Dale Carnegie - „Dacă vreți să scoateți mierea, nu răsturnați stupul!”

-->

„DACĂ VREȚI SĂ SCOATEȚI MIEREA, NU RĂSTURNAȚI STUPUL!”

– fragment din cartea „Secretele succesului”, de Dale Carnegie –

Pe 7 mai 1931, orașul New York a fost martorul celei mai pasionante urmăriri din istoria acestei uriașe metropole. La capătul a săptămâni de căutări, „Two Gun” Crowley – pistolarul care nici nu fuma, nici nu bea – a fost încolțit și capturat în apartamentul iubitei sale de pe Bd. West End. 150 de polițiști și detectivi i-au asediat ascunzătoarea de la ultimul etaj al imobilului. Ghemuit după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliției. 10.000 de spectatori tulburați urmăreau lupta. Când, în cele din urmă, Crowley a fost capturat, șeful poliției a declarat că acest criminal cu două revolvere era unul dintre cei mai periculoși infractori din istoria New York-ului. Dar ce credea Two Gun Crowley despre sine însuși? Putem da un răspuns clar pentru că, în timp ce poliția trăgea spre apartament, compunea o scrisoare: „În atenția celor interesați”. Cuvintele așternute pe foaie erau: „Sub această haină bate o inimă obosită, dar bună - o inimă care n-ar face rău nimănui”. Cu puțin timp înainte, Crowley și prietena lui călătoreau voioși pe un drum de țară. La un moment dat, un polițist s-a apropiat de mașină și i-a spus pistolarului: „Permisul dumneavoastră, vă rog”. Fără un cuvânt, Crowley și-a scos arma și l-a doborât cu o grindină de gloanțe. Văzându-l prăbușindu-se, i-a înșfăcat revolverul și l-a descărcat și pe acesta în trupul bietului polițist. Astfel se comporta asasinul care scria: „Sub această haină bate o inimă bună, care n-ar face rău nimănui”. Crowley a fost condamnat la moarte prin electrocutare. Când a ajuns la locul unde avea să fie executat, în Sing-Sing, credeți că a spus: „Asta e ceea ce merit pentru că am ucis oameni”? Nici vorbă! El a spus: „Asta e răsplata pe care o primesc pentru că m-am apărat”.

Morala acestei povestiri e următoarea: „Two Gun” Crowley nu s-a autoînvinuit niciodată de nimic. Este atipică această atitudine în rândul criminalilor? Dacă asta credeți, ascultați: „Mi-am petrecut cei mai buni ani din viață oferind oamenilor plăceri, ajutându-i să se distreze și, ca răsplată, am fost mereu insultat și hăituit”. Acestea sunt cuvintele inamicului public numărul 1, Al Capone, cel mai cumplit gangster care a terorizat vreodată Chicago-ul. Capone nu se autoincrimina pentru nimic. Se considera mai degrabă un binefăcător al societății, neînțeles și tratat cu nerecunoștință. Am purtat mulți ani o corespondență interesantă cu Lawes, director al rău-famatei închisori newyorkeze Sing-Sing. El mi-a mărturisit că „puțini dintre criminalii încarcerați acolo se considerau oameni răi. Sunt pur și simplu oameni ca dumneata sau ca mine. Gândesc, se explică. Îți pot justifica precis spargerea unui seif sau o împușcătură. Majoritatea încearcă, prin argumente (eronate sau logice) să-și justifice actele chiar lor înșile, repetând cu obstinație că sunt arestați pe nedrept”.

Dacă Al Capone, „Two Gun” Crowley și toți ceilalți ticăloși din închisori nu se învinovățesc pentru nimic - ce să mai spunem de cei cu care intrăm zilnic în contact? John Wanamaker, fondatorul lanțului de magazine care-i poartă numele, mărturisea odată: „Acum 30 de ani mi-am dat seama că mustrările nu duc nicăieri. M-am străduit prea mult să-mi depășesc propriile bariere, ca să mă mai obsedeze și faptul că Dumnezeu n-a găsit de cuviință să împartă echitabil darul inteligenței”. Wanamaker a învățat această lecție de timpuriu, dar eu personal a trebuit să dau în gropi cam o treime de secol până să prind prima licărire a adevărului universal, aceea că în 99% din cazuri oamenii nu se învinovățesc pentru nimic, oricât de mult ar greși.

Critica e zadarnică, pentru că-l plasează pe individ în defensivă și-l face să lupte pentru a se justifica. Critica e periculoasă, pentru că rănește orgoliul propriu, lezează sentimentul de importanță și stârnește ranchiuna. B.F. Skinner, celebrul psiholog, a dovedit prin experimentele sale că un animal recompensat pentru bună purtare va învăța mult mai rapid și va reține cu mult mai multă ușurință ceea ce a învățat decât un animal pedepsit pentru greșeli. Studii ulterioare au demonstrat că aceleași concluzii se pot aplica și în cazul oamenilor. Critica nu aduce schimbări de durată și provoacă resentimente. Hans Selye, un alt mare om de știință [medic, psiholog și sociolog, este cel care a introdus în știință noțiunea de stres], a spus: „Ne temem de incriminări cu aceeași intensitate cu care suntem însetați de aprobare pentru ceea ce facem”.

Resentimentele provocate de critică pot demoraliza angajații, rudele și prietenii, fără a ameliora situația care le-a provocat. Mii de pagini de istorie abundă în exemple de critică zadarnică. Iată, de exemplu, celebrul conflict dintre Theodore Roosevelt și președintele Taft – un scandal care a divizat Partidul Republican, l-a instalat pe Woodrow Wilson la Casa Albă și a marcat evenimente însemnate în Primul Război Mondial, schimbând cursul istoriei. Să rezumăm faptele:

Când Theodore Roosevelt a părăsit Casa Albă în 1908, l-a susținut pe Taft, care a fost ales președinte. Apoi, Theodore Roosevelt a plecat în Africa să împuște lei. La întoarcere, a avut o reacție incendiară. L-a denunțat pe Taft pentru conservatorism, a încercat să-și asigure nominalizarea pentru un al treilea mandat, a fondat partidul Bull Moose, dar a distrus G.O.P. (Grand Old Party). Cu ocazia alegerilor care au urmat, William Howard Taft și Partidul Republican au întrunit sufragiile a doar două state: Vermont și Utah – cea mai dezastruoasă înfrângere pe care o suferise vreodată partidul. Theodore Roosevelt l-a învinuit pe Taft, dar și-a găsit oare președintele Taft vreo vină? Evident că nu! Taft a declarat cu lacrimi în ochi: „Nu văd cum aș fi putut face altceva decât ce am făcut”. Cine era responsabil? Roosevelt sau Taft? Sincer vorbind, habar n-am și nici nu-mi pasă. Ceea ce vreau să accentuez în această poveste este că niciun reproș din partea lui Roosevelt nu l-a convins pe Taft de greșeala comisă. L-a provocat doar să lupte pentru a se justifica și să repete cu ochii în lacrimi: „Nu văd ce altceva aș fi putut face...”.

Sau, să luăm scandalul petrolului de la Teaport Dome. La începutul anilor '20, ziarele clocoteau de indignare. Toată țara se cutremura! Nimeni nu mai pomenise un asemenea scandal în viața publică americană. Iată faptele, așa cum s-au petrecut:

Albert B. Fall, ministru de interne în cabinetul Harding, a fost însărcinat cu arendarea terenurilor petrolifere ale guvernului de la Elk Hill și Teapot Dome – terenuri ce fuseseră alocate spre folosință Marinei. Dar a permis oare ministrul Fall organizarea unei licitații? Nicidecum. I-a servit pe tavă prietenului său, Edward L. Doheny, avantajosul contract. Și cum a reacționat Doheny? I-a acordat ministrului Fall ceea ce a numit cu plăcere un „împrumut” de 100 000 de dolari. Apoi, cu o mână forte, ministrul Fall a ordonat marinei americane din zona să gonească pe toți concurenții ale căror puțuri învecinate extrăgeau petrol din rezervele de la Elk Hill. Acești concurenți expulzați de pe proprietățile lor cu puști și baionete au luat cu asalt tribunalele și au declanșat scandalul Teaport Dome. Putreziciunea administrației Harding a ieșit la iveală, a scârbit o națiune întreagă, a amenințat cu destrămarea Partidul Republican și l-a adus pe Albert B. Fall în spatele gratiilor. Fall a fost condamnat fără menajamente, așa cum puține persoane publice mai fuseseră vreodată. Credeți c-a avut remușcări? Nici vorbă! La câțiva ani, Herbert Hoover a sugerat într-un discurs public că moartea președintelui Harding avea drept cauză neliniștea și chinul provocate de trădarea unui prieten. La auzul acestei afirmații, doamna Fall s-a ridicat brusc, a izbucnit în lacrimi și a strigat, blestemând soarta: „Cum! Fall l-a trădat pe Harding? Nu! Soțul meu nu a trădat pe nimeni. Soțul meu n-ar fi fost ispitit nici dacă toată această casă ar fi fost încărcată cu aur. El este cel care a fost trădat, sacrificat ca un animal și apoi crucificat”. Iată deci natura umană în acțiune: răufăcători care dau vina pe oricine, în afară de ei înșiși. Toți suntem la fel. Deci atunci când dumneavoastră sau eu suntem tentați să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, „Two Gun” Crowley și Albert Fall. Să ne dăm seama că reproșul este ca un porumbel călător. Se întoarce mereu acasă. Să fim conștienți că persoana pe care o vom corecta și condamna se va justifica și va arunca vina asupra noastră; sau, asemenea blândului Taft, va exclama: „Nu văd cum aș fi putut face altceva”.

În dimineața de 15 aprilie 1865, Abraham Lincoln zăcea în agonie într-o mizerabilă cameră de hotel, vizavi de Teatrul Ford, unde fusese împușcat de John Wilkes Booth. În timp ce Lincoln era în agonie, Stanton, ministrul de război, a spus: „Aici zace întruchiparea cea mai fidelă a cârmuitorului perfect”. Care era secretul lui Lincoln în relațiile lui cu oamenii? I-am studiat biografia vreme de 10 ani și am dedicat 3 ani scrierii și rescrierii unei cărți intitulate: „Lincoln, necunoscutul”. I-a plăcut să critice? O, da! În tinerețea sa, petrecută în Pigeon Creek Valley, Indiana, nu se mărginea doar la critici, ci scria epistole și poezii în care ridiculiza oamenii și pe care le lăsa în drumul celor vizați direct. Una din aceste scrisori a trezit o ură ce nu s-a stins o viața întreagă. Imediat după ce a devenit avocat în Springfield, Illinois, Lincoln și-a atacat adversarii în scrisori deschise, publicate în ziare. Dar într-o zi s-a umplu paharul. În toamna anului 1842 el a ridiculizat un politician vanitos și combativ, pe nume James Shields, publicând în Spingfield Journal un pamflet nesemnat. Orașul a fost zguduit de un hohot de râs imens. Sensibil și orgolios, Shields a clocotit de indignare. A aflat cine a scris scrisoarea, a sărit în șa, l-a găsit pe Lincoln și l-a provocat la duel. La început, Lincoln n-a vrut să se lupte. Era un adversar al duelului, dar n-a avut ieșire, pentru că trebuia să-și salveze onoarea. A fost lăsat să aleagă armele. Cum avea brațe foarte lungi, a ales spada de cavalerie și a luat lecții de scrimă cu un absolvent de la West Point. În ziua stabilită, s-a întâlnit cu Shields pe malul râului Mississippi, gata să se lupte pe viață și pe moarte. Dar, în ultimul moment, au intervenit martorii și au oprit duelul. Acesta a fost cel mai nefericit incident din viața lui Lincoln. A învățat astfel o lecție neprețuită în arta comunicării interumane. N-a mai scris nicio scrisoare compromițătoare. N-a mai ridiculizat niciodată pe nimeni și din acel moment n-a mai adresat critici vreodată.

În timpul războiului de secesiune, Lincoln a fost nevoit să-i schimbe în nenumărate rânduri pe generalii din fruntea armatelor de pe Potomac și fiecare, pe rând – McClellan, Pope, Burnside, Hooker, Meade – comitea erori de neiertat, aducându-l pe Lincoln la disperare. Jumătate din populația țării îi condamna necruțător pe acești generali incompetenți, dar Lincoln își păstra calmul, fără ranchiună pentru nimeni, cu îngăduință față de toți. Una din maximele sale favorite era: „Nu judeca, altfel vei fi judecat”. Iar când doamna Lincoln și alții i-au criticat sever pe sudiști, Lincoln a replicat: „Nu-i condamnați; se comportă exact cum ne-am comporta și noi în aceleași condiții”.

Totuși, Lincoln ar fi fost pe deplin îndreptățit să critice. Să luăm un singur exemplu. Bătălia de la Gettysburg a avut loc în primele trei zile ale lunii iulie 1863. În noaptea de 4 iulie, Lee și-a început retragerea spre sud, sub o ploaie torențială. Când el și armata lui învinsă au ajuns la Potomac, fluviul ieșise din matcă și nu putea fi traversat, iar armata biruitoare a nordiștilor îi urmarea. Lee era prins în capcană. Nu avea scăpare. Lincoln a înțeles. Aceasta era ocazia unică, de neratat - ocazia de a captura armata lui Lee și de a pune capăt războiului. Deci, plin de speranță, Lincoln i-a ordonat lui Meade să-l atace pe Lee imediat, în loc să convoace un consiliu de război. Lincoln și-a telegrafiat ordinul și apoi i-a trimis un mesager special lui Meade, dispunând acțiune imediată. Dar ce-a făcut Meade? Exact contrariul a ceea ce i se ceruse. Într-un act de totală nerespectare a ordinelor, a întrunit un consiliu de război. A șovăit. A amânat. A telegrafiat tot felul de scuze. A refuzat ferm să-l atace pe Lee. În cele din urmă, apele s-au retras și Lee a traversat Potomacul, salvându-și armata. Lincoln era mânios.„Ce înseamnă asta?” striga el la fiul său, Robert. „Dumnezeule mare! Ce înseamnă asta? Îi aveam în mână și nu trebuia decât să strângem pumnul și i-am fi strivit; totuși, nimic din ce-am făcut sau am spus n-a mișcat armata. În astfel de împrejurări, aproape orice general l-ar fi putut învinge pe Lee. Dacă m-aș fi dus până acolo, l-aș fi nimicit eu însumi”. Dezamăgit, Lincoln a redactat următoarea scrisoare către Meade. Și nu uitați, în această epocă a existenței sale, Lincoln era foarte conservator și moderat în exprimare. Deci această epistola a lui din 1863 era, pentru el, cea mai aspră dintre mustrări:

„Generale, nu cred că sunteți conștient de consecințele dezastrului produs de fuga lui Lee. Îl aveam în mâini și capturarea lui, asociată cu recentele noastre victorii, ar fi încheiat războiul. În condițiile de față, conflictul se va prelungi pe un termen nedefinit. Dacă n-ați fost capabili să-l atacați pe Lee lunea trecută, când nu erați expuși la riscuri, cum ați putea face această ispravă la sudul râului, unde nu puteți transporta decât o mică parte – nu mai mult de două treimi – din forțele de care dispuneați atunci? N-ar fi înțelept să pretind și nu voi pretinde că veți avea succes acum. V-ați irosit șansa și acest eșec m-a marcat puternic”.

Care credeți că a fost reacția lui Meade la citirea acestei scrisori? Niciuna, deoarece Meade n-a văzut această scrisoare. Lincoln n-a expediat-o niciodată! A fost găsită printre documentele lui, după moarte. Eu presupun – și este doar o presupunere a mea – că după ce a scris scrisoarea, Lincoln s-a uitat pe fereastră și și-a spus: „O clipă! Poate n-ar trebui să fiu atât de pripit. Mie mi-e ușor să-i ordon lui Meade să atace, de aici, din liniștita Casă Albă; dar dacă aș fi fost la Gettysburg și aș fi avut în fața ochilor la fel de mult sânge pe cât a văzut Meade în ultima săptămână, și dacă timpanele mele ar fi fost străpunse de urletele răniților și muribunzilor, poate nici eu nu m-aș fi grăbit să atac. Dacă aș fi fost un milos, ca Meade, poate aș fi acționat exact ca el. Oricum, faptul e consumat acum. Dacă-i expediez această scrisoare, mă descarc, dar îl voi obliga pe Meade să se justifice. Îl voi face să mă condamne. Mă va urî, nu va mai fi capabil să fie un bun comandant și poate-l voi determina să părăsească armata”.

Prin urmare, așa cum am spus, Lincoln a pus scrisoarea deoparte, căci învățase din amara sa experiență că reproșul ferm și mustrările se dovedesc a fi aproape întotdeauna zadarnice. Cunoașteți cumva pe cineva pe care ați vrea să-l schimbați în bine? Perfect. Sunt complet de acord. Dar de ce nu începeți cu dumneavoastră înșivă? Dintr-o perspectivă pur egoistă, e mult mai profitabil decât să încercați să-i călăuziți pe alții și, în plus, e mult mai puțin periculos. „Nu te plânge de zăpada de pe acoperișul vecinului, atunci când nici pragul ușii tale nu e curat”, a spus Confucius. Dacă dv. și eu vrem să provocăm resentimente care nu se vor șterge decât în moarte, ajunge să ne complăcem în a face cea mai neînsemnată critică - indiferent cât de justificată ni s-ar părea nouă. Când avem de-a face cu oameni, trebuie să reținem că nu ne aflăm în fața unor făpturi logice, ci a unora emoționale, pline de prejudecăți și conduse de mândrie și vanitate.

Critica înverșunată l-a determinat pe sensibilul Thomas Hardy, unul dintre cei mai buni romancieri din literatura engleză, să renunțe pentru totdeauna la scris. Critica l-a împins pe poetul englez Thomas Chatterton la sinucidere. Deși lipsit de tact în tinerețe, Benjamin Franklin a devenit atât de diplomat și îndemânatic în a-și mânui semenii, încât a fost numit ambasadorul Americii în Franța. Secretul succesului său? L-a spus chiar el: „Nu voi vorbi de rău pe nimeni... și voi vorbi cât pot de bine despre toată lumea”. Orice prost e în stare să critice, să incrimineze și să se plângă - și majoritatea chiar o fac. Este nevoie de caracter și autocontrol pentru a putea înțelege și ierta. „Un om mare își demonstrează măreția prin felul de a-i trata pe oamenii mici”, spunea Carlyle.

Părinții sunt deseori tentați să-și critice copiii. Vă așteptați probabil să-i sfătuiesc să se oprească. N-o voi face. Le voi spune atât: „Înainte să-i criticați, citiți una din piesele clasice ale jurnalismului american, „Tata uită”. A apărut inițial ca editorial în People's Home Journal. Îl reproducem aici, cu acordul autorului, W. Livingston Larned, așa cum a fost el publicat în Reader's Digest:

Ascultă-mă, fiule: îți vorbesc în timp ce dormi cu o mânuță sub obraz și cu buclele tale blonde adunate pe fruntea plină de sudoare. M-am strecurat singur în camera ta. Acum doar câteva minute, pe când îmi citeam ziarul în bibliotecă, am fost înăbușit de remușcări. Am venit lângă patul tău cu un adânc sentiment de vină. Uite la ce mă gândeam, fiule: am fost mereu supărat pe tine, te-am certat când te îmbrăcai pentru școală pentru că te-ai șters prea repede cu prosopul pe față. Te-am condamnat că nu ți-ai curățat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru că ți-ai aruncat pe jos câteva din lucruri. Te-am considerat vinovat și la micul dejun. Vărsai cana, înfulecai mâncarea, îți puneai coatele pe masă, îți ungeai pâinea cu prea mult unt. Și când te-ai dus la joacă și eu am plecat la slujba, te-ai întors, mi-ai făcut cu mâna și mi-ai spus: „Pa, tati!”, iar eu m-am încruntat și ți-am răspuns: „Îndreaptă-ți umerii!”. Apoi a reînceput totul în aceeași după-amiază. Întorcându-mă de la serviciu, te-am spionat; stăteai în genunchi și te jucai cu biluțele. Șosetele îți erau găurite. Te-am umilit în fața prietenilor tăi, aducându-te acasă cu forța. Șosetele costau bani și dacă ar fi trebuit să le cumperi tu, ai fi fost mai atent! Închipuie-ți fiule, așa se poartă un tată! Îți amintești, mai târziu, cum eu citeam în bibliotecă, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbră de durere în privire? Când mi-am ridicat ochii din hârtie, enervat din cauza întreruperii, ai șovăit în pragul ușii. „Ce vrei?” m-am răstit. N-ai spus nimic, dar ai venit în fugă și te-ai aruncat în brațele mele și m-ai sărutat, cu mânuțele tale mici încolăcite în jurul gâtului meu cu atâta dragoste, pe care Dumnezeu însuși ți-a dăruit-o și pe care nici nepăsarea n-o putea ucide. Și apoi ai plecat, tropăind ușor pe scări. Ei bine, fiule, câteva clipe mai târziu, hârtia mi-a alunecat din mâini și am fost pătruns de o groază cumplită. Ce-a făcut din mine obiceiul? Prostul obicei de a căuta nod în papură, de a certa? Asta a fost răsplata pentru că erai băiat, nu pentru că nu te iubeam. Am cerut prea multe de la anii tăi fragezi. Mi-am stabilit drept criteriu propria-mi vârstă. Și e atâta bunătate, frumusețe și adevăr în sufletul tău. Micuța ta inimă e la fel de desăvârșită ca zorii ce învăluie dealurile domoale. Toate astea s-au adunat în impulsul tău de moment de a te năpusti să mă pupi și să-mi urezi noapte bună.

Nimic altceva nu mai contează în seara asta. Am venit la căpătâiul tău pe întuneric și am îngenunchiat aici, rușinat! E o ispășire palidă, știu că n-ai înțelege toate astea dacă ți le-aș spune când ești treaz. Dar mâine o să fiu un tătic adevărat! O să-ți fiu un prieten de nădejde, o să sufăr cot la cot cu tine și o să râd când râzi și tu. O să-mi mușc limba înainte să te cert. O să repet mereu: „Nu e decât un puști – un băiețel, nimic mai mult”. Mi-e teamă că te-am tratat ca pe un bărbat. Și totuși fiule, acum, că te văd ghemuit și ostenit în pătuțul tău de copil, îmi dau seama că nu ești decât un copilaș. Până mai ieri, te purta mama în brațe și-ți odihneai căpșorul pe umărul ei. Ți-am cerut prea mult, mult prea mult...

Așadar, în loc să ne grăbim să-i condamnăm pe ceilalți, haideți să încercăm mai întâi să-i înțelegem. Să găsim motivele pentru care fac ceea ce fac. Este mult mai profitabil și mai înnobilant decât critica. Ne atragem astfel simpatie, toleranță și bunătate. A ști totul înseamnă a ierta totul. Sau, după cum spunea dr. Johnson: „Nici măcar Dumnezeu nu are de gând să-i judece pe oameni până nu și-au dat ultima suflare”. De ce am cere de la oameni mai mult decât cere Dumnezeu?

-->