-->
TĂBLIȚELE CERATE DE LA
ROȘIA MONTANĂ
FILE DE ISTORIE DACICĂ
NEBĂGATE ÎN SEAMĂ
Roșia Montană este o comoară de
aur nu doar pentru spațiul românesc, ci și pentru istoria Europei. Atât de puțin
mediatizate, tăblițele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă
o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susțin că
dacii nu exploatau aurul, că nu știau să-l prelucreze și deci niciun tezaur
scos la lumină de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele brățări de aur, nu pot
fi dacice.
Tăblițe cerate triptice = trei tăblițe de lemn prinse între
ele, acoperite cu ceară de albine,
pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli... și
care se închideau ca o carte
Teoria originii latine a
românilor stă și ea cu greu în picioare, pentru cine cercetează tăblițele de la
Roșia. Ele demonstrează, de pildă, că minerii pelerini iliro-dalmați, din marele
neam al tracilor, ca și „autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine cu
romanii în limba latină vulgară. În tăblițe se stipulează clar că, deși aproape
nimeni quia se litteras scire negavit
- nu știa să scrie literele - părțile se înțelegeau verbal asupra obiectului contractului.
Și asta, în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea
ce naște o întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac limba latină vulgară?
Cât despre vechimea exploatării în subteran,
datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrăgeau aurul cu 300 de
ani înainte de a fi parțial cuceriți și că romanii n-au făcut altceva
decât să intre în galeriile săpate de daci. Roșia Montană, după explorări care durează
din 1999, este încă o sursă de istorie adevărată, nefalsificată, care supără pe
mulți academicieni. Și încă rezervă surprize, cum a fost cea de la Neagra,
unde, într-o neînsemnată vâlcea și într-un pârâiaș s-a descoperit aurul poate cel
mai fin din toată lumea cunoscută, aur de 24 de carate. Istoria tripticelor de
la Roșia Montană a fost povestită în detaliu în cartea „Romanica” de G. Popa-Lisseanu,
tipografia Ion C. Văcărescu, 1926.
La Roșia s-au găsit 50 de tăblițe, dintre care jumătate
au fost distruse din nepricepere, ignoranță sau rea-credință,
păstrându-se întregi sau părți doar 25. Cele mai multe au fost
scoase din țară și se află la Budapesta, Viena, Berlin. Prin conținutul
și destinația lor, tripticele pot reprezenta contracte între „proprietarii” de
mine romani și „arendași” (băieși) un edict de dizolvare a
unui colegiu funerar, o listă de bucate pentru un ospăț al unei asociații
de meseriași, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri
în vederea exploatării unor „găuri de mină”. Am pus în ghilimele „proprietari”,
pentru că în tăblițe, formularea e interesantă. De pildă: „Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care
tripticul unei table cerate zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, și el neștiutor de carte”. E cel puțin ciudat că Ulpius nu e trecut ca
proprietar categoric, ci doar ca unul ce pretindea că groapa era a lui! Atunci
care era proprietarul adevărat? Nu cumva un localnic dac?
În anul 1873, cele 25 de tăblițe au fost publicate integral, cu comentarii și ilustrație grafică, de către eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de o foarte mare importanță, ele constituind dovada răspândirii limbii latine vulgare în secolul II e.n., despre scrierea în această limbă, cu totul necunoscută în lume până la descoperirea tăblițelor de la Roșia Montană. Iar faptul că aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să mai fie multe altele, ascunse în galeriile dacice, ar trebui să constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanță culturală. Scrisul pe tăblițe cerate este socotit o invenție grecească. Aristofan pomenea că atenienii își scriau contractele pe ceară, la fel ca în tăblițele cerate de la Roșia Montană.
Tripticele au fost semnalate
prima oară în anul 1835, la München, ca fiind găsite în minele de aur de la Roșia. Ele au fost
descoperite accidental, prin surparea unor galerii în minele Larnic, unde, pe lângă
tăblițe, s-a găsit și un stil pe care oamenii din zona îl numesc condei și pe
care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști; în minele
din Letea, unde, lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă,
cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o
odaie subterană care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având
și o vatră (11 triptice); lângă Roșia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina,
la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe triptice, împreună
cu obiecte casnice.
Povestea tăblițelor descoperite în minele Letea s-a păstrat în detaliu. În anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de Societatea Sf. Iosif, al cărei magister era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulțime de alte obiecte casnice. Ștefan Lazar, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ștefan Lazar a murit. Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, după care l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că tot la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Național din Pesta, care a achiziționat exemplarul cu suma de 1000 de florini.
G. Popa-Lisseanu scrie în „Romanica”
despre încercarea grosolană de falsificare a unor tăblițe: „Pe alocuri, ceara
fusese topită atât cât să se șteargă literele inițiale și, pe lângă unele vorbe
barbare, fără de niciun înțeles, scrise cu litere pseudo-scitice și cursive
neo-grecești rău formate, au apărut numele mai multor „eroi” din migrațiunea huno-ungarică, așa-ziși sclavi aduși de romani pentru a munci în mine. Timotei
Cipariu, membru al Comisiei pentru conservarea monument lor vechi ale
Transilvaniei, a avut două exemplare de astfel de tăblițe falsificate, unul în original,
altul în copie, amândouă comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza
acestor falsuri care au circulat în mediile europene de profil, doi paleografi
francezi, Natalis de Wailly și Letronne, au publicat, pe bună dreptate, în Journal des Savants, niște disertații
total nefavorabile despre tăblițele cerate, pronunțându-se contra autenticității
lor. Partea bună e că cei doi au devenit curioși cu privire la modelele ce au
stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales după ce, în 1875, tăblițe asemănătoare
au mai fost descoperite într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus din
Pompei, toate fiind chitanțe scrise cu același fel de litere, cursive, în latina
vulgară. Acestea sunt anterioare tăblițelor de la Roșia Montană cu aproape un
secol, dar împreună constituie singura dovadă a vechimii scrierii cursive în latina
vulgară. Cele de la Roșia Montană sunt însă mult mai valoroase, pentru
ca ele nu sunt simple chitanțe, ci documente care oferă indicii neprețuite
despre relațiile sociale dintre oamenii de rând, care constituiau o clasă aparte
față de conducătorii vorbitori de limbă latină cultă.
Textul documentului încrustat în astfel de table cerate se
scria de două ori, iar numărul sigiliilor martorilor era obligatoriu 7. Scopul
dublei transcrieri era să se poată ști cuprinsul textului fără a se desface sigiliile,
iar scopul contractului era, după cum stipula cel ce le scria, să se
fixeze și în scris obligația verbală. Fiecare triptic este scris de aceeași mână,
de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor 7 martori obligatorii, deoarece
este specificat în contract că nici cei care susțineau că sunt proprietari,
nici băieșii arendași, nici martorii quia
se litteras scire negavit (nu știau să scrie). O „ciudățenie” a limbii
latine vulgare folosită în contracte este folosirea „oltenismelor”, pe care lingviștii
le consideră tipic românești. De exemplu, la un contract de vânzare al unei
femei, un martor se subscrie cu formula segnai, în loc de signavi,
adică perfectul simplu românesc sau oltenismul „semnai”. În alte părți, găsim
iarăși o forma „autohtonă”:, „siesi”, scrisă „sies” sau „sues”.
Aici trebuie să amintim toporul găsit
pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în latină vulgară SVI MI PIE, „Al
meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 î.e.n. Și atunci,
cine pe cine a latinizat? Printre monumentele epigrafice de la Roșia Montană se
află și o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat
patriarhul latinilor (foto). Acesta
este încadrat de cuvintele IM și PIO, patriarhul imortales, nemuritor. Acest zeu misterios cu două capete a fost
adorat din timpuri străvechi la Tărtăria, sub numele de Su sau Saue, fiind o divinitate
al cărei simbol era soarele. El apare și pe monedele dacice, sub numele de
Ianus. Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune că „limba priscă (vulgară), a
fost cea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpul lui
Ianus”. Iar limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina:
„Isprăviți cu atâtea grecisme, că nu ne mai putem înțelege cu poporul!”. Iată
de ce tăblițele cerate descoperite până în prezent, și poate multe altele
ramase prin galeriile din Roșia Montană, sunt dovezi neprețuite că latina vulgară
se vorbea cursiv de către neamul trac, probabil cu mici diferențe de pronunție,
după cum reiese din „greșelile
gramaticale” din texte.
Dintre semnatarii contractelor, cca
100 sunt de origine romană, cei care pretindeau că găurile de mină pe care le închiriau
erau ale lor. Cei mai mulți dintre „arendași” erau băieși din tribul dalmat al
piruștilor, așezat în Roșia Montană în vicus
pirustarum. Dintr-un contract aflăm
că o sclavă, Passima, a fost cumpărată de Dasius Verzonis, care pirusta e. În Munții Apuseni trăia un alt trib, al piruștilor
daci. Se poate presupune că cele două neamuri se aflau în bune relații. Alți băieși,
vreo 15, au nume grecești și nu e exclus ca și aceștia să se fi avut bine cu
dacii, așa cum s-au avut întotdeauna. Vreo 40 de nume pomenite de tăblițe sunt „barbare”,
originare Daciei, dar și altor neamuri de traci, îndeosebi iliri. Este important
să aflăm cine erau arendașii și cei care scriau contractele pentru romanii neștiutori
de carte, pentru a înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul tuturor
minelor stăpânite de romani, Zlatna, acolo unde se țineau socotelile referitoare
la toate exploatările aurifere!
Istoricii susțin că minele romane
erau exploatate direct de către împărat, prin procuratori aurari. Tăblițele ne
spun că majoritatea procuratorilor erau doar niște liberți de condiție mai bună.
În afara de aceștia, existau o mulțime de particulari romani, care afirmau că
stăpânesc gropi de aur. Întregul personal al minelor era format din liberți în funcțiile
superioare, din sclavi în cele inferioare și din băieși pricepuți, colonizați în
ținutul aurifer. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin dubioase, pentru
că cei ce le încheiau erau în afara organizării exploatărilor procuratorilor
romani, iar cei ce le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcționari romani,
pentru că aceștia foloseau latina oficială, cultă. Și de ce au fost „îngropate”
tăblițele în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza
atacurilor triburilor marcomane, aliate cu triburile sarmate și ale dacilor
liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi trebuit puse la adăpost la centru,
pentru că erau niște acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă! Se
poate presupune fie că afacerile se făceau pe la spatele comenduirii
romane, nefiind vorba de mine mari, ci doar de gropi aurifere, fie că „scribii”
erau în bune relații cu dacii și n-au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte
de proprietate.
Din cele 25 de tăblițe cerate, 9
au fost redactate la Alburnus Maior, 2 în cazărmile Legiunii a XIII-a Gemina de
la Apulum, iar restul în localități neidentificate pe teren deocamdată:
Vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate în afară
de Immenosum purtând denumiri autohtone. Începând cu 1999, la Roșia Montană cercetează
o echipă de arheologi și specialiști francezi de la Centre national de la recherche scientifique, de la Unité toulousaine d'archéologie et d' histoire
(UTAH) și de la Université Le Mirail,
plus geologi de la Universitatea tehnică Babeș Bolyai din Cluj și de la Universitatea
tehnică din München. La UTAH există un departament de arheologie minieră foarte
avansat ca metode de cercetare. La început, misiunea științifică a fost sponsorizată
de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S.C. Roșia
Montană Gold Corporation. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în volumele
Alburnus Maior I și II. Conform acestor specialiști, Alburnus Maior era o „structură
de sine stătătoare, cu un statut juridic deocamdată incert în cadrul
municipalității romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori așezări
pe criterii etnice, de tip vicus și castella”. Aceste așezări, locuite de liberți
romani și de mineri peregrini iliro-dalmați, au fost părăsite simultan, undeva în
sec. III. „Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roșia
Montană: banda superioară, decorată la colțuri cu două spirale și un
fronton triunghiular la mijloc”. Sunt simboluri străvechi, folosite de populația
autohtonă din cele mai vechi timpuri pe ceramică, și încă păstrate ca motiv decorativ
pe costumele populare. Un opaiț catalogat ca „ceramică romană atipică” este decorat
central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca și spirala
și triunghiul.
Dacii au
fost inițiatorii exploatării în subteran. Cităm din concluziile francezilor, pentru că sună altfel când
o spun ei: „În opinia noastră, e foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut
o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost
cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania
din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn in situ, în rețeaua de galerii Țarina, datată cu C14 la mijlocul
sec. I î.e.n., sfârșitul sec. I e.n. Nimic nu ne împiedică să credem că
exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări
dacice”. În capitolul „Rețelele miniere antice” din Alburnus Maior vol.
I, cercetătorii francezi propun deschiderea unor galerii foarte vechi, pe care ei le bănuiesc și mai interesante decât cele
cercetate:
„Sectorul Habad este renumit că
găzduiește lucrări foarte vechi. Multe intrări apar relativ ușor de redeschis
manual sau cu excavatorul. Dacă sectorul este amenințat de extinderea exploatării
de suprafață, s-ar impune demararea urgentă a acestor investigații. Pe șantierul
Cârnic I, datarea dacică obținută cu C14 are o cronologie între 265 și 90 î.e.n.
De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan și după topografia lucrărilor,
nu se disting schimbări importante în tehnica minieră. Singura noutate pe care
o aduce romanizarea se pare că este introducerea opaițului, pentru care sunt săpate
nișe în pereți. Înainte se foloseau torțe lemn pentru iluminat. Toate
acestea ne conduc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în
subteran la Roșia Montană, atât la Țarina, cât și la Cârnic, în decursul celor
3 secole care preced cucerirea romană. După cucerirea romană activitatea
minieră s-a relansat, reluându-se lucrările din epoca preromană și dându-se
spre utilizare probabil acelorași familii de mineri indigeni. Acești ultimi păstrători
ai unui meșteșug ancestral au continuat să-și deschidă șantierele în aceeași
manieră de abataj, cu proporții regulate, calibrate și foarte
geometrice, probabil o tehnică minieră dacică”.
Roșia Montană - un loc la marginea prăpastiei
-->
EXTRAORDINAR ARTICOL! MULTUMESC PENTRU INFORMATII!
RăspundețiȘtergere