Dacă Luna n-ar exista... - documentar + eBook

-->

DACĂ LUNA N-AR EXISTA...

Imaginaţi-vă lumea noastră răvăşită de uragane, cu temperaturi variind de la căldură înăbuşitoare la îngheţ. Ziua ar dura numai 6 ore, iar viaţa ar lua doar forme primitive. Așa ar fi fost planeta noastră, dacă n-ar fi existat LUNA.

Luna e un bulgăre de rocă şi praf, cu diametrul de cca 3.380 km, care orbitează la aproape 400.000 km deasupra capetelor noastre. E al doilea obiect strălucitor de pe cer, cu temperaturi ce variază între 123°C și –233°C). Forţa ei de gravitaţie reprezintă o şesime din cea a Pământului. Are munţi de până la 4.800 m înălţime şi milioane de cratere îi împânzesc solul uscat, în care nu există apă în formă lichidă. Nu-i un loc primitor. Şi totuşi, asociem Luna cu iubirea şi misterul, ne stimulează apetitul pentru mituri şi legende supranaturale. Dar nu suntem singurii care avem un satelit. Există cel puţin 135 de sateliţi în sistemul nostru solar, iar Saturn îi are pe cei mai mulţi, 46. 

Cum s-a format Luna

Există mai multe ipoteze. Unii spun că e un asteroid sau o planetă atrasă de gravitaţia terestră. Alţii consideră că s-a născut în urma unui impact cu Pământul, ceea ce a dus la desprinderea de materie, din care s-a format Luna. Indicii concrete privind acurateţea ipotezelor s-au obţinut abia după aselenizare, ascunse în rocile de pe Lună. Între 1969 şi 1972 au avut loc 6 misiuni selenare. Doar 12 oameni au păşit pe Lună, dar au făcut mai mult decât să rescrie istoria. S-au întors cu mostre din rocile selenare. Acestea sunt incredibil de asemănătoare celor de pe Pământ, doar că conţin mult mai puţin fier. Această diferenţă aparent minoră este un indiciu major privind geneza Lunii, pentru că dovedește că a apărut în urma unei explozii.

Să ne întoarcem în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Luna nu există încă. Sistemul solar intern are nu 4, ci 8 planete. Traiectoria multora le va duce la distrugere. Printre ele, o planetă jumătate cât Pământul. De aici, numele „Theia”, zeiţa-mamă a Lunii în mitologia greacă. Cele două corpuri urmează să se ciocnească. În mod inexorabil, Theia se apropie de Pământ. Apropierea planetei oferă o privelişte înspăimântătoare. Astrofizicianul Jeff Taylor, care studiază naşterea incendiară a Lunii, descrie imaginea planetei Theia apropiindu-se de Pământ: la început arată ca o stea mare, dar pe măsură ce se apropie, se mărește și umple cerul cu câteva momente înainte de marele impact. Apoi totul dispare, pentru un martor terestru şi urmează o lumină orbitoare. Cineva aflat în cealaltă parte a planetei, ar vedea lumina în atmosferă şi ar simţi un cutremur uriaş. Theia are diametrul de 6.400 km. Pentru a vă face o idee, meteoritul care a dus la dispariţia dinozaurilor avea diametrul de 10 km. Theia se îndreaptă spre Pământ cu 40.000 km/h, de 20 de ori mai repede decât un avion supersonic. E cam cât Marte, adică de două ori mai mic decât cel al Pământului. Are loc o ciocnire colosală, de o putere inimaginabilă. Impactul pulverizează secţiuni cât continentele din scoarţa Terrei, aruncând în spaţiu rocile de suprafață. Aceste roci conţin foarte puțin fier. Atmosfera din jurul planetei topite e plină de vapori de rocă. Forţa gravitaţională atrage înapoi majoritatea rocilor, dar unele ajung în spaţiul cosmic, deşi nu scapă definitiv. Sunt blocate de gravitaţia Pământului, formând un inel de praf şi piatră în jurul planetei. Prin procesul numit „concreştere”, particulele şi rocile se ciocnesc şi fuzionează, formând blocuri mai mari. În timp ce resturile se unesc, forţele de gravitaţie combinate atrag şi mai multe resturi. Această reacţie în lanţ nu se opreşte decât atunci când miliardele de particule se adună într-o minge fierbinte. În mai puţin de 100 de ani se răceşte şi devine un bulgăre solid de piatră, de 5 ori mai mic decât Pământul.

Perioada timpurie

La formarea Lunii, aceasta era la doar 27.350 km distanţă. Dar nu va rămâne aşa de aproape. Geneza ei violentă o îndepărtează, într-o călătorie care va dura zece miliarde de ani. Dovada absolută a faptului că Luna se îndepărtează a venit în anul 1969, când astronauţii au lăsat o placă reflectorizantă de 45 cm pe Lună. Trimiţând spre placă semnale laser și receptându-le mai apoi, savanţii pot stabili exact distanţa până acolo. Calculele arată că Luna se îndepărtează cu 3,8 cm pe an. De ce? În anii ‘90, calculatoarele au oferit o imagine corectă a celor întâmplate acum 4,5 miliarde de ani. Modele computerizate arată că ciocnirea cu Theia a fost razantă, imprimând Pământului o forţă de rotaţie. Fiindcă Terra se roteşte mai repede, trage şi Luna după ea, făcând-o să accelereze. Obiectele care călătoresc circular se vor deplasa către exterior, exact ca un ciocan aruncat la proba olimpică. Astfel, pe măsură ce Luna accelerează, se îndepărtează de Pământ.

Acum 4 miliarde de ani, Luna se îndepărtase deja la 138.400 km distanţă, dar totuşi era de trei ori mai aproape de Pământ decât în astăzi. În această fază, ea a afectat profund Pământul. Enorma coliziune care a creat Luna a fost atât de puternică, încât a schimbat centrul de greutate al Terrei pe o axă de 23,5 grade. Această înclinaţie ne dă primăvara, vara, toamna şi iarna. Dacă am avea o axă verticală, ca Mercur, n-am avea anotimpuri. Peste tot ar fi 12 ore de lumină şi 12 ore de întuneric. Polii ar fi îngropaţi într-un etern amurg îngheţat, în timp ce Ecuatorul s-ar coace într-o eternă caniculă.

Dar Luna face mai mult decât să producă înclinaţia. O şi menţine. Forţa de atracţie a tânărului satelit lucrează ca un giroscop al globului, stabilizând axa Pământului. Fără ea, am avea o înclinaţie haotică, cu o deplasare considerabilă într-un timp relativ scurt. Fără acest stabilizator, axa Terrei ar varia între 0 şi 90 de grade. Aceasta ar modifica distribuirea luminii pe suprafaţa planetei. Modelele climatice ar lua-o razna. Tropicele s-ar trezi îngheţate sub calota glaciară, iar Antarctica ar fi transformată într-un imens deşert. Din fericire, Luna ne-a salvat de aceste dezastre şi a permis vieţii să existe. Ea a influenţat masiv apariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ. Nu toate planetele din sistemul solar au avut acest noroc. Marte are doi sateliţi, dar sunt prea mici ca să-i stabilizeze înclinaţia. Ca urmare, se roteşte mult mai repede decât Pământul. Unii savanţi sunt de părere că acesta este unul dintre motivele pentru care nu există viaţă pe Marte.

Rolul mareelor

Acum 3 miliarde de ani Luna se tot îndepărta de Pământ şi orbita la aproape 320.000 km distanţă. Efectul gravitaţiei ei scăzuse, dar tot avea forţă. Acum Pământul avea apă şi oceane, iar Luna agita lucrurile. Era prea departe pentru a avea un efect dramatic asupra solului, dar afecta apa oceanelor. Trecerea Lunii pe deasupra lor crea maree, dar ele nu semănau cu mareele din ziua de azi. După formarea Lunii, mareele erau de mii de ori mai mari decât cele de azi. Inundau uscatul ca o viitură de 3.000 de metri înălţime, acoperind sute de kilometri. Apoi apele se retrăgeau, măturând Pământul, luând cu ele resturi de pe suprafaţa Pământului în oceane. Materia adusă de ape conţinea minerale şi substanţe nutritive. Mareele create de Lună au făcut un amestec crucial în istoria Terrei: „supa primordială”. Mareele au dus probabil şi la apariţia primului lanţ de ADN. 

Enormele maree mai joacă un rol esenţial în istoria Terrei. Ajută la calmarea atmosferei planetei, făcând-o primitoare şi permiţând evoluţia formelor de viaţă complexe. Impactul care a creat Luna a făcut ca Terra să se rotească mai repede. Această rotaţie este unul dintre cei mai importanţi factori pentru climă. Rotirea creează vânturi şi vârtejuri în atmosferă. Cu cât rotația e mai mare, cu atât vânturile sunt mai violente. Când are loc azi un uragan cu vânturi de 160 km/h, sunt smulşi copaci, casele rămân fără acoperişuri, au loc inundaţii masive. Imaginaţi-vă o lume în care aceste vânturi sunt permanente. De exemplu, Jupiter face o rotaţie completă în circa zece ore. De aceea uraganele pe Jupiter sunt enorme ca forță şi durează câteva secole! Prin urmare, este un climat total nefavorabil vieţii în forme complexe. Dar odată cu încetinirea rotaţiei Terrei, atmosfera nu mai biciuieşte planeta. Vânturile de forţa unui uragan nu mai sunt o obişnuinţă şi apar forme complexe de viaţă pe planeta relativ liniştită.

În timpul cataclismului, unele ciocniri au fost atât de mari, încât materia aruncată în sus nu a mai revenit pe suprafaţa Lunii. A fost propulsată în spaţiu şi atrasă de gravitaţia Pământului, aflat la doar 138.400 km distanţă. Unele roci se îndreaptă rapid către planeta noastră. Aceşti meteoriţi lunari sunt extrem de rari, descoperindu-se doar 30 astfel de obiecte. Analizând aceste mostre, aflăm că a existat un vârf cataclismic în timpul bombardamentului selenar, acum 4 miliarde de ani. Meteoriţii selenari conţin un fragment din istoria sistemului solar intern de acum 4 miliarde de ani. Și reciproca e valabilă: bucăţi din scoarţa terestră au fost aruncate în spaţiu, unele dintre ele ajungând pe satelitul aflat la mică distanţă. Odată căzute pe solul selenar, au rămas perfect conservate în lipsa atmosferei. Astfel o parte din istoria timpurie a Terrei a rămas pe Lună. Dacă găsim pe Lună fosile sau alte rămăşiţe ale vieţii incipiente, am putea afla răspunsurile la întrebările privind originea vieţii.

Influenţa Lunii asupra noastră

Mulţi oameni consideră că Luna plină ne afectează comportamentul, într-un mod bizar şi inexplicabil. Acum aceasta orbitează în jurul Pământului la 400.000 km distanţă. E de 15 ori mai departe de Terra decât atunci când s-a format. Apare ca un obiect îndepărtat şi mistic pe cer. Forţa ei gravitaţională e mult mai slabă decât era odată. De fapt e atât de mică, încât exercită aceeaşi atracţie ca un bob de mazăre situat la 50 cm deasupra capului. Dar unii oameni tot cred că le afectează comportamentul.

Dacă, prin absurd Luna ar dispărea de pe cer mâine şi am supravieţui, ar trebui să regândim modul în care calculăm datele unor sărbători și festivaluri religioase importante: Strămoşii noştri au acordat o mare atenţie cerului nopţii. Ei au dat diferite denumiri „imaginilor” făcute de stele și au identificat celelalte planete datorită mişcării lor printre constelaţii. Deşi Soarele a fost util pentru marcarea intervalelor scurte de timp, Luna a fost cea care i-a ajutat la marcarea perioadelor mai lungi. Multe calendare s-au bazat pe ciclul de 29 de zile al Lunii. În zilele noastre, calendarul islamic, precum şi alte câteva, se bazează încă pe Lună.

Creştinii calculează data Paştelui după Luna plină, fiind sărbătorit în prima duminică după prima Lună plină de după echinocţiul de primăvară. Acest lucru poate părea ciudat, dar există un motiv bun pentru care data Peştelui e stabilită în acest mod: primii creştini făceau pelerinaje în Ţara Sfântă de Paşti, iar lumina Lunii pline i-a ajutat în călătoria lor, aşa că acesta a fost planificat în jurul ei. Anul Nou chinezesc (numit de fapt – „Festivalul primăverii”) este calculat pe baza unui calendar lunisolar – o combinaţie dintre calendarul lunar cu cel solar.

Care este viitorul Lunii?

Astăzi, Luna şi Soarele par a avea aceeaşi dimensiune pe cer. Prin urmare, Luna poate acoperi Soarele în timpul eclipselor. Dar să privim în viitorul îndepărtat. Peste o jumătate de miliard de ani, Luna va fi atât de departe de Pământ, încât nu vor mai avea loc eclipse. La mai puţin de 2 miliarde de ani, nemaifiind ancorată de Lună pe propria axă, planeta se va legăna înainte şi înapoi. Fenomenele meteo o vor lua razna şi viaţa pe Terra va fi ameninţată. Peste 5 miliarde de ani, Soarele se va dilata. Va fi sfârşitul vieţii sale. Terra şi Luna, atât de strâns legate în timpul vieţii, îşi vor înfrunta moartea tot împreună, fiind înghiţite laolaltă de căldura copleşitoare a Soarelui muribund.

Sursa: http://www.scientia.ro/blogul-lui-madalin/1327-cum-ar-fi-pamantul-fara-luna-1.html

Dacă Luna n-ar exista - If We Had No Moon (RO)

Sistemul solar