Tăblițele cerate de la Roșia Montană + documentar

-->

TĂBLIȚELE CERATE DE LA ROȘIA MONTANĂ

De 16 ani încoace, un lobby deosebit de agresiv, precum și presiuni politice din afara țării încearcă să forțeze autoritățile statului român să avizeze cel mai distructiv proiect industrial din România – deschiderea la Roșia Montană a celei mai extinse exploatări a aurului din Europa, prin metoda cu cianuri. Până în vara aceasta, avizele în favoarea proiectului minier au fost respinse de oficialități, la acest succes contribuind în mare măsură și comunitatea din zonă. Dar bătălia nu s-a încheiat. Zilele acestea, Proiectul Roșia Montană este din nou un subiect fierbinte. Dacă exploatarea cu cianuri a zonei va fi avizată, peste 2.000 de ani de istorie a uneia dintre cele mai vechi așezări umane din țara noastră vor fi șterși de pe fața pământului.

FILE DE ISTORIE DACICĂ NEBĂGATE ÎN SEAMĂ

Roșia Montană este o comoară de aur nu doar pentru spațiul românesc, ci și pentru istoria Europei. Atât de puțin mediatizate, tăblițele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susțin că dacii nu exploatau aurul, că nu știau să-l prelucreze și deci niciun tezaur scos la lumină de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele brățări de aur, nu pot fi dacice.

Tăblițe cerate triptice = trei tăblițe de lemn prinse între ele, acoperite cu ceară de albine,

pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli... și care se închideau ca o carte

Teoria originii latine a românilor stă și ea cu greu în picioare, pentru cine cercetează tăblițele de la Roșia. Ele demonstrează, de pildă, că minerii pelerini iliro-dalmați, din marele neam al tracilor, ca și „autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine cu romanii în limba latină vulgară. În tăblițe se stipulează clar că, deși aproape nimeni quia se litteras scire negavit - nu știa să scrie literele - părțile se înțelegeau verbal asupra obiectului contractului. Și asta, în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naște o întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac limba latină vulgară? Cât despre vechimea exploatării în subteran, datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrăgeau aurul cu 300 de ani înainte de a fi parțial cuceriți și că romanii n-au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. Roșia Montană, după explorări care durează din 1999, este încă o sursă de istorie adevărată, nefalsificată, care supără pe mulți academicieni. Și încă rezervă surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, într-o neînsemnată vâlcea și într-un pârâiaș s-a descoperit aurul poate cel mai fin din toată lumea cunoscută, aur de 24 de carate. Istoria tripticelor de la Roșia Montană a fost povestită în detaliu în cartea „Romanica” de G. Popa-Lisseanu, tipografia Ion C. Văcărescu, 1926.

La Roșia s-au găsit 50 de tăblițe, dintre care jumătate au fost distruse din nepricepere, ignoranță sau rea-credință, păstrându-se întregi sau părți doar 25. Cele mai multe au fost scoase din țară și se află la Budapesta, Viena, Berlin. Prin conținutul și destinația lor, tripticele pot reprezenta contracte între „proprietarii” de mine romani și „arendași” (băieși) un edict de dizolvare a unui colegiu funerar, o listă de bucate pentru un ospăț al unei asociații de meseriași, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării unor „găuri de mină”. Am pus în ghilimele „proprietari”, pentru că în tăblițe, formularea e interesantă. De pildă: „Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care tripticul unei table cerate zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, și el neștiutor de carte”. E cel puțin ciudat că Ulpius nu e trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul ce pretindea că groapa era a lui! Atunci care era proprietarul adevărat? Nu cumva un localnic dac?

În anul 1873, cele 25 de tăblițe au fost publicate integral, cu comentarii și ilustrație grafică, de către eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de o foarte mare importanță, ele constituind dovada răspândirii limbii latine vulgare în secolul II e.n., despre scrierea  în această limbă, cu totul necunoscută în lume până la descoperirea tăblițelor de la Roșia Montană. Iar faptul că aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să mai fie multe altele, ascunse în galeriile dacice, ar trebui să constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanță culturală. Scrisul pe tăblițe cerate este socotit o invenție grecească. Aristofan pomenea că atenienii își scriau contractele pe ceară, la fel ca în tăblițele cerate de la Roșia Montană.

Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la München, ca fiind găsite  în minele de aur de la Roșia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii în minele Larnic, unde, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un stil pe care oamenii din zona îl numesc condei și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști; în minele din Letea, unde, lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o odaie subterană care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (11 triptice); lângă Roșia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Povestea tăblițelor descoperite  în minele Letea s-a păstrat  în detaliu. În anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de Societatea Sf. Iosif, al cărei magister era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulțime de alte obiecte casnice. Ștefan Lazar, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ștefan Lazar a murit. Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, după care l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că tot la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Național din Pesta, care a achiziționat exemplarul cu suma de 1000 de florini.

G. Popa-Lisseanu scrie în „Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a unor tăblițe: „Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se șteargă literele inițiale și, pe lângă unele vorbe barbare, fără de niciun înțeles, scrise cu litere pseudo-scitice și cursive neo-grecești rău formate, au apărut numele mai multor „eroi” din migrațiunea huno-ungarică, așa-ziși sclavi aduși de romani pentru a munci în mine. Timotei Cipariu, membru al Comisiei pentru conservarea monument lor vechi ale Transilvaniei, a avut două exemplare de astfel de tăblițe falsificate, unul în original, altul în copie, amândouă comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat în mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly și Letronne, au publicat, pe bună dreptate, în Journal des Savants, niște disertații total nefavorabile despre tăblițele cerate, pronunțându-se contra autenticității lor. Partea bună e că cei doi au devenit curioși cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales după ce, în 1875, tăblițe asemănătoare au mai fost descoperite într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitanțe scrise cu același fel de litere, cursive, în latina vulgară. Acestea sunt anterioare tăblițelor de la Roșia Montană cu aproape un secol, dar împreună constituie singura dovadă a vechimii scrierii cursive în latina vulgară. Cele de la Roșia Montană sunt însă mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitanțe, ci documente care oferă indicii neprețuite despre relațiile sociale dintre oamenii de rând, care constituiau o clasă aparte față de conducătorii vorbitori de limbă latină cultă.

Textul documentului încrustat în astfel de table cerate se scria de două ori, iar numărul sigiliilor martorilor era obligatoriu 7. Scopul dublei transcrieri era să se poată ști cuprinsul textului fără a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze și în scris obligația verbală. Fiecare triptic este scris de aceeași mână, de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor 7 martori obligatorii, deoarece este specificat în contract că nici cei care susțineau că sunt proprietari, nici băieșii arendași, nici martorii quia se litteras scire negavit (nu știau să scrie). O „ciudățenie” a limbii latine vulgare folosită în contracte este folosirea „oltenismelor”, pe care lingviștii le consideră tipic românești. De exemplu, la un contract de vânzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, în loc de signavi, adică perfectul simplu românesc sau oltenismul „semnai”. În alte părți, găsim iarăși o forma „autohtonă”:, „siesi”, scrisă „sies” sau „sues”.

Aici trebuie să amintim toporul găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în latină vulgară SVI MI PIE, „Al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 î.e.n. Și atunci, cine pe cine a latinizat? Printre monumentele epigrafice de la Roșia Montană se află și o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor (foto). Acesta este încadrat de cuvintele IM și PIO, patriarhul imortales, nemuritor. Acest zeu misterios cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi la Tărtăria, sub numele de Su sau Saue, fiind o divinitate al cărei simbol era soarele. El apare și pe monedele dacice, sub numele de Ianus. Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune că „limba priscă (vulgară), a fost cea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpul lui Ianus”. Iar limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina: „Isprăviți cu atâtea grecisme, că nu ne mai putem înțelege cu poporul!”. Iată de ce tăblițele cerate descoperite până în prezent, și poate multe altele ramase prin galeriile din Roșia Montană, sunt dovezi neprețuite că latina vulgară se vorbea cursiv de către neamul trac, probabil cu mici diferențe de pronunție, după cum reiese din  „greșelile gramaticale” din texte.

Dintre semnatarii contractelor, cca 100 sunt de origine romană, cei care pretindeau că găurile de mină pe care le închiriau erau ale lor. Cei mai mulți dintre „arendași” erau băieși din tribul dalmat al piruștilor, așezat în Roșia Montană în vicus pirustarum. Dintr-un contract aflăm că o sclavă, Passima, a fost cumpărată de Dasius Verzonis, care pirusta e.  În Munții Apuseni trăia un alt trib, al piruștilor daci. Se poate presupune că cele două neamuri se aflau în bune relații. Alți băieși, vreo 15, au nume grecești și nu e exclus ca și aceștia să se fi avut bine cu dacii, așa cum s-au avut întotdeauna. Vreo 40 de nume pomenite de tăblițe sunt „barbare”, originare Daciei, dar și altor neamuri de traci, îndeosebi iliri. Este important să aflăm cine erau arendașii și cei care scriau contractele pentru romanii neștiutori de carte, pentru a înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, Zlatna, acolo unde se țineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere!

Istoricii susțin că minele romane erau exploatate direct de către împărat, prin procuratori aurari. Tăblițele ne spun că majoritatea procuratorilor erau doar niște liberți de condiție mai bună. În afara de aceștia, existau o mulțime de particulari romani, care afirmau că stăpânesc gropi de aur. Întregul personal al minelor era format din liberți în funcțiile superioare, din sclavi în cele inferioare și din băieși pricepuți, colonizați în ținutul aurifer. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin dubioase, pentru că cei ce le încheiau erau în afara organizării exploatărilor procuratorilor romani, iar cei ce le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcționari romani, pentru că aceștia foloseau latina oficială, cultă. Și de ce au fost „îngropate” tăblițele în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza atacurilor triburilor marcomane, aliate cu triburile sarmate și ale dacilor liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi trebuit puse la adăpost la centru, pentru că erau niște acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă! Se poate presupune fie că afacerile se făceau pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de mine mari, ci doar de gropi aurifere, fie că „scribii” erau în bune relații cu dacii și n-au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte de proprietate.

Din cele 25 de tăblițe cerate, 9 au fost redactate la Alburnus Maior, 2 în cazărmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul în localități neidentificate pe teren deocamdată: Vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate în afară de Immenosum purtând denumiri autohtone. Începând cu 1999, la Roșia Montană cercetează o echipă de arheologi și specialiști francezi de la Centre national de la recherche scientifique, de la Unité toulousaine d'archéologie et d' histoire (UTAH) și de la Université Le Mirail, plus geologi de la Universitatea tehnică Babeș Bolyai din Cluj și de la Universitatea tehnică din München. La UTAH există un departament de arheologie minieră foarte avansat ca metode de cercetare. La început, misiunea științifică a fost sponsorizată de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S.C. Roșia Montană Gold Corporation. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în volumele Alburnus Maior I și II. Conform acestor specialiști, Alburnus Maior era o „structură de sine stătătoare, cu un statut juridic deocamdată incert în cadrul municipalității romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori așezări pe criterii etnice, de tip vicus și castella”. Aceste așezări, locuite de liberți romani și de mineri peregrini iliro-dalmați, au fost părăsite simultan, undeva în sec. III. „Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roșia Montană: banda superioară, decorată la colțuri cu două spirale și un fronton triunghiular la mijloc”. Sunt simboluri străvechi, folosite de populația autohtonă din cele mai vechi timpuri pe ceramică, și încă păstrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opaiț catalogat ca „ceramică romană atipică” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca și spirala și triunghiul.

Dacii au fost inițiatorii exploatării în subteran. Cităm din concluziile francezilor, pentru că sună altfel când o spun ei: „În opinia noastră, e foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn in situ, în rețeaua de galerii Țarina, datată cu C14 la mijlocul sec. I î.e.n., sfârșitul sec. I e.n. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice”. În capitolul „Rețelele miniere antice” din Alburnus Maior vol. I, cercetătorii francezi propun deschiderea unor galerii foarte vechi, pe care ei le bănuiesc și mai interesante decât cele cercetate:

„Sectorul Habad este renumit că găzduiește lucrări foarte vechi. Multe intrări apar relativ ușor de redeschis manual sau cu excavatorul. Dacă sectorul este amenințat de extinderea exploatării de suprafață, s-ar impune demararea urgentă a acestor investigații. Pe șantierul Cârnic I, datarea dacică obținută cu C14 are o cronologie între 265 și 90 î.e.n. De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan și după topografia lucrărilor, nu se disting schimbări importante în tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că este introducerea opaițului, pentru care sunt săpate nișe în pereți. Înainte se foloseau torțe lemn pentru iluminat. Toate acestea ne conduc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roșia Montană, atât la Țarina, cât și la Cârnic, în decursul celor 3 secole care preced cucerirea romană. După cucerirea romană activitatea minieră s-a relansat, reluându-se lucrările din epoca preromană și dându-se spre utilizare probabil acelorași familii de mineri indigeni. Acești ultimi păstrători ai unui meșteșug ancestral au continuat să-și deschidă șantierele în aceeași manieră de abataj, cu proporții regulate, calibrate și foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacică”. Recomandăm aceste volume și „academicienilor” care susțin că dacii nu extrăgeau aurul din subteran și nu-l prelucrau!

Sursa: http://www.formula-as.ro/2009/878/enigme-16/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-11395

Roșia Montană - un loc la marginea prăpastiei

-->