Zece cazuri de genocid lingvistic + VIDEO (RO)

-->

ZECE CAZURI DE GENOCID LINGVISTIC

De-a lungul istoriei umanității, genocidul lingvistic a fost folosit frecvent pentru a eradica sistematic anumite limbi, dintr-un motiv sau altul. Uneori, a fost impus pentru a întări autoritatea celor aflați la putere, alteori, din încercarea de a asimila o minoritate etnică, iar alteori pentru a realiza o unitate lingvistică. În perioada modernă (ultimii 200 de ani) genocidul lingvistic a fost cauza principală a declinului sau chiar a dispariției unui număr destul de mare de limbi vorbite pe glob. Lista de mai jos nu se referă la genocidul efectiv al populației vorbitoare, ci la un anumit cadru istoric în care unele grupuri etnice au avut de suferit de pe urma încercărilor de eradicare și înlocuire a limbilor lor natale.

10. Campania „Vorbiți mandarina!”

Guvernul statului Singapore a lansat această campanie în anul 1979, pentru a promova folosirea limbii mandarine de către chinezii etnici singaporezi. Această inițiativă a întâmpinat critici puternice, mai ales din cauza faptului că majoritatea chinezilor singaporezi provin din sudul Chinei, unde se vorbesc alte limbi decât mandarina. Ca parte a campaniei sale, guvernul a interzis utilizarea oricărei alte limbi în afară de cea mandarină în mass media locală scrisă sau televizată. Campania a avut un oarecare succes, rezultând în prevalența limbii mandarine, în detrimentul celorlalte limbi chineze, dar acest fapt creează acum mari probleme de comunicare între generația tânără și cea vârstnică.

9. Limba hawaiiană

Declinul limbii hawaiiene a început în jurul anului 1820, odată cu venirea misionarilor în aceste insule. Prezența prelungită a misionarilor europeni a avut ca rezultat creșterea semnificativă a numărului de hawaiieni vorbitori de engleză, în detrimentul limbii lor materne. Dar atacurile deliberate la adresa limbii băștinașilor n-au venit decât în 1893, când guvernul provizoriu, ajuns la putere după răsturnarea monarhiei, a emis ideea superiorității limbii engleze față de cea locală. Demersurile întreprinse de oficialități au inclus interzicerea, în 1896, a limbii hawaiiene în școlile publice (în alte contexte fiind, totuși, permisă) iar această politică a continuat mult timp, chiar pe parcursul secolului XX. Statutul de limbă secundară al hawaiienei poate fi simțit și astăzi, când mai există doar 2.000 de vorbitori nativi între cei 1.200.000 de locuitori. Acum, guvernul din Hawaii face eforturi pentru a promova reînvățarea limbii hawaiiene, cu oarece rezultate.

8. Limbile vorbite în Insulele Ryukyu

Declinul limbilor proprii, vorbite în arhipelagul Ryukyu (situat între Taiwan și Japonia) a început în momentul în care regatul Ryukyu și-a pierdut independența prin cucerirea japoneză, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci, limbile nativilor au fost drastic suprimate de către guvernul japonez. În insula Okinawa, ca și în alte regiuni ale Japoniei, elevii erau pedepsiți dacă vorbeau orice altă limbă decât japoneza standard, fiind obligați să poarte la gât o plăcuță de vorbitor de dialect. De la Al Doilea Război Mondial și până în prezent, Japonia a acordat limbilor ryukyu statutul degradant de dialecte ale limbii japoneze, deși acestea sunt limbi separate. Astăzi se fac eforturi de conservare a acestor limbi, dar perspectivele sunt descurajatoare, căci marea majoritate a copiilor din Okinawa vorbesc exclusiv japoneza.

7. Limba coreeană

Coreea a fost ocupată de Japonia din 1910 și până în 1945. În acest timp, țara a suferit un adevărat genocid cultural, care a inclus și reprimarea limbii coreene. În primii ani după cucerire, în școli era folosită cu precădere limba japoneză, în timp ce limba coreeană era studiată opțional. Mai târziu însă, situația s-a schimbat, coreeana fiind interzisă cu desăvârșire în sistemul educațional, și chiar și la locul de muncă. De asemenea, tot ca parte a politicii de asimilare culturală, Japonia a introdus un sistem prin care coreenii puteau renunța „din proprie inițiativă” la numele lor coreene, luându-și în loc un nume japonez. În realitate, nativii au fost frecvent hărțuiți și obligați să adopte un nume japonez împotriva voinței lor. Colonizarea teritoriului coreean a luat sfârșit odată cu capitularea Japoniei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă relațiile dintre cele două țări au rămas în continuare umbrite de amintirea acelei perioade de coșmar.

6. Rusificarea

Termenul „rusificare” se referă atât la politicile Imperiului Țarist, cât și la cele ale Uniunii Sovietice, de adoptare forțată a limbii ruse în teritoriile cucerite. Rusificarea a fost o măsură oficială frecvent utilizată de conducătorii ruși pentru a-și impune autoritatea asupra minorităților pe care le guvernau, cel mai adesea în ideea de a înăbuși tendințele separatiste și revoltele. Cu deosebire în Ucraina și Finlanda, rusificarea a fost folosită ca un instrument de afirmare a politicii de dominare a acestor țări. Una dintre cele mai agresive perioade de rusificare a fost în secolul al XIX-lea, când limbile ucraineană, poloneză, lituaniană și belarusă au fost suprimate. În acel timp, folosirea limbilor locale în școli sau în locuri publice era interzisă prin lege, iar aceste politici s-au intensificat în urma protestelor apărute. Sub stăpânirea Uniunii Sovietice, alfabetul arab a fost eliminat și multe limbi arabe au fost forțate să adopte în ultimă instanță alfabetul chirilic. În primii ani de existență ai URSS, limbile minorităților erau chiar promovate, dar această politică s-a schimbat repede într-una de dominație în raport cu limbile locale. Rezultatul a fost că foarte mulți oameni au ajuns să prefere rusa în detrimentul limbii lor natale, iar astăzi limba rusă este în continuare preponderent utilizată în fostele state ale Uniunii Sovietice. [n.tr.: România este singura țară din blocul sovietic care a făcut notă aparte: deși în primii ani de comunism limba rusă a fost introdusă ca disciplină obligatorie în școli, măsura n-a avut succesul scontat, iar politica ulterioară, de derusificare a țării, a marginalizat rusa definitiv].

5. Insulele britanice

Dominația Angliei asupra Țării Galilor, Scoției și Irlandei s-a manifestat și prin introducerea limbii engleze în aceste regiuni, cu consecințe devastatoare pentru limbile locale. Limbile galeză (velșă), scoțiană și irlandeză, printre altele, au fost excluse din școli, ceea ce a contribuit la diminuarea rapidă a numărului de vorbitori ai acestor limbi. În Țara Galilor, de exemplu, în secolul al XIX-lea, la gâtul copiilor se atârna o plăcuță de lemn, pe care era gravate literele WN - Welsh Not, ca pedeapsă pentru că au fost prinși vorbind galeza, iar pedepsele corporale aplicate copiilor care nu vorbeau engleza erau o practică obișnuită în aceste teritorii. Galeza și irlandeza aveau un statut inferior limbii engleze, în timp ce scoțiana nu era nici măcar recunoscută ca limbă aparte. Abia în secolul XX parlamentul britanic a început să ia măsuri pentru protejarea acestor limbi, fără însă prea mare succes. În prezent, în toate țările Marii Britanii limbile locale mai sunt vorbite de o minoritate, engleza fiind limba principală pentru toți locuitorii.

4. La vergonha

În limba occitană, vergonha înseamnă „rușine” și se referă la politica guvernului francez privind tratamentul limbilor minoritare în Franța. Vorbitorii de alte limbi erau tratați de așa manieră, încât se simțeau umiliți în școli și excluși din societate, doar pentru faptul că vorbeau în limba lor. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, toate celelalte limbi ale locuitorilor Franței au fost interzise în administrație și în sistemul educațional, cu scopul declarat de „unitate lingvistică” a Franței. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a fost instituită pedeapsa generalizată în școli pentru folosirea limbilor regionale. Elevii prinși că vorbeau într-un grai sau dialect, considerat de guvernul francez ca fiind un semn de înapoiere, erau obligați să poarte în jurul gâtului o plăcuță ca semn distinctiv. Discriminarea limbilor ne-franceze continuă și astăzi, fiind un subiect tabu. Președintele Nicolas Sarkozy a refuzat chiar să ratifice „Carta europeană pentru limbile minoritare”, tratat ce are în vedere protejarea și promovarea limbilor regionale.

3. Limba chineză în Indonezia

Etnicii chinezi din Indonezia s-au confruntat cu o inimaginabilă discriminare în timpul președintelui Suharto, care a condus țara din 1967 și până la demisia sa, în 1998. Printre măsurile represive luate de acesta, s-a numărat și suprimarea dură a limbilor chineze, care au fost interzise în aproape toate aspectele vieții. Toate ziarele în limba chineză au fost obligate să-și înceteze activitatea cu excepția unuia singur și toate școlile chinezești au fost închise. Limba chineză scrisă a fost interzisă în public, iar poliția avea mână liberă să pedepsească fizic pe oricine era prins că-și folosea limba proprie. Nici măcar numele oamenilor n-au scăpat de acest genocid cultural, aceștia fiind obligați să și le schimbe în nume cu rezonanță indoneziană. După demisia lui Suharto, toate aceste interdicții au fost anulate de către noul președinte, Abdurrahman Wahid. Din nefericire, duritatea politicilor lui Suharto, combinată cu stigmatul social asociat apartenenței la etnia chineză, a fost foarte eficientă: tânăra generație și-a pierdut definitiv limba maternă.

2. Spania franchistă

Între anii 1939 și 1975, sub conducerea dictatorului Francisco Franco, limbile regionale și minoritare ale Spaniei au fost discriminate, pentru a se asigura dominația limbii spaniole. Politica lingvistă a lui Franco a fost una dintre formele sale de promovare a naționalismului, așa încât spaniola a fost decretată singura limbă oficială a țării. Utilizarea publică a oricărei alte limbi era fie interzisă, fie dezaprobată, în funcție de regiune și de perioadă, și orice nume în afară de cele spaniole erau interzise. Franco și-a implementat cele mai dure politici la începutul guvernării sale, (anii 1940-1950), devenind mai tolerant în ultimii ani. Totuși, pentru stabili statutul de limbi secundare al principalelor limbi regionale (basca, galițiana și catalana), acestea au fost numite dialecte ale limbii spaniole, ceea ce însemna că nu erau limbi adevărate. Singura limbă căreia nu i s-a putut aplica această definiție a fost limba bască, care este mult prea diferită de limba spaniolă. Catalana este cel mai bun exemplu al politicii discreționare a lui Franco. A fost interzisă în instituțiile guvernamentale, la evenimentele publice, în mass media și în reclame, fiind tolerată doar în câteva contexte: vorbirea curentă, comerț, spectacole de teatru, anumite ceremonii.

1. Limba kurdă

Kurzii, neaparținând unui stat oficial recunoscut, au fost frecvent discriminați în mai multe țări și chiar dacă, fizic, poporul kurd nu a fost ținta unui genocid, limba lor a fost și încă mai este. Irakul este poate cel mai tolerant stat în ceea ce privește populația kurdă. În această țară, kurda este declarată limbă oficială și admisă în școli, administrație și mass media. Din păcate, kurzii nu se bucură de același tratament și în celelalte țări în care trăiesc. În 1930, Turcia a încercat să-i asimileze, interzicându-le limba și cultura. Turcii îi considerau pe kurzi ca fiind un popor necivilizat și ignorant și orice încercare de a le oferi o identitate proprie era văzută ca o crimă. Această stare de lucruri s-a schimbat, în sfârșit, în 1991, când Turcia a decis să legalizeze folosirea privată a limbii kurde. De atunci încoace, politicile restrictive au continuat să se relaxeze. Limba kurdă nu mai este ilegală în învățământ și există mai puține restricții în transmisiile televizate. Totuși, discriminarea lingvistică este încă prezentă în Turcia, în ciuda recentelor măsuri oficiale. Ceva similar li s-a întâmplat și kurzilor din Iran, unde guvernul a adoptat o politică de „persanizare” în prima jumătate a secolului XX, când utilizarea limbii kurde a fost interzisă în școli și în instituțiile de stat. Mai târziu, a fost impusă interzicerea totală a acestei limbi. În alte țări, ca de exemplu Siria, comunitățile kurde sunt supuse la același tip de presiuni, limba lor fiind interzisă cu desăvârșire, indiferent de context.

Sursa: http://listverse.com/2010/02/26/10-modern-cases-of-linguistic-genocide/

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

În școlile din judeţele Bor şi Zajecear din Serbia de răsărit se practică un tertip cinic: Părinții elevilor de etnie română au fost puși să semneze în luna martie 2013 un formular, în cazul în care optează pentru învățarea limbii române în școală de către copiii lor. În urma anchetei respective, 1617 părinți și-au exprimat această dorință. Acum, la început de an școlar, acelorași părinți li se comunică faptul că copiii lor au de ales între studierea limbii materne și informatică și sunt puși din nou să-și exprime opțiunea, nemaivorbind de faptul că orele de limba română sunt programate, evident în mod răuvoitor, la ora 20:00, și nu după ultima oră de curs, la ora 12:00 sau 13:00:

http://www.timocpress.org/index.php/ro/agentia-de-presa/info/1208-vrei-sa-studiezi-limba-materna.

Prin urmare, chiar dacă la ora actuală omenirea pretinde că s-a civilizat, iar genocidul lingvistic ar trebui să fie de domeniul trecutului, lucrurile nu stau deloc așa. Acesta este încă prezent, doar metodele s-au rafinat: Vrei să studiezi limba maternă? Nicio problemă! Doar că va trebui să vii noaptea la școală și n-o să ai habar să folosești calculatorul.

Insula Mauritius - un model de conviețuire interetnică (RO)


Insula Mauritius - un model de conviețuire... de frumoasaverde