 de lire sterline. Toate aceste date sunt autentice. Cei pe care-i interesează latura anecdotică a întâmplărilor cu zgârciți, pot apela la culegerea intitulată „Harpagoniana”.

În literatură, după cum se știe, tipul clasic al avarului a fost creat de Plaut și de Molière. Mai puțin cunoscută este însă acea avalanșa de cărți care s-au ocupat cu regulamentul de funcționare și viața inexistentului club al avarilor. Gluma a fost lansată cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, în Italia. Onorabilul club a avut numele de Compagnia della Lesina (Asociația avarilor). Se spunea, printre altele, că membrii clubului se obligau: să nu-și schimbe cămașa vreme de 45 de zile, să-și taie unghiile de la picioare până la carne, ca nu cumva să le găurească ciorapii, să nu presare praf de uscat pe scrisori, spre a nu le îngreuna, ca să plătească o taxa poștală mai mică; să nu pună punctul pe litera „i” ca să economisească cerneala...

S-ar mai putea vorbi și despre o categorie curioasă de avari, și anume despre cerșetorii bogați. Mai demult, apărea prin ziare știrea că la moartea vreunuia dintre cerșetorii de la colțul străzilor s-au găsit, dosite prin saltele, pungi întregi cu bani și pachete de bancnote. Poate că cel mai vestit dintre avarii de acest soi a fost un profesor berlinez. Acesta, în timpul zilei, preda lecții de limbi străine, iar noaptea cerșea. A murit în 1812. Sub pragul casei lui au fost găsiți, ascunși, 20.000 de taleri. Scoțianul William Stevenson (mort în 1817) și-a petrecut 87 de ani cerșind cu sârguință. În mizerabilul său bordei a fost găsită o adevărată colecție de bani de aur și de argint. Au ieșit la iveală și multe polițe, unele în valoare de 1.000 de lire sterline. Pe acești cerșetori, însă, nu i-aș trece în categoria avarilor pur-sânge, pentru că ei nu adunau banii de dragul banilor. Îi stârnea la economii mai degrabă grija pentru asigurarea bătrâneții sau în caz de boală.

L-am lăsat anume la urmă pe baronetul englez Sir John Elwes (foto), regele zgârciților din toate timpurile, a cărui faimă va rămâne pe veci nepieritoare. Sir John, membru al Parlamentului englez, a murit la 26 noiembrie 1789. Moștenirea pe care a lăsat-o în urma lui a fost evaluată la 800.000 de lire sterline. Personalitatea lui parcă era alcătuită din doi oameni cu firi opuse.
Biografii lui îl prezintă ca pe un domn cu maniere foarte plăcute – totdeauna gata să-și servească prietenii, chiar și cu bani. Dar ciudatul lui fel de a fi s-a manifestat în cea mai caracteristică formă cu prilejul curselor de cai de la Newmark. L-a invitat la acest eveniment pe preotul de pe moșia sa. Au pornit la drum călare, dimineața la ora 6. La plecare, preotul n-a mâncat nimic, socotind că oricum, pe timpul desfășurării curselor va fi musafirul bogatului moșier. Acesta însă, în focul emoțiilor, a găsit cu cale să uite de stomacul invitatului său. S-a făcut după-amiază și, în drum spre casă, bietul popă a anunțat timid că lui zău îi este foame; probabil că aerul proaspăt de la Newmark îi provocase această stare excepțională... „Sigur, sigur”, i-a răspuns Sir John și a scos din buzunar o bucată uscată de cozonac, despre care, împărțind-o cu preotul, 1-a asigurat că, deși fusese adus de la Londra cu 6 luni în urmă, era la fel de gustos de parcă ar fi fost copt de curând. Au ajuns acasă seara la ora 9. Sir John s-a culcat bine dispus, pentru că, sustrăgându-se de la obligațiile sale de gazdă, a putut economisi 3 șilingi. În schimb, cu prilejul acelorași curse, s-a întâmplat ca Lordul Abington, prietenul domnului avar, să piardă 7.000 de lire sterline pe care nu le putea onora. Sir John s-a obligat, fără să tresară măcar, să plătească în locul lordului datoria, știind precis că n-o să-și revadă banii în veci.
Despre el se scria că este penny-wise and pound-foolish: înțelept când era vorba de a economisi un bănuț de aramă și nesăbuit când era vorba de aur. Nopți întregi juca, la clubul său, cărți. Câteodată pierdea mii grele, dar dimineața se întorcea acasă pe jos, ca să economisească banii de birjă. Dormea într-o cameră neîncălzită, dar odată a investit 26.000 de lire sterline într-o dubioasă afacere americană cu niște mine de cărbuni. A pierdut banii, dar a suportat mult mai ușor această pagubă decât știrea că i-au pierit câțiva berbeci.
Avea la Londra o mulțime de case. Cu una dintre ele a avut mare bucluc, fiindcă, dând faliment, chiriașul nu-i mai plătea chiria. Într-o zi, casa s-a aprins și a ars până-n temelii. Sir John a primit știrea cu un suspin de ușurare: „Slavă Domnului c-a ars, fiindcă altfel n-aveam cum să mă descotorosesc de neghiob și ar fi trebuit sa-l las să stea gratis”.
Dacă vreunul dintre chiriașii săi rezilia contractul și Sir John nu reușea să reînchirieze imediat casa, se muta el însuși în locuință până o închiria din nou. Din cauza aceasta, nu avea la Londra o locuință ca lumea, fiindcă tot timpul se muta dintr-un loc într-altul. Nu-i venea greu s-o facă, deoarece în afară de două paturi, două scaune și o masă, nu avea nicio altă mobilă și, în afară de o bătrână care îi făcea curățenie, nici alți servitori.
Ca toți avarii reglementari, și Sir John își considera propria persoană ca pe un dușman. Trăia cu ouă răscoapte și morfolea pâine uscată. Nu îngăduia să i se lustruiască cizmele ca să nu i se tocească prea repede. Nu s-ar fi suit pentru nimic în lume într-o birjă, fie că ploua cu găleata, fie că ningea. Acasă stătea ore întregi cu hainele ude pe el până se uscau. Odată a găsit pe stradă o perucă năpârlită, ca vai de lume, pe care probabil o aruncase vreun cerșetor, fiindu-i și lui rușine să se mai arate în lume cu ea. Sir John a pus mâna pe neașteptata pradă și de atunci încolo a purtat-o mereu.
Dacă mergea călare la una dintre moșiile sale, în buzunar cu proverbialele ouă răscoapte, lucrul se petrecea în felul următor: pe cât posibil, nu călărea decât pe iarbă, pentru ca potcoavele calului să se tocească mai puțin. Când trecea pe vreun drumeag mărginit cu mărăcini, încetinea, lăsând calul să mănânce firele de paie agățate în mărăciniș. Cu riscul de a-și frânge gâtul, își conducea calul prin toate hârtoapele, ocolind de departe barierele, ca să nu plătească taxa de drum. Dacă, în vreo iarnă deosebit de friguroasă, era totuși obligat să încălzească unul din castelele lui, punea să se adune pentru foc toate rămășitele de lemne, paie, oase etc. Odată, vecinul lui de moșie l-a surprins smulgând cuiburile de ciori din copaci. „E de-a dreptul scandalos, a explicat el omului perplex, cât material pot să risipească ciorile astea pentru un cuib. Ar putea fi mai econoame...”
Dintre toate cheltuielile pe care le socotea inutile, cea mai mare groază îi era de banii pe care i-ar fi băgat în buzunarul medicului. Odată a ajuns totuși pe mâna lui: Într-o noapte, conform obiceiului, întorcându-se pe jos de la o ședință a Parlamentului, s-a împiedicat de ceva și, în cădere, și-a rănit ambele picioare. Acasă, a răbdat el cât a răbdat, până când vărul său, trecând din întâmplare pe la el, l-a convins să cheme medicul. A cedat cu mare greutate și a îngăduit să fie consultat. Dar, ca să economisească jumătate din onorariu, a mințit că-l doare doar un picior, indicându-i-l spre a-i fi tratat; pe celălalt l-a lăsat în seama mamei Natura. Mare i-a fost nefericirea când a constatat că plătise degeaba tratamentul, deoarece piciorul tăinuit s-a vindecat cu două săptămâni mai repede decât cel pe care medicul își exercitase profesia.

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003

joi, 25 iunie 2015

Dr. Călin Mărginean - Atenție la vitamina C și la fructoză



ATENȚIE MARE LA VITAMINA C ȘI LA FRUCTOZĂ!

Dr. Călin Mărginean

- Vitamina C, pe care a făcut-o Tata Dumnezeu și pe care a pus-o într-o sumedenie de plante și fructe este sub formă de poliascorbat (deci polimer), învelită în baze tampon, alături de substanțe potențatoare de efect (bioflavonoide), care-i saltă efectul de 100-500 de ori. Se absoarbe sub formă de polimer, corpul o stochează în ficat și-și feliază din lanțul polimeric exact cât îi trebuie, fără a acidifia mediul intern și, în plus, având o durată lungă de acțiune (1-3 zile). Mâncând 20 kiwi/zi (moale și dulce, deci nu acru), aveți cam 10 gr. de vitamina C, fără vreun risc de acidificare a mediului intern; în plus, este potențată de 400 de ori ca efect de colorantul verde din kiwi!

- Vitamina C pe care am extras-o noi, deștepții de doctori și de farmaciști, și am făcut din ea pastile și fiole, este sub formă de acid ascorbic, nu este învelită în baze tampon, nu are substanțe potențatoare de efect (bioflavonoide), iar efectul său nu este potențat. Se absoarbe sub formă de monomer, corpul o stochează în ficat, acidifică mediul intern și are o durată scurtă de acțiune (8-24 ore). Luați dvs. numai 200 mg de vitamina C pastile sau fiole, și o să vă acidificați rău mediul intern, o să pierdeți calciu pentru tamponare și o să riscați să faceți pietre la rinichi (calculoză cistinică). Administrarea intempestivă de vitamina C sub formă de fiole soldaților ruși care apărau Stalingradul nu a ameliorat deloc simptomele de scorbut de care sufereau aceștia, căci factorul care rezolvă scorbutul nu este acidul ascorbic simplu, ci cuplajul acid ascorbic + bioflavonoid!

Nu cumva să folosiți fructoza ca îndulcitor! Fructoza ca îndulcitor (sirop de arțar, agave, porumb, stevia...), deci aceeași substanță, aceeași formulă chimică comparativ cu fructoza din fructe, în ipostaze diferite are radical alte efecte:

- Fructoza din plante este învelită în fibre, minerale, vitamine și antioxidanți. Se absoarbe lent și persistent din intestinul subțire, ajungând în cantități mici la ficat, care o procesează fără probleme în energie, sau o convertește în glucoză.

- Fructoza ca îndulcitor nu este învelită în nimic. Se absoarbe violent din intestinul subțire, ajungând în cantități enorme la nivelul ficatului, care nu o poate procesa, ceea ce determină secreția bruscă a unei cantități enorme de insulină (factor de creștere), pe care o transformă urgent în trigliceride, acizi grași și un pic de colesterol, încărcând gras ficatul și aducând daune pancreasului.