Viața constă în extreme, este o tensiune între opoziții.
A fi exact la mijloc pentru totdeauna înseamnă a fi mort. Mijlocul este doar o
posibilitate teoretică; doar câteodată ești la mijloc, ca o fază trecătoare. E
ca mersul pe frânghie, nu poți fi exact la mijloc pentru o perioadă de timp.
Dacă încerci, vei cădea. A fi la mijloc nu este o stare statică, este un
fenomen dinamic. Echilibristul se mișcă încontinuu de la stânga la dreapta și
invers. Când simte că s-a înclinat prea mult într-o parte și există pericolul
de a cădea, se înclină imediat în partea opusă, echilibrându-se. În această
trecere, da, există un moment în care echilibristul se află la mijloc, dar din
nou, când s-a mișcat prea mult spre dreapta, simte că-și pierde echilibrul și
se mișcă spre stânga, trecând iar prin mijloc pentru un moment. Ce vreau să
spun este că a te mișca de la stânga la dreapta și invers este singura cale de
a rămâne la mijloc. Nu evita extremele și nici nu alege vreuna. A rămâne
disponibil ambelor polarități este secretul echilibrării. Uneori fii complet
fericit și alteori fii profund trist. Ambele stări au propria lor frumusețe.
Întrebare: Bhagwan, ai spus
odată că tu ești omul nou de care lumea are nevoie și că această comunitate
este pregătirea pentru venirea lui. Vezi cumva aici, între noi, oameni cu acest
potențial, care vor deveni, ca și tine, oameni noi, sau doar pregătești noile
generații?
Răspuns: Nu m-a preocupat
niciodată viitorul și nici trecutul. Singura mea preocupare este prezentul. Iar
prin „omul nou” nu înțeleg un anume model, tipul ideal, ci un om care are propria
lui individualitate, care nu este copia altcuiva. Omul nou nu va fi nici ca
mine, nici ca altcineva. Fiecare va fi el însuși, autentic. Cel mai important
lucru care trebuie înțeles este acela că egalitatea este o iluzie. Marx,
Engels, Lenin și alți gânditori comuniști au introdus în mințile a milioane de
oameni (și nu numai ale comuniștilor) ideea că țelul suprem trebuie să fie
egalitatea. Greșit! Numai mașinile pot fi egale, oamenii nu. Așa cum două
chipuri nu sunt identice și două degete nu au aceleași amprente, nici doi
oameni nu sunt la fel. Dacă vrei ca toți oamenii să fie egali, trebuie să le distrugi
umanitatea și să-i faci roboți.
Această idee absurdă a egalității s-a răspândit
acum în toată lumea. De ce a influențat atâția oameni e foarte ușor de înțeles.
Fiecare om se simte inferior cuiva, fie din punct de vedere intelectual, fie
financiar, fie fizic. Fiecare om poartă în el un complex de inferioritate, și
asta pentru că se compară în permanență cu alții. Evident că există oameni care
sunt mai inteligenți decât tine, sau ale căror calități fizice le întrec pe ale
tale. Dacă începi să te compari cu ei, este imposibil să nu te simți inferior.
Chiar și Napoleon, unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii, era complexat:
măsura numai 1,65 m înălțime și era foarte sensibil în această privință. Se
povestește că într-o zi, când încerca să agațe o pictură pe perete și nu
ajungea la cui, garda lui de corp a sărit să-l ajute: „Sire, lăsați-mă pe mine,
sunt mai înalt ca dumneavoastră”. Atunci, Napoleon s-a înfuriat și i-a răspuns:
„Retrage-ți cuvintele sau te omor pe loc! Poate vrei să spui că ești mai lung
decât mine, dar mai înalt, niciodată!”. Soldatul îi atinsese punctul sensibil...
Așadar, chiar și omenii cu o putere imensă se
pot simți inferiori altora, când încep să se compare. De aceea comunismul a
influențat atâți oameni. Asta n-a avut nimic de-a face cu economia, cu
capitalismul. Pur și simplu le-a împlinit oamenilor dorința de a se simți egali
cu toți ceilalți. Nimeni nu a privit comunismul sub aspectul lui psihologic. El
a fost studiat numai ca teorie economică. Fals! De fapt, este o consolare
psihică pentru toți cei care se simt inferiori într-un fel sau altul. De aici
s-a ajuns ca jumătate din omenire să fie comunistă. Comunismul este acum cea
mai puternică religie și continuă să se răspândească, iar dacă nu vom putea
crea un om nou, care să nu aibă niciun fel de complexe de inferioritate, această
doctrină va cuprinde întreaga lume.
Omul nou nu va fi un comunist, pentru că el nu
va dori să fie egal cu ceilalți. Omul nou va dori să fie el însuși, un unicat,
și va dori ca toți ceilalți să se considere la fel. O societate de oameni
unici, fiecare în felul lui, va fi cea mai bogată societate care a existat
vreodată în lume. Unul va fi pictor, unul poet, unul sculptor, unul om de
știință. Fiecare va avea unicitatea lui. Tot ce va face un om va purta amprenta
lui și el va deveni un creator. Nu vor exista motive de comparație. Trăim de
mii de ani cu acest complex de inferioritate și suferim: „Natura n-a fost bună
cu mine”. Începe să-ți valorifici unicitatea și renunță la ideea de egalitate,
care ar fi posibilă numai dacă ai fost creat într-o fabrică, pe o linie de
asamblare, în care caz n-ai mai fi un om, ci o mașină.
Omul nou nu va fi ca mine, în sensul că nu va
fi copia mea fidelă. Dar într-un fel, va fi ca mine. Eu sunt un om independent;
și el va fi independent. Eu sunt eu însumi; și el va fi el însuși. Eu nu accept să cred în nimic din ceea ce n-am
experimentat eu însumi. Eu fie știu, fie nu știu, nu mă situez undeva, între
aceste noțiuni. Credinciosul e la mijloc. El nu știe, dar pretinde că știe. Întâlniți
astfel de ipocriți pretutindeni în lume, adunați în biserici, sinagogi, temple,
moschei. Nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu, dar se roagă la el. Habar n-au
dacă rugile lor sunt auzite, dar continuă să se roage. Omul nou va fi un
căutător, nu un credincios. Se va îndoi și își va pune întrebări. Îndoiala este
singura cale care duce la adevăr. Credința este o barieră, nu un pod. Niciun
credincios n-a ajuns vreodată la adevăr. Credința lui îl împiedică să cerceteze.
În această privință, omul nou va fi ca mine. Eu
am pus totul sub semnul întrebării. N-am acceptat niciodată nimic doar pentru
că așa stă scris în sfintele scripturi, pentru că marii fondatori ai religiilor
au spus-o, sau pentru că marii sfinți au confirmat-o. M-am încăpățânat să cred
că nimic nu-mi poate dovedi ceva, în afară de propria experiență. Când ajungi
singur la adevăr, te umpli de bucurie, înflorești. Căutarea a luat sfârșit, ființa
ta e acasă. Bineînțeles că fiecare va căuta adevărul în felul lui. Drumul spre
adevăr este precum cerul. Păsările zboară într-o direcție, dar nu lasă urme, nu
le poți urma. Cerul tău interior e la fel, trebuie să-ți găsești singur drumul.
Omul nou își va croi singur drumul, nu va merge
pe unul deja bătătorit de alții. Hinduismul, creștinismul, iudaismul sunt
drumuri gata construite, autostrăzi confortabile, dar care nu duc nicăieri. Ele
înconjoară pământul în toate direcțiile. Urmându-le, te poți învârti astfel
toată viața, fără să-ți atingi vreodată propriul sine, pentru că niciunul
dintre aceste drumuri nu este conectat cu tine. Nu este drumul tău. Dacă ești
un adevăratul căutător, ignoră aceste drumuri și pășește în necunoscut. Cu fiecare
pas vei simți că ești mai aproape de casă, vei simți o pace pe care n-ai cunoscut-o
înainte, vei simți iubire, compasiune, extaz. Bătăile inimii tale vor deveni
muzică și toată ființa ta se va armoniza cu ea. Sunt semnele că te apropii de
casa ta.
Da, eu sunt omul nou și vă pregătesc calea ca
să deveniți și voi oamenii noi. De aceea insist să vă folosiți inteligența, să
fiți tăcuți și meditativi. Alegeți un drum nou și nu vă lăsați descurajați de
bolovanii întâlniți în cale. Transformați fiecare piatră într-o treaptă și veți
fi răsplătiți. După cum văd, sunteți o comunitate pură, proaspătă, senină.
Acestea sunt semne bune. Păreți că vreți să scăpați de ceea ce v-a învățat
societatea, de vechile tipare. Acum aveți această șansă. Aici puteți deveni
independenți și creativi. Nimeni n-o să vă forțeze să faceți ceva și nimeni n-o
să vă reproșeze nimic.
Omul nou este un om liber. Nu este sclavul
nimănui, nici al părinților, nici al partenerului de viață. Este propriul lui
stăpân. Nu depinde de nicio autoritate și nu are nevoie de un Dumnezeu, care nu
este altceva decât proiecția unor minți bolnave, care au nevoie în permanență
de un tătic atotputernic, care să-i călăuzească. Văd că unora dintre voi nu le
convine ce spun, dar am să continui. Eu nu pretind că sunt omniscient. Nu știu
ce se întâmplă în camera alăturată, deși aud zgomote. Cred că se pregătește
masa, dar ce anume, habar n-am. Tot așa, nu pot pretinde că știu ce faceți voi
toată ziua, pentru că nu ies din cameră. Dar simt că mulți dintre voi
proiectați asupra mea figura părintelui ocrotitor. Vă rog, nu mă transformați
într-un ecran pe care să proiectați ce vreți voi, pentru că n-am să mă comport
după cum vă așteptați, așa cum nici eu nu mă aștept ca voi să vă comportați
după cum vreau eu. Haideți să fim de acord asupra unui singur lucru: fiecare
să-și păstreze independența.
Omul nou va continua să trăiască în comunități,
împreună cu alți oameni, dar va fi un om liber. Eu sunt omul nou. Și voi trebuie
să fiți oameni noi, și împreună să creăm condițiile pentru apariția a cât mai
mulți oameni noi în această lume. Omul nou nu va fi un politician. El nu va
avea dorința de putere. Omul nou nu va crea figuri ca Adolf Hitler, Joseph
Stalin sau Mao Tse-tung. Omul nou nu va crea eroi, pentru că fiecare va fi un
erou, în felul lui. Cu omul nou, istoria va lua sfârșit, pentru că fiecare om
va fi unic și ar trebui să i se aloce tot atâta spațiu ca oricui altcuiva.
O să fiți surprinși dacă vă spun că, înainte ca
India să devină o țară sclavă, nu exista chestia asta numită istorie.
Mahomedanii au început să-și scrie istoria o dată cu regii mahomedani,
britanicii și-au început istoria o dată cu dominarea altor teritorii. Dar atâta
timp cât India a fost un teritoriu independent, ea n-a avut o istorie. O țară
cu un trecut atât de îndepărtat, care a descoperit matematicile și astronomia, care
a creat limbajul științific și a produs cea mai bună literatură și poezie, nu
și-a scris istoria. O țară care a ridicat cele mai incredibile monumente
arhitectonice – temple, palate, statui unice în lume – n-are o istorie și
nimeni nu se întreabă de ce. După mine, pe vremea aceea existau atât de mulți
omeni unici, încât să scrii despre fiecare în parte ar fi fost o sarcină
imposibilă.
O dată cu apariția omului nou, lumea eroilor va
dispărea. Un Alexandru cel Mare nu va mai fi posibil. Dacă azi ar apărea călare
pe calul său, lumea s-ar amuza, căci ar arăta ca Don Quijote. Nimănui nu i-ar
mai păsa de el. Istoria se va sfârși o dată cu omul vechi. La fel și eroii.
Omul nou va scrie despre calitățile umane și nu despre persoane aparte, în
termeni de comparație, făcându-i pe unii superiori - celebri sau sfinți, iar pe
alții inferiori - niște păcătoși, niște nimeni. Omul vechi a trăit vertical,
într-o ierarhie. Omul nou va trăi orizontal, fără nicio ierarhizare.
Una dintre
problemele cu care se confruntă fiecare fiinţă umană este mediul în care vine
pe lume. Fiinţa lui şi intenţiile mediului nu sunt orientate în aceeaşi
direcţie.Mediul
te vrea prost, sclav, ca să poți fi folosit de cei puternici. Normal că simţi
că ceva nu e în ordine. Vrei să fii tu însuţi.
Lumea noastră nu
permite absolut nimănui să devină ceea ce este în natura lui să fie. Nu, ea îl
îndeasă pe fiecare într-o formă, îl face folositor, eficient, ascultător, în așa
fel, încât să nu se revolte niciodată, să nu-şi ia destinul în propriile mâini,
să nu-şi declare individualitatea, să fie mereu perfect funcţional, ca un
robot. Lumea nu vrea fiinţe umane, vrea maşini eficiente. Cu cât eşti mai
eficient, cu atât vei fi mai respectat şi mai onorat. Asta e problema.Nimeni
n-a venit pe lume ca să fie o maşină. Este o umilire şi o degradare, este o
călcare în picioare a mândriei şi demnităţii umane, distrugerea fiinţei
spirituale şi reducerea ei la o entitate mecanică.
Copilul care-şi
dă seama de intenţiile societăţii, ale părinţilor, ale familiei, ale sistemului
educaţional, ale religiei şi ale naţiunii începe să se închidă în sine. Devine
defensiv, din teama de a nu fi strivit de o forţă uriaşă. El este mic, fragil,
vulnerabil, neajutorat, dependent de cei faţă de care vrea să se protejeze.Problema
devine cu atât mai gravă, cu cât oamenii de care trebuie să se apere sunt cei
care cred că-l iubesc. Poate că aceștia nu sunt nişte mincinoşi. Intenţiile lor
sunt bune, dar le lipseşte conştiinţa, sunt adormiţi. Nici ei nu ştiu că sunt
nişte marionete în mâinile forţelor oarbe ale societăţii, mânată de interese.
Copilul se află
în faţa unei dileme. Trebuie să lupte împotriva celor care îl iubesc şi pe care
crede că îi iubeşte şi el. Ce ciudat! Oamenii care spun că ţin la el nu-l
iubesc aşa cum este. Ei îi spun: „Te
iubim, dar numai dacă mergi pe drumul nostru, dacă devii membru al congregaţiei
noastre, dacă te supui, aşa cum noi toţi ne supunem”.Dacă
devii parte a acestui uriaş mecanism, rişti să trăieşti toată viaţa în
interiorul lui... Iar a lupta împotriva lui este fără sens, vei fi strivit. Mai
bine te dai bătut şi înveţi să spui „da”, fie că vrei, fie că nu. Îţi reprimi
„nu”-ul.
În toate
situaţiile, se aşteaptă de la tine să fii un „yes-man”. Este interzis să spui
„nu”. Acest „nu” este păcatul originar. Lipsa de supunere înseamnă păcatul
originar, şi societatea se răzbună. Aceste lucruri îl înfricoşează de-a binelea
pe copil. Întreaga lui fiinţă vrea să-şi realizeze potenţialul.Vrea
să fie el însuşi, pentru că altfel nu vede cum să dea sens propriei vieţi. Fără
aceasta, nu va fi niciodată fericit, vesel, împlinit, mulţumit. Nu se va simţi
în largul său, va fi tot timpul divizat. Partea cea mai intimă a fiinţei sale
va fi mereu însetată, înfometată, neîmplinită, incompletă. Dar forţele sunt
prea mari şi lupta împotriva lor mult prea riscantă.Fiecare
copil va învăţa, încet-încet, să se apere, să se protejeze. Va închide porţile
fiinţei lui. Nu se va mai expune către semeni, se va preface tot timpul. Va
deveni un actor, jucând în conformitate cu indicaţiile care i se dau. Dacă vor
apărea îndoieli, le va reprima. Dacă natura lui adevărată va vrea să iasă la
suprafaţă, el o va înăbuși. Inteligenţa va ţipa: „Ce faci? Nu e drept!” Dar el
va alege să nu mai fie inteligent. E mai sigur să fie retardat, prost.
Orice te pune în
conflict cu interesul general e periculos. E riscant să te deschizi, chiar şi
faţă de cei care-ţi sunt apropiaţi. De aceea toţi sunt atât de închişi. Nimeni
nu-şi mai deschide petalele asemenea florilor, fără teamă, dansând în vânt,
ploaie sau soare. Fragil, dar fără nicio teamă...Toţi
trăim cu petalele închise, de teamă că, dacă le deschidem, vom deveni vulnerabili.
Fiecare se ascunde după ce scut poate: chiar şi prietenia poate fi folosită
drept scut. Pare contradictoriu, pentru că prietenia înseamnă deschidere
reciprocă, împărtăşire de secrete, de inimi. Fiecare trăim asemenea
contradicţii.Oamenii își folosesc prietenii, iubirea, rugăciunea,
ca pe nişte scuturi. Nu pot plânge atunci când vor, zâmbesc şi se ascund sub
scutul zâmbetului. Poate că plâng când nu este cazul – şi lacrimile servesc
drept scut. Râsul e un exerciţiu al buzelor, iar în spatele lui se ascunde
adevărul: o perdea de lacrimi.
Toată societatea
se învârteşte în jurul unei ipocrizii: aici, tu trebuie să fii ce vor alţii să
fii, nu ce eşti. De aceea totul este atât de fals şi artificial. Şi în
prietenie păstrezi distanţa, nu laşi pe nimeni să se apropie prea mult de tine.
Poate că unul, foarte aproape fiind, îţi va vedea figura în spatele măştii. Sau
îşi va da seama că faţa pe care o arăţi nu este reală, e o mască. Toţi din
lumea în care trăim sunt neautentici, sunt în afara adevărului.În
viziunea mea, omul cel nou este un rebel în căutarea sinelui, a feţei lui
reale, un om gata să arunce toate măştile, toată ipocrizia, gata să arate lumii
cine este el cu adevărat. Iubit sau condamnat, respectat sau înjurat, nu
contează: a fi tu însuţi este cel mai important în viaţă. Şi pe cruce ai fi
împlinit şi etern mulţumit.
Omul adevărului,
omul sincer cunoaşte iubirea, compasiunea, înţelege orbirea şi inconştienţa
celorlalţi, vede că simt cu spiritul adormit... Ceea ce fac ei, fac în somn. Ai
fost atât de mult timp învăţat şi condiţionat, poate toată viaţa. Nici dezvăţul
nu se va produce foarte repede. Ai fost umplut cu falsuri, cu pseudo-idei. Va
dura ceva timp să renunţi la ele, să vezi că sunt nişte surogate. De fapt, o
dată ce vezi că un lucru e fals, nu e greu să renunţi la el. Se duce la vale
singur în momentul în care îi demaşti falsitatea. Recunoaşterea este
suficientă. Legătura e ruptă, identitatea se pierde. Şi o dată ce dispare falsul,
apare realul, în toată frumuseţea lui nouă, pentru că toate – sinceritatea,
onestitatea, adevărul – înseamnă frumuseţe.
Dacă eşti tu
însuţi, eşti frumos.Conştiinţa, înţelegerea şi curajul cu care porneşti
hotărât să arunci feţele false pe care ţi le-au pus alţii trebuie să te
călăuzească mereu. Dacă ceilalţi sunt inconştienţi – părinţi, profesori – nu fi
supărat pe ei, pentru că şi tu ai fost la fel. Iar ei sunt nişte victime, ca şi
tine. Părinţii lor, profesorii lor, preoţii lor le-au pervertit minţile, la fel
cum ei te-au corupt pe tine. Nici nu te-ai gândit că învăţătura de la părinţii
care te iubesc, de la profesori, de la preoţi ar putea fi greşită. Dar a fost,
şi a creat o lume întreagă pe o temelie greşită. Dovada: toată istoria e o
înşiruire de războaie, de crime, de violuri...
Ciudat! Nimeni
nu-şi vede de propria persoană. Toţi vor să fie altcineva. Și asta le distruge
viaţa.
OSHO – Cartea despre bărbați
OSHO – Ești
într-o închisoare, dar crezi că ești liber (RO)
OSHO - UN MAESTRU SPIRITUAL CARE TE AJUTĂ SĂ DEVII TU ÎNSUȚI
OSHO este unul dintre cei mai cunoscuți
și mai provocatori lideri spirituali ai vremurilor noastre. Publicația Sunday Times l-a numit „unul dintre cei
1.000 de creatori ai secolului XX”. Romancierul Tom Robbins l-a numit „cel mai
periculos om de la Iisus încoace”. La 23 de ani de la moartea sa, învățăturile
lui OSHO continuă să fie prețuite de către căutătorii de comori spirituale din întreaga
lume. În țara noastră, Editura Pro Editură și Tipografie a publicat o serie de
cărți alcătuite tematic după învățăturile lui OSHO pentru discipolii săi. Iată
câteva perle de înțelepciune și umor fin, extrase din aceste cărți:
Intuiţia este cea
mai înaltă treaptă a scării, scara conştiinţei. Această scară are trei trepte:
prima şi cea mai de jos este instinctul; a doua, cea din mijloc, este
intelectul; iar a treia, cea mai de sus, este intuiţia. În toate trei este folosit prefixul „in”.
Lucrul acesta este semnificativ. El înseamnă că aceste calităţi sunt înnăscute.
Ele nu se pot învăţa, nu există niciun mod de a le dezvolta cu ajutor din
afară. Intuiţia îţi oferă posibilitatea de a-ţi da răspunsuri la
întrebări fundamentale – nu verbal, ci existenţial. Intelectul este un mecanism
frumos, foarte util oamenilor de ştiinţă, dar dacă devine stăpân şi te domină,
e periculos. Când mintea se comportă ca un supus al conştienţei, este un supus
blând; dar mintea în postura de stăpân al conştienţei este un stăpân foarte
periculos. (Intuiţia - cunoaşterea de dincolo de logică)
În Occident, religia nu mai face parte din
viață. În jurul vârstei de 42 de ani, fiecare occidental se confruntă cu
probleme psihice. Apar mii de tipuri de nevroze și ulcere. Ulcerul este amprenta
ambiției. Omul ambițios face ulcer la stomac. Ambiția mușcă, roade. Ambițiosul
e foarte încordat, și când mintea e încordată, și stomacul e încordat și el, și
atunci se roade. Dacă ai ulcer, asta arată că ești un om de succes. Dacă n-ai
ulcer, ești un amărât, viața ta e un eșec, ești un ratat. Dacă ai primul atac
de cord în preajma vârstei de 42 de ani, ești un om de mare succes. Trebuie sa
fii cel puțin un ministru, un industriaș bogat, sau un actor renumit, altfel
atacul de cord nu se explică. Atacul de cord este definiția succesului. Toți
oamenii de succes suferă atacuri de cord. Organismul lor e încărcat cu elemente
toxice: ambiții, dorințe, faimă. Au trăit atât de încordați, încât încordarea a
devenit stilul lor de viață. La 42 de ani se produce un salt. Omul începe să
se gândească la religie, la lumea cealaltă. A mai rămas puțin timp. Când să mai
ajungă la Dumnezeu, la nirvana, la iluminare? De aici, teoria reîncarnării: „Nu-ți
fie frică! Te vei naște din nou, iar și iar, roata vieții se învârte întruna.
Nu te teme, ai destul timp să evoluezi spiritual, să te purifici”. Când ai ambiții,
ai nevoie de timp. Un om spiritual nu are nevoie de timp. El este eliberat și
ajunge la iluminare aici și acum, căci religiozitatea nu depinde de trecut sau
de viitor. (Maturitatea - responsabilitatea de a fi tu însuți)
Colectivitatea este o idee foarte periculoasă.
În numele colectivității, individul, realul, a fost mereu sacrificat. Sunt
împotriva ideii de colectivitate. Națiunea este doar un cuvânt, iar națiunile
și-au sacrificat mereu indivizii în numele țării. Liniile pe care le-ați desenat
pe hartă nu există pe pământ. Sunt doar parte din jocul tău. Iar lupta pentru
aceste linii a avut drept urmare mulți morți, oameni reali, care au murit
pentru linii imaginare. Iar voi îi faceți eroi naționali! Ideea de colectiv trebuie
distrusă; altfel, într-un fel sau altul, sacrificarea individului va continua.
Am sacrificat individul chiar și în numele religiei, în războaie religioase. Un
mahomedan care moare într-un război religios știe că locul lui în paradis e asigurat.
I-a spus preotul: „Dacă mori pentru Islam, paradisul, cu toate plăcerile pe
care le-ai visat vreodată, e al tău. Iar persoana pe care ai omorât-o va ajunge
și ea în paradis, deoarece a fost omorâtă de un mahomedan. E un privilegiu
pentru el, deci nu trebuie să te simți vinovat că ai omorât un om”. Creștinii
au avut cruciade și au omorât mii de oameni, au ars ființe umane de vii. Pentru
ce? Pentru creștinism. La fel s-a întâmplat și încă se întâmplă pentru budism,
hinduism, comunism, fascism... orice motiv e bun. E de-ajuns un cuvânt care
înseamnă o mică colectivitate și individul poate fi sacrificat. Nu există
niciun motiv pentru ca această colectivitate să existe măcar: indivizii sunt îndeajuns.
Și dacă indivizii au libertate spirituală, atunci și colectivul va fi liber
spiritual. (Libertatea - curajul de a fi tu însuți)
Fiecare om are propriul său centru, dar nu
trăieşte în el – trăieşte în afara lui. Acest fapt duce la tensiune interioară,
la frământare, la angoasă. Nu vă aflaţi unde ar trebui să fiţi; vă lipseşte
echilibrul, iar dezechilibrul stă la baza tuturor tensiunilor mintale: dacă
depăşeşte o anumită limită, înnebuneşti. Nebun este acela care şi-a ieşit cu
totul din fire. Iluminatul este opusul unui nebun. El este centrat în el
însuşi. Voi vă aflaţi undeva la mijloc, între cele două situaţii. Încă n-aţi
ieşit total din voi înşivă, dar nici nu sunteţi în centrul vostru. Vă mişcaţi
undeva la mijloc. Uneori, vă îndepărtaţi foarte mult și deveniţi temporar nebuni.
În mânie, în sex, în toate direcţiile în care v-aţi dus prea departe de voi
înşivă sunteţi temporar nebuni. În acele momente, nu-i nicio deosebire între
voi şi un alienat mintal. Diferenţa constă numai în faptul că nebunia lui este
definitivă, în timp ce a voastră este temporară și vă reveniţi. Când sunteţi
furioşi, ajungeţi în starea de nebunie, care nu este permanentă. Calitativ, nu
există nicio diferenţă, diferenţa este numai cantitativă. Alteori, când sunteţi
relaxaţi, total în largul vostru, vă atingeţi şi centrul. Acelea sunt momente
fericite. Se întâmplă şi ele. Atunci sunteţi ca un Buddha, ca un Krishna, dar
numai pentru o clipă. Nu rămâneţi acolo. Căci, în momentul în care vă daţi seama
că sunteţi fericiţi, deja ați plecat de acolo. Durează atât de puţin, încât
până când aţi recunoscut fericirea, ea a şi trecut. Pendulăm permanent între
aceste stări, dar această mişcare este periculoasă, pentru că nu vă puteţi crea
o imagine proprie stabilă. Nu ştiţi cine sunteţi. Dacă oscilaţi permanent între
nebunie şi propriul centru, nu puteţi avea o imagine clară despre voi înşivă.
Veţi avea o imagine lichidă și nu veţi şti cine sunteţi. Din această cauză vă
temeţi chiar şi când aşteptaţi momente de fericire, şi atunci vă fixaţi undeva,
la mijloc. (Cartea secretelor)
Greşelile trebuie acceptate, nu-i nimic
în neregulă cu ele. Toată lumea face greşeli şi toată lumea trebuie să le
facă. Nu cere perfecţiune. Greşelile sunt bune, ele te fac să fii uman. Altfel,
vei fi ori ne-uman, ori supra-uman, şi niciuna dintre aceste variante nu este
benefică.A fi uman e frumos, dar pentru a rămâne uman
trebuie să greşeşti. Nu-i nimic în neregulă cu greşelile!Dar tu știi că nu trebuie să comiţi greşeli. Atunci te
torturezi, te simţi vinovat şi te condamni. Nu-i nevoie, toţi greşim. Doar ţine
minte un lucru: nu face aceeaşi greşeală! Fă doar greşeli noi. Satură-te de
cele vechi şi găseşti moduri de a face alte greşeli. Cu cât faci mai multe
greșeli, cu atât mai multă experiență capeți. Cu cât capeți mai multă
experiență, cu atât mai puține greșeli vei face. (ABC-ul iluminării)
Existenţa este pregătită să-ţi ofere paradisul
aici şi acum, dar tu tot amâni, mereu, până mori. Dacă nu ai compasiune pentru
propriul corp, nu poţi să ai compasiune nici pentru un alt corp. Corpul este un
organism viu care nu ţi-a făcut niciun rău. Ţi-a stat tot timpul la dispoziţie
de când ai fost conceput şi-ţi va sta până la moarte. Va face tot ce vrei tu să
facă pentru tine, chiar şi imposibilul, şi nu se va arăta nesupus. E de
neconceput să creezi un mecanism atât de ascultător şi de înţelept. Dacă vei
deveni conştient de toate funcţiile organismului tău, vei fi surprins. Nu te-ai
gândit niciodată ce face corpul tău. E atât de miraculos, atât de misterios.
Dar nu te-ai interesat niciodată de el. Nu te ai deranjat niciodată să faci
cunoştinţă cu propriul corp. Corpul este cel mai mare mister al existenţei tale.
Acest mister trebuie iubit, funcţionarea lui trebuie să fie pătrunsă în intimitate. (Echilibrul
corp - minte)
Plăcerea depinde de ceilalți. Dacă iubești o
femeie și asta e plăcerea ta, acea femeie devine stăpâna ta. Dacă iubești un
bărbat, dacă asta e plăcerea ta și ești nefericită, disperată, tristă fără el,
ai devenit sclavă, nu mai ești liberă, ești la închisoare. Dacă ești în căutare
de bani și putere, vei fi dependent de ele. Omul care acumulează bani, a cărui plăcere
este să aibă din ce în ce mai mulți, va deveni din ce în ce mai nefericit,
deoarece, cu cât are mai mulți bani, cu atât va vrea și mai mulți, și cu cât va
avea mai mulți, cu atât mai tare se va teme c-o să-i piardă. E o sabie cu două
tăișuri. Pot fi furați, banca poate da faliment, situația politică din țară se
poate schimba. Există o mie și unu de lucruri de care depind banii tăi. Banii
nu te fac stăpân, ci sclav. Plăcerea e ceva periferic, ea depinde de
împrejurări exterioare ție. E numai o excitație. Dacă mâncarea e plăcere, ce-ți
place la ea, de fapt? Doar gustul, preț de câteva clipe. Când trece peste
papilele gustative, ai o senzație pe care o interpretezi ca plăcere. Azi s-ar
putea să fie plăcere, dar mâine s-ar putea să nu mai fie. Dacă mănânci zi de zi
aceeași mâncare, papilele gustative devin insensibile la ea și nu-ți va mai plăcea.
(Bucuria
- fericirea care vine din interior)
Dacă cineva vrea să devină lider, trebuie să
facă mai întâi un lucru: să-ți distrugă cumva inteligența. Să te clatine din
rădăcini, să te facă să-ți fie frică, să nu mai ai încredere în tine. Asta e o condiție
indispensabilă. Dacă ești inteligent, îți rezolvi singur problemele. De fapt,
orice probleme apar în viața, tu ai mai multă inteligență decât ele. Inteligența
e un dar al naturii. Dar există oameni ambițioși, care vor să guverneze, să domine.
Există nebuni ambițioși care creează frică din tine. Frica e ca rugina,
distruge inteligența. Dacă vrei sa distrugi inteligența cuiva, fă-l să-i fie
frică. Creează iadul și fă-i pe oameni să se teamă. Când oamenii se tem de iad,
se duc și se prosternează în fața preotului. Îl ascultă pe preot. Dacă nu-l
ascultă, îi așteaptă focul gheenei. E firesc să le fie frică. Ei trebuie să se
apere, și pentru asta au nevoie de preot. Preotul devine indispensabil. Trebuie
mai întâi creată teama, și apoi lăcomia. Inteligența nu e lacomă. O să te miri
să afli că un om inteligent nu e niciodată lacom. Lăcomia este caracteristică
oamenilor mărginiți. Aduni acum provizii pentru ziua de mâine pentru că nu ai încredere
că mâine ai să mai fii în stare. Devii avar, lacom, pentru că nu știi dacă mâine
inteligența ta o să facă față vieții sau nu. N-ai încredere în inteligența ta,
așa că aduni în prostie. Un om inteligent nu se teme, el nu e lacom. (Inteligența - reacționează
creativ la prezent)
Când misionarii creștini au ajuns în Africa, s-au
trezit în mare dificultate. Trebuiau să traducă Biblia, iar în Biblie, Dumnezeu
e descris ca fiind alb, iar Diavolul, negru. Așa că a apărut o problemă: cum să
le spui negrilor că Diavolul e negru și Dumnezeu e alb? Ei îl puteau concepe pe
Dumnezeu numai ca fiind negru și pe Diavol, alb. Era firesc, ei și-l
imaginaseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca fiind negru, iar Diavolul lor fusese
întotdeauna alb. S-ar putea să nu știți cum au rezolvat problema misionarii
creștini. Ei bine, în traducerile africane ale Bibliei, Dumnezeu e zugrăvit ca
fiind negru, iar diavolul, alb. Altfel n-ar fi existat comunicare, confluență.
Noi concepem lucrurile cu mintea; mintea noastră interpretează întruna. Dacă
omul ar dispărea, în lume n-ar mai exista bine și rău, nimic n-ar mai fi moral
sau imoral. Toate judecățile noastre se datorează concepțiilor. Crezi în Dumnezeu.
Apoi afacerea ta dă faliment și brusc apare necredința. Crezi în Dumnezeu, îți
moare cineva drag și nu mai crezi. Credința ta în Dumnezeu este distrusă doar
prin moartea cuiva drag? Înseamnă că n-a valorat mult. Spre deosebire de credință,
încrederea nu poate fi niciodată distrusă. Odată ce există, nimic n-o
poate distruge. Așa că, ține minte, între încredere și credință e o mare diferență.
Încrederea este personală; credința este socială. Încrederea ți-o dezvolți
singur; credința îți este impusă. Renunță la credințe. Sigur, va apărea teama, pentru
că apare îndoiala. Credința forțează îndoiala să se ascundă undeva, o reprimă.
Nu-ți face griji în privința asta. Lasă îndoiala să vină. Fiecare trebuie să
treacă printr-o noapte întunecoasă înainte de a ieși la lumina soarelui. Dar
când, după lunga călătorie prin noaptea neagră apare dimineața, știi că a
meritat. Încrederea nu poate fi cultivată și nu încerca s-o cultivi. Asta
a făcut omenirea. Încrederea cultivată devine credință. Descoperă încrederea în
interiorul tău, n-o cultiva. Pătrunde mai adânc în ființa ta și descoper-o. (Curajul
- plăcerea de a trăi periculos)
Dorința de perfecțiune este căutarea pântecului pierdut, a paradisului
pierdut. Cât timp s-a aflat în pântecul mamei, copilul a fost fericit. Și
această amintire nu rămâne numai în creier, ci și în fiecare fibră și celulă a
corpului. Au fost 9 luni de plăcere, de relaxare totală, greu de șters din
minte. Chiar dacă la nivel conștient ai uitat, pentru că trauma nașterii te-a
deconectat brusc, inconștient încă jinduiești după acea perioadă; încerci să
ajungi din nou la acel paradis. Esența oricărei religii constă în această
căutare, iar esența științelor, la fel. Efortul științific este acela de a crea
acel pântec afară: sisteme de încălzire, aer condiționat, îmbrăcăminte confortabilă...
Religiile încearcă și ele să reproducă acel pântec, în interior: cu Dumnezeu,
cu rugăciuni, cu tehnici de meditație, cu iubire. Și efortul lor are aceeași
finalitate: cum să trăiești din nou acele zile minunate. Acest paradis pierdut
este sursa parabolei cu Adam, Eva și Grădina Raiului.
Cum facem să scăpăm de această dorință de perfecțiune? Doar conștientizând
de unde vine și că acel mediu perfect nu poate fi recreat. Îți poți imagina
zile mai bune, o ambianță mai plăcută, momente de fericire deplină, poți tânji
după toate astea, dar trebuie să renunți la ideea de perfecțiune, altfel vei
trece iar și iar prin trauma nașterii. Dacă vei trăi conștient în această lume,
dorința de perfecțiune va dispărea. Și odată cu ea, vei simți o mare ușurare,
pentru că numai atunci vei începe să trăiești cu adevărat fiecare moment al
vieții tale.
Dorința de perfecțiune este sursa tuturor nevrozelor, pentru că omul care
caută perfecțiunea nu mai trăiește în prezent, ci în viitor. Nu se mai bucură
de clipa trăită, ci o condamnă. Nu se bucură de mâncarea din fața lui, pentru
că a avut alte așteptări. Bărbatul nu poate iubi această femeie, pentru
că și-a format ideea de femeie perfectă. Femeia nu poate iubi acest
bărbat, pentru că nu este perfect. Și comparația cu idealul imaginat poate
continua la nesfârșit.
Omul care trăiește cu dorința de perfecțiune se condamnă singur la
nefericire, iar în acest sens, societatea îi dă o mână de ajutor. Părinții,
școala, preoții, politicienii... toți îl ajută să devină nevrotic. Încă de când
ești mic nu ești acceptat așa cum ești. Ți se spune: „Fii așa, numai atunci o
să te accepte lumea”. Dacă vrei să trăiești în felul tău, toată lumea va fi
împotriva ta. Părinții nu-ți vor tolera personalitatea și vor încerca să te
schimbe, să te modeleze, să te manufactureze conform dorințelor lor. V-ați
întrebat vreodată de ce? Care-i problema cu acești părinți? Răspunsul e că și
ei au încercat toată viața să fie perfecți și au eșuat. De fapt, nimeni nu
reușește. În toate cazurile, dorința de perfecțiune este sortită eșecului.
Chiar dacă la un moment dat reușești ce ți-ai propus, ideea ta de perfecțiune
devine mai sofisticată și așteptările tale cresc. Astfel, distanța dintre tine
și ideea de perfecțiune rămâne aceeași. Dacă ai strâns 1.000 de rupii, apare
gândul că ai nevoie de 100.000 de rupii ca să fii fericit. Dacă i-ai făcut și
pe cei 100.000, dorința se mută mai sus; nu mai sunt de-ajuns. Și așa se
întâmplă în orice situație.
Părinții trăiesc același fel de traumă. Au încercat toată viața să fie
perfecți și au eșuat. Acum, vor să trăiască această perfecțiune prin copilul
lor. Dacă ei n-au reușit, măcar copilul lor să fie perfect. Și pentru că ei
cunosc zicala „Un pom se cunoaște după roadele sale”, raționează în mintea lor:
„Dacă copilul este perfect, înseamnă că părinții lui au fost perfecți”. Și așa,
nevroza continuă, din generație în generație. Părinții încearcă zi de zi să-și
îmbunătățească copilul. Și tot ce reușesc este să-l facă pe copil să se simtă
complexat că este așa cum este. Copilului îi este imposibil să se placă, să se
respecte. Iar odată respectul de sine pierdut, copilul devenit matur e pierdut.
Omenirea suferă de tot felul de boli fizice și mintale. Și în 90% din cazuri,
aceste probleme minte-trup, vin din această abordare a adulților: copilul
trebuie să fie perfect.
O familie se așază la masă într-un restaurant. Chelnerița ia comanda
adulților, după care se întoarce către băiatul lor.
– Tu ce vrei să mănânci, dragule? îl întreabă ea.
– Aș vrea un hot dog, răspunde timid băiatul.
Imediat, mama îl întrerupe:
– Nu, nu mănânci hot dog! Dați-i cartofi, vită și morcovi.
Chelnerița însă o ignoră total pe mamă.
– Vrei ketchup sau muștar la hot dog? îl întreabă ea pe copil.
– Aș vrea ketchup, răspunde băiatul cu un zâmbet fericit.
– Imediat, spune chelnerița, și se îndreaptă spre bucătărie.
Urmează un lung moment de tăcere. Într-un final, băiatul se întoarce către
părinți și spune:
– Știți ceva? Doamna crede că sunt real...
De aici vin toate problemele – nu-i permiteți copilului vostru să fie real.
Îl faceți să se simtă fără importanță. Și odată cu această idee implantată în
mintea lor apare dorința de perfecțiune, germenul tuturor nevrozelor. Efortul
meu nu este să vă fac perfecți, ci să renunțați la acest nonsens și să deveniți
pentru prima dată reali. Realitatea nu este niciodată perfectă, rețineți asta.
Realitatea este într-o permanentă mișcare și creștere, deci n-are cum să fie
perfectă. Odată ce un lucru este perfect, creșterea, nu mai este posibilă.
Numai imperfecțiunea se bucură de calitatea de a se perfecționa. Rămâneți imperfecți
și respectați-vă imperfecțiunile. Numai așa veți rămâne sănătoși, atât fizic,
cât și mental, bucurându-vă de viață.
Dacă oamenii ar fi mulțumiți cu ei înșiși,
nimeni n-ar mai avea nevoie să meargă la un psihiatru sau un psihanalist, să se
întindă pe canapeaua lui, ca un prost, timp de cinci ani, și să-i povestească
tot felul de aiureli. N-ar mai fi nevoie de tratamente și de șocuri electrice.
Multe boli ar dispărea de pe pământ dacă această idee stupidă de a deveni
perfect ar dispărea. Dar ca să dispară, o nouă învățătură ar trebui să-i ia
locul, ceea ce e greu de înfăptuit. Ideea perfecțiunii este propovăduită peste
tot, de la biserici, temple și moschei, până la universități. Toți par a fi
parte a conspirației. Toți par a fi hotărâți să ne facă perfecți. N-a existat
niciodată nici măcar o singură ființă umană perfectă, pentru că așa ceva nu
poate exista. Perfecțiunea e rigidă, moartă, în timp ce imperfecțiunea e vie și
are în ea potențial.
Deschide ochii și-ai să vezi că lumea e
frumoasă. Salcia e verde, trandafirul e roșu. Privește lumea cu alți ochi și-ai
să-ți dai seama că pântecul matern a fost bun, dar nu locul în care să-ți
trăiești toată viața. Pântecul a fost numai pregătirea, nu viața ta reală. A
fost viața de bebeluș, trăită într-o totală dependență. N-ai știut ce-i
libertatea. Da, a fost confortabil, dar doar ai vegetat, n-ai fost viu cu
adevărat. Apoi ai văzut că viața are frumuseți pe care niciun pântec nu ți le
poate oferi. Pântecul a fost o închisoare – caldă, confortabilă, dar totuși, o
închisoare. Te-ai eliberat și ai văzut cerul deasupra ta, soarele, luna și
stelele. Ai auzit cântecul păsărilor, ai simțit ce înseamnă iubirea. Nimic din
toate acestea nu ți-a fost oferit cât timp ai stat în pântec. Paradisul după
care în mod inconștient tânjești nu prea a fost un paradis. Acum ești liber și
ai timp să pătrunzi misterele acestei existențe minunate.
Frica
de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte din plin este
pregătit să moară oricând. Mark Twain
În orice moment, moartea este
omniprezentă în lume. Mai devreme sau mai târziu, totul moare, și nu mă gândesc
aici numai ființele vii. Ziua de ieri a murit, azi s-a născut o nouă zi. În fiecare
dimineață în care ne trezim e ca și cum ne-am naște din nou. Moartea n-a fost
niciodată dușmanul nostru. Adevăratul nostru dușman este neacceptarea că totul
curge. Ne-am imaginat moartea ca pe un sfârșit al existenței noastre. Dar dacă,
de fapt, este o ușă spre un nou început? Întâlnim această credință în textele
antice ale multor popoare. Prin urmare, să fim fericiți când am ajuns în fața
ușii și să nu ne dăm cu capul de ea. Dacă am știut cum să trăim, ideea morții
nu ne mai înspăimântă.
Moartea nu este opusul vieții, căci viața
nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă. Eckhart Tolle
Frica de moarte (tanatofobia) își are
rădăcinile în frica de necunoscut și face parte din condiția umană, care vrea
să înțeleagă lumea în care trăiește. Oamenii religioși, cărora Biblia le-a dat
câteva repere, se tem că vor ajunge în Iad. Bineînțeles că este un nonsens,
născut din ignoranță. Există multe religii în lume care-și bazează puterea și
controlul pe naivitatea oamenilor. De aceea, „frica de Dumnezeu” este o temă
mult mai frecvent uzitată în discursurile popilor decât „iubirea de Dumnezeu”.
Aceștia știu că nu există nimic mai paralizant decât frica și o speculează la
maximum, în propriul folos.
Frica de moarte este cea mai
nejustificată dintre toate fricile omului, pentru că nu există niciun risc de
accident pentru cineva care e mort.
Albert Einstein
Există și oameni care consultă astrele,
ca să afle când vor muri. Acești oameni trăiesc cu spectrul morții în minte, în
loc să se gândească la ce-ar putea face să fie mai fericiți cât sunt în viață.
Eu aș numi horoscopurile acestor șarlatani, care își spun astrologi, „horror-scopuri”.
Cu mult timp înainte de a te naște în această
lume, Dumnezeu, în marea lui mărinimie, a pus lapte în sânii mamei tale. Cine
știe, s-ar putea să-l mai creeze o dată și după ce mori, așa că fii optimist! Rabindranath Tagore
În
lumea modernă a apărut o manifestare nouă, pe care psihiatrii o numesc „atac de
panică”. Cei care l-au trăit îl descriu ca pe o frică intensă de moarte.
Aceștia, deși nu suferă de vreo boală, nu se mai pot gândi la altceva, având senzația
morții iminente. În plan fizic apar simptome precum tremurul
incontrolabil, transpirația, palpitațiile. Omul, captiv al activității
sale zilnice, stresat și obsedat să-și învingă limitele, uită de el
însuși. Grijile și anxietatea iau locul relaxării și introspecției, iar
echilibrul minte-trup este pierdut.
Ceea
ce mă surprinde cel mai mult este omul. Acesta își sacrifică sănătatea ca să
facă bani. Apoi își sacrifică banii ca să-și recupereze sănătatea. Și apoi
devine atât de neliniștit în privința viitorului, încât nu se mai poate bucura
de prezent. Rezultatul este că el nu mai trăiește nici în prezent, nici în
viitor. Trăiește ca și când nu va muri niciodată, și apoi moare fără să fi
trăit niciodată cu adevărat. Dalai Lama
Frica ne devastează, atât mental, cât și
fizic. Vorbind despre frica de moarte, celor care se tem de ea, le spun:
faceți-vă mereu planuri frumoase de viitor – mai apropiat sau mai îndepărtat.
În acest fel, în plan mental, vă prelungiți viața. Și pentru că recent am aflat
cu toții că gândul creează realitatea, s-ar putea ca, gândind astfel, să ne
prelungim efectiv viața și în plan fizic. Eu zic că merită să verificăm această
afirmație pe propria piele.
Nu
e nimic greșit în a te îmbolnăvi și a muri. Cine ți-a dat ideea că trebuie să trăiești
la nesfârșit? Dacă toată lumea ar trăi veșnic, ne-am suprapopula. O persoană
care moare este într-un fel onorabilă, pentru că face loc altora. Ideea că
toate viețile trebuie salvate nu poate funcționa. Și chiar dacă moartea noastră
ar putea fi amânată indefinit, la un moment dat vom realiza că nu acesta este
felul în care vrem să supraviețuim. Altfel, de ce am mai face copii? Pentru că,
de fapt, prin ei supraviețuim. E ca și cum am da mai departe o torță, ca să nu
fim nevoiți s-o ducem noi tot timpul. Așa, vine un moment în care poți să
renunți la ea și să spui: Acum poart-o tu!
Pentru
natură, este un aranjament mult mai amuzant să continue procesul vieții prin
indivizi noi, decât prin aceiași, tot timpul. Căci, de fiecare dată când se
naște un copil, viața este reînnoită. Și oricine își amintește cât de
fascinantă este cea mai obișnuită experiență de viață pentru un copil. Ei văd
totul ca pe ceva minunat. Ei văd într-un fel care nu are nicio legătură cu
supraviețuirea și profitul. Când ajungem să vedem totul în termeni de
supraviețuire și profit, lumea înconjurătoare încetează să mai fie magică. Și,
odată ce nu mai vedem magia din jurul nostru, nu mai împlinim jocul naturii de
a fi conștientă de ea însăși. Nu mai avem niciun rost. Așa că murim. Și
altcineva se naște, care va vedea natura dintr-o cu totul altă perspectivă. Și
astfel, jocul naturii de a fi conștientă de ea însăși merită să fie jucat.
Așadar,
nu e natural să vrem să ne prelungim viața la nesfârșit. Dar trăim într-o
cultură în care ni s-a inoculat ideea că a muri e un lucru îngrozitor. E o
boală de care suferă mai ales societatea noastră. Și observăm asta din modul în
care moartea e ascunsă sub preș. E una dintre problemele majore în spitale, unde
familia conspiră cu medicul să i se ascundă bunicii că e pe moarte. Bunica
bănuiește, dar probabil nu vrea să știe sigur. Iar familia îi spune ceva de
felul: În câteva săptămâni te faci bine și o să facem asta și asta. Și-i vorbesc
așa pentru că au convingerea asta ciudată că e important să-i dai speranțe. Și
bunica e lăsată să moară singură, nepregătită și dusă de nas până în punctul în
care e convinsă că șansele să moară sunt minime. Și astfel, e privată de experiența
spirituală a morții.Alan Watts, filozof și scriitor britanic.
Viața ta este viața ta și nu poate fi trăită decât într-un singur
fel; nu există alternativă. Iar singurul fel în care-ți poți trăi viața trebuie
găsit de tine. Viața ta nu este gata făcută, ca o autostradă cu milioane de
oameni circulând pe ea, îndreptându-se fiecare spre țelul lui, iar tu, neavând
de ales, trebuie să te alături mulțimii. Nu, nu există vreo autostradă a
existenței. Există doar cărări mici, făcute într-o totală singurătate. Și ține
seama că nici acele cărări nu sunt gata marcate în fața ta, ca să poți spune:
„Acum am pășit pe cărarea numărul unsprezece”. Cărarea ta nu există decât în
momentul în care tu o faci; tu o creezi, prin mersul tău înainte.
Viața are un mod misterios, minunat, de a ți se așterne în față. Ea nu te
tratează ca pe un tren care aleargă pe șine. Un tren nu are de ales, nu se
poate duce unde dorește. Șinele de sub el sunt fixe, altcineva le-a hotărât
direcția. Șinele sunt destinul trenului, care se va îndrepta spre o destinație
dictată de altcineva. Omul nu are un destin și un sfârșit prestabilit al
călătoriei sale prin viață, deși acest lucru i se repetă de mii de ani. Este
ceea ce eu numesc un mod viclean de a înșela și a exploata oamenii. Fiecăruia
dintre voi vi s-a spus că aveți un destin, dar nu cred că v-ați gândit vreodată
să comparați acest concept cu șinele de cale ferată, iar pe voi, cu un tren. Vă
îndemn acum să vă gândiți: numai trenurile au destinații și stații terminus
inevitabile.
Poate cuvântul „destin” vă sună chiar ca ceva frumos, dar, de fapt, el
ascunde o realitate urâtă. Și eu l-am auzit, încă de când eram copil, și de
câte ori îmi era menționat, într-o oarecare împrejurare, spuneam: „Te rog, nu
mă insulta!” Când i-am răspuns astfel unuia dintre profesorii mei, a fost șocat.
Mi-a replicat: „Dar nu te insult! A avea un destin nu este o insultă, este cel
mai onorabil lucru în viața cuiva”. Atunci i-am spus: „Se poate să fie pentru
dumneavoastră, pentru că nu înțelegeți ce spuneți prin asta. Destin înseamnă
predeterminare. Înseamnă că ziua mea de mâine este prestabilită de cineva. Și nici
măcar n-am fost consultat, ca și când n-ar fi treaba mea. Eu sunt un nimeni,
doar o carte de joc în mâna cuiva care poate să facă cu ea ce vrea el. Jocul pe
care alege să-l joace este destinul meu. Înseamnă asta respect față de mine?”
De fapt, n-ar fi trebuit să mă supăr pe profesorul meu. Nu el inventase
această idee prostească. Este o credință înrădăcinată în mintea multor popoare
ale lumii. I-am mai spus: „Înțeleg că sunteți șocat, dar asta este pentru că nu
v-ați gândit niciodată până acum la înțelesul termenului ‘destin’. Cum aș putea
eu să am un destin? Până acum nu țin minte să-mi fi făcut planuri în legătură
ce voi face în viață. Iar dacă eu n-am decis nimic – nici cum, nici cât să
trăiesc – atunci cine e individul care mi-a decis soarta? Eu nu-l cunosc, nu
ne-a făcut nimeni cunoștință. Și cu ce drept a făcut el asta? Mie nu mi-a cerut
părerea. Măcar din politețe ar fi putut să mă întrebe: ‘Uite, ăsta o să fie destinul
tău. Îți place, sau nu?’ Până acum însă, nimeni nu m-a abordat în privința stabilirii
traseului meu în această viață”.
Sursa: OSHO - From Misery to
Enlightenment(De la suferință, la
iluminare)
„Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.
