Etichetă și ceremonial în Evul Mediu

ETICHETĂ ȘI CEREMONIAL

LA CURȚILE SUVERANILOR DIN EVUL MEDIU

Ca urmare a unei migăloase și trudnice activități de cercetare, istoricul german Johann Christian Lünig a scos o lucrare în două volume, cu titlul sonor de Theatrum ceremoniale (Leipzig, 1719). Cântărite, cele două volume ar face vreo 10 kg. Lucrarea relatează, descrie, dezvăluie, explică și analizează cu minuțiozitate ceremonialurile și eticheta care reglementau cu o severitate de lege viața la curțile domnitorilor europeni. Pe deasupra, temerarul autor îngrămădește în filele tomurilor o sumedenie de întâmplări de la diferite curți, pe care le relatează cu o foarte exactă cunoaștere a protocolului. Uriașul material brut a tentat și pe un alt autor să-l sistematizeze într-o clasificare științifică. Julius Bernhard von Rohr, căci despre el este vorba, și-a intitulat cartea: „Introducere în știința protocolului nobiliar”, Berlin, 1729. Se pare că, prin acest titlu modest, se exprima speranța că mai târziu, firavul vlăstar al noii științe va crește și-și va ocupa locul ce i se cuvine printre științele mature ale omenirii...

Lünig își rezuma astfel părerea cu privire la necesitatea ceremonialelor: „Deoarece marii domnitori sunt întruchiparea pământească a Atotputernicului, ei trebuie, pe cât posibil, să semene cu El. Dumnezeu este și Dumnezeul ordinii, care se arată în fiece lucru creat. Cu cât vor mai mult să-i semene, cu atât reprezentanții Lui pământeni trebuie să mențină o mai mare ordine în treburile lor personale. Gloata mai degrabă se orientează după pilda stăpânitorului ei decât după legi. Dacă în felul de viață al domnitorului observă o ordine folositoare, și-o va însuși; prin aceasta, întreaga țară propășește. Dacă mulțimea descoperă undeva dezordine, ea își va zice că acel domnitor nu este întruchiparea fidelă a celui adevărat, adică a lui Dumnezeu. Respectul piere, iar țările acelea vor cădea pradă dezordinii. De aceea, marii domnitori au creat reguli pe care curtenii lor trebuie să le respecte și cărora să li se supună și ei înșiși”.

Deși consider exagerată concepția după care până și domnitorii pe care istoria ni-i prezintă drept lipsiți de inteligență și cu moravuri îndoielnice ar fi întruchipări ale divinității, totuși voi porni pe făgașul deschis de Lünig. Teoria cu chipul lui Dumnezeu pe pământ a avut mare priza la împărații bizantini. În anul 404, împărații Arcadius și Honorius au hotărât să-și disciplineze curtenii, dând un decret de ordine interioară, care se încheia astfel: „Iară toți aceia care, mânați de o cutezanță profanatoare, îndrăznesc să se împotrivească divinității noastre, vor fi despuiați de slujba și averea lor”. În această ordonanță nu bubuie glasul păgânilor imperatori romani, ci al blânzilor împărați creștini. Decretul bizantin conform căruia împăratului trebuia să i te adresezi cu apelativul „Eternitatea Ta” a fost considerat sfânt, iar legislația lui, revelație divină. Fiind o personificare a divinității, și lui, la fel ca și lui Dumnezeu, i se cuvenea adorația.

Nemiloasele canoane ale ceremonialului obligau nu numai pe supuși, ci și pe ambasadorii străini să se prosterneze în fața domnitorului. Episcopul din Cremona, Liutprand, n-a vrut cu niciun chip să se prosterneze în fața unui pământean. Până la urmă, totuși, a fost nevoit s-o facă. El povestește cum s-a desfășurat prezentarea sa ca ambasador la curtea bizantină. Împăratul stătea pe un tron de aur, la umbra unui copac cu crengile și frunzele din aur. Pe ramuri stăteau păsări artificiale. De cele două părți ale tronului își holbau ochii lei în mărime naturală, făuriți din aur curat. Când a fost introdus în sala tronului, acele păsări au început să cânte, iar cei doi lei au izbucnit în răgete. Rezistența episcopului s-a frânt și, împreună, cu suita lui, s-a prăbușit în fața tronului. Când și-a ridicat privirea, nu mai era nici împărat, nici tron: un mecanism secret ridicase toată panorama în aer și fulgerele divine ale privirii împăratului îl săgetau pe ambasadorul înlemnit.

Ceilalți domnitori europeni nu pretindeau o astfel de umilință cu iz asiatic. Ei se mulțumeau cu simpla îngenunchere. Se pare că faimoasa etichetă spaniolă a născocit acest frumos, dar incomod fel de cinstire. Îngenuncherea este întâlnită și la Viena unde, evident, a sosit odată cu eticheta spaniolă. Împăraților austrieci le-a plăcut mult de tot această flexiune a articulației genunchiului. Ei s-au străduit să înmulțească pe cât se poate ocaziile de îngenunchere. Solicitanții își înmânau cererile stând în genunchi; în alte ocazii, era de ajuns doar îndoirea unui singur genunchi. Dacă împăratul trecea prin oraș cu trăsura, toți trecătorii erau obligați să-și plece genunchiul în fața lui; mai mult chiar, nici înalții demnitari nu erau scutiți de îngenuncheat pe stradă, dacă din întâmplare, trăsura lor se încrucișa cu caleașca domnitorului. Chiar așa, oricât de mare demnitar ar fi fost, trebuia să coboare din trăsură și să se lase frumos pe un genunchi. Sub domnia Mariei Tereza, s-a mai ușurat un pic povara etichetei. Când poetul Lessing apăru în audiență la suverană, fiind lipsit de antrenament, se împiedică în propriile picioare și nu-i reuși flexiunea; drept pentru care împărăteasa îl dispensă de această gimnastică.

Cu toată tendința sa spre idolatrie, curtea de la Versailles n-a urmat, în această privință, eticheta spaniolă. Gustul francez se opunea categoric îngenuncherii. În schimb, în Anglia, rotulele curtenilor erau puse la grea încercare. În 1547, mareșalul Vieilleville a fost invitat la masă de regele englez Eduard al VI-lea. În memoriile lui, el prezintă oribila experiență astfel: „Masa a fost servită de cavalerii Ordinului Jartierei, care purtau tăvile; când ajungeau în dreptul mesei, se lăsau în genunchi. Tăvile erau preluate de maestrul de ceremonii al curții și el, tot în genunchi, îl servea pe rege. Nouă, francezilor, ni s-a părut foarte ciudat. Să îngenuncheze cavaleri care descind din familiile cele mai vestite ale Angliei, bărbați și oșteni bravi, când la noi și lacheii își pleacă genunchiul numai la ușă, când intră în sală?”

Sub domnia reginei Elisabeta, sfera de activitate a genunchilor curtenilor s-a lărgit și mai mult. Călătorul german Paul Heinz, în descrierea drumurilor sale, povestește că a avut ocazia să asiste când se așternea masa reginei. Întâi a intrat un demnitar de la curte, cu bastonul de ceremonie în mână; după el, un alt gentleman, cu fața de masă pe braț. Amândoi și-au aplecat de trei ori genunchii în fața mesei goale. Gentlemanul numărul doi a întins fața de masă, din nou și-a aplecat genunchii, apoi cei doi domni s-au retras solemn. După ei au sosit alți doi gentlemeni, dintre care unul purta solnița, farfuria și pâinea, iar celălalt, un domn serios, cu baston, pășea în fața lui, servindu-i drept gardă de onoare: trei îndoiri de genunchi în fața mesei, înainte și după depunerea obiectelor din mână. Au intrat apoi, cu pași mărunți, două ladies; ele aduceau cuțitul (pe vremea aceea încă nu se folosea furculița): din nou flexiuni. Sunete de corn, și de tobă: sosește garda, depune pe masă 24 de tăvi cu mâncare, pe niște platouri de aur. Regina nu se arată încă, în schimb se îngrămădesc în sală o mulțime de doamne de onoare tinere. Cu mult respect, ele ridică tăvile și le duc în apartamentul reginei. Prin urmare, Elisabeta voia să mănânce singură. Ea și-a ales un fel sau două, restul fiind trimis înapoi și mâncat de doamnele de onoare.

Regele, chiar și pe vremea lui Carol al II-lea, era servit în genunchi. Grammont, un cavaler francez care a luat parte la un prânz de la curte, și-a exprimat uimirea. Regele, cuprins de lăudăroșenie, i-a explicat că este parte din etichetă. Francezul a răspuns prompt: „Sire, mărturisesc că am crezut că domnii aceștia stau în genunchi ca să ceară iertare Maiestății Voastre pentru mâncărurile proaste pe care vi le servesc”.

De obicei, în culegerile de anecdote, absurditățile etichetei spaniole sunt servite ca delicatese. Persoana sacră a perechii regale spaniole nu putea fi atinsă de orice muritor. Odată, calul reginei a luat-o razna și ea a alunecat din șa. Doi ofițeri au prins-o în cădere și i-au eliberat piciorul din scară, salvându-i astfel viața. De îndată însă, salvatorii au pornit-o în goană peste graniță, spre a scăpa de inevitabila pedeapsă cu moartea, ce-i amenința fiindcă atinseseră trupul reginei. Filip al III-lea s-a ars stând lângă cămin, pentru că n-a fost găsit la repezeală acel grande care avea dreptul să dea deoparte fotoliul regelui. Iarna, regina trebuia să se culce la ora 9. Dacă întârzia la cină peste această oră, doamnele de companie o luau cu asalt, o dezbrăcau și o culcau. Ana Maria de Austria, mireasa lui Filip al II-lea, a fost întâmpinată cu pompă în fiecare oraș prin care a trecut. Primarul unuia dintre orașe i-a oferit în dar o duzină de perechi de ciorapi de mătase, mândria fabricii locale. Majordomul, încruntat, a dat deoparte cutia: „Să știți, domnule primar, că regina Spaniei n-are picioare”. Se spune că mireasa a leșinat de spaimă, crezând că la Madrid, de dragul etichetei, i se vor amputa picioarele. Aceasta este una dintre cele mai cunoscute anecdote. Găsim una asemănătoare și din vremea revoluției franceze. În timpul dezbaterilor asupra constituției, un deputat a propus o moțiune către rege, care începea cam așa: „Națiunea își depune omagiul la picioarele regelui”. Mirabeau însă a stricat frumusețea de frază, strigând cu vocea sa de leu: „Regele n-are picioare!”

Dar anecdota are și picioare, și aripi: face ocolul pământului, și zboară din secol în secol. Lünig le amintește și spune că informații mai ample se pot găsi în memoriile contesei d’Aulnoy. Această contesă a fost o prețioasă în toată legea. A scris multe romane și povestiri, dar toate s-au scufundat în uitare. O singură carte a supraviețuit până în zilele noastre, și anume „Memorii despre curtea spaniolă”, editată în 1690. Această lucrare a fost izvorul din care ulterior s-au inspirat și autorii de povestiri anecdotice și cei ai lucrărilor serioase, cum ar fi de pildă culegerea de curiozități literare a bătrânului Disraeli, deși era evident că distinsa contesă înfrumusețase bârfele și pălăvrăgelile. Un fapt este neîndoielnic, și anume că domnitorii spanioli, scrântiți la cap de puterea absolută, s-au afundat în temnița celei mai rigide etichete, făurită de ei înșiși. Ei și-au pus cătușe de aur la mâini și la picioare. Fiecare oră a vieții lor se scurgea cu o rigurozitate de cronometru. Regele spaniol nu putea face nici măcar dragoste altfel decât după regulile stabilite de etichetă. Seriosul și respectuosul Lünig descrie înălțătorul moment în care regele pornește noaptea să-și îndeplinească îndatoririle de soț, echipat astfel: „...cu papuci în picioare, iar peste umeri cu o mantie de mătase neagră; în mâna dreaptă, o sabie scoasa din teacă, în stânga, un felinar; de brațul stâng îi atârna, prinsă cu o fundă, o ploscă, ce nu folosea la băut, ci, pe vreme de noapte, la cu totul altceva”.

Vechilor regi francezi le venea peste mâna să încătușeze liberul și spumosul spirit galic în chingile etichetei. Ei au preluat ceremonialul curții burgunde, dar au avut grijă să lase în el destule fisuri prin care să poată lua contact nemijlocit cu anturajul lor. Lui Henric al IV-lea îi plăcea vorba neprefăcută. El a renunțat și la stupidul obicei de la curțile germane de a folosi tineri nobili în funcția de Prügelknabe (băiat de bătut), prin care tovarășii de joacă ai micului prinț erau bătuți în locul lui, dacă prințul se obrăznicea. Henric al IV-lea l-a împuternicit pe educatorul fiului său ca, atunci când copilul greșește, să-l bată bine. La 14 noiembrie 1607, îi scria următoarele: „Vreau ca Delfinul să fie bătut cu nuiele ori de câte ori se încăpățânează sau face răutăți; știu din proprie experiență că nimic nu-i mai folositor ca bătaia”.

Sub Ludovic al XIV-lea se schimbă situația. Lui îi plăcea viața de la curte, era pe gustul lui lumea plină de animație a Versailles-ului, dar dorea să fie ca soarele în jurul căruia se învârte întregul univers al curții. A reajustat deci și a împopoțonat eticheta spaniolă după propriul lui gust. Dau la o parte cortina secolelor, ca să arunc o privire în dormitorul Regelui Soare: Primul camerist trage draperiile patului, fiindcă e dimineață. Regele se trezește. Lacheii îi introduc pe nobilii care au dreptul să fie de față la această clipă solemnă. Își fac apariția prinții de sânge. Șambelanul șef înaintează cu plecăciuni, apoi șeful garderobier, împreună cu patru șambelani, încep lever-ul, ceremonialul de sculare a regelui. Regele coboară din ilustrul pat, care este așezat pe direcția axei grădinii de la Versailles și constituie centrul castelului. Regele Soare este centrul curții sale, precum Soarele este centrul sistemului planetar. După o scurtă rugăciune, primul camerist îi picură pe mână câțiva stropi de esență aromată și cu aceasta spălatul de dimineață s-a isprăvit. Primul șambelan îi pune papucii, apoi îi predă șambelanului șef halatul de casă, iar acesta îl îmbracă pe rege. Apoi regele se așează în fotoliu. Frizerul curții îi scoate boneta de noapte și-i piaptănă părul, în timp ce primul șambelan îi ține în față oglinda.

Acestea sunt amănunte neinteresante, până la plictis, însă în viața curții de la Versailles erau de mare importanță și pline de semnificație. Să-i pui regelui papucii sau halatul era o favoare extraordinară, pe care ceilalți curteni o priveau galbeni de invidie. Ordinea în care decurgea îmbrăcatul a fost hotărâtă de însuși regele, cu o rigurozitate matematică. Până la vârsta de 77 de ani, regele a fost încălțat cu papucii de către primul șambelan și îmbrăcat cu halatul de către șambelanul șef. Să propui schimbarea rolurilor ar fi dovedit gânduri revoluționare. Până aici ținea partea întâi, intimă, a Ilustrului. Urma partea a doua, ceremonioasă.

Lacheii deschideau larg ușile. Intra curtea: prinții și ceilalți nobili de rang înalt, ambasadorii, mareșalii Franței, miniștrii, înalții judecători și tot felul de demnitari de la curte. Se înșirau în dosul barierei aurite care împărțea încăperea în două, urmărind într-o liniște religioasă panorama ce se desfășura în fața lor ca pe o reprezentație de gală, jucată de cel mai mare actor al Franței. Primul act: dezbrăcarea halatului. Garderobierul-șef ajuta din dreapta, cameristul șef din stânga. Se pare că halatul era un obiect vestimentar mai puțin distins decât cămașa, fiindcă schimbarea cămășii se făcea mai complicat: un ofițer garderobier o dădea primului șambelan, acesta o transmitea prințului de Orléans, care urma în rang imediat după rege. Regele prelua cămașa de la prinț, o trăgea pe umeri și, cu ajutorul a doi șambelani, se descotorosea de cămașa de noapte pentru a o îmbrăca pe cea de zi.

Reprezentația de gală continua. Funcționarii de la curte îl îmbrăcau pe rând și cu celelalte obiecte vestimentare, îi puneau pantofii, îi prindeau cataramele cu diamante, îi potriveau sabia și decorațiile. Garderobierul șef, care de obicei era unul dintre cei mai distinși prinți ai Franței, avea un rol important. El ținea hainele din ziua precedentă, până ce regele scotea din buzunarele lor diferitele mărunțișuri și le potrivea în buzunarele hainei pe care tocmai o îmbrăcase. Tot el întindea, spre alegere, pe o tavă de argint, trei batiste brodate. Îi oferea apoi regelui pălăria, mănușile, bastonul. În diminețile mohorâte, dacă era nevoie de lumină, avea de lucru și vreunul dintre membrii asistenței. Șambelanul șef îl întreba în șoaptă pe rege cui să i se acorde favoarea de a ține lumânarea. Regele desemna o notabilitate și respectivul, cu pieptul umflat de mândrie, ținea un sfeșnic cu două brațe cât timp dura îmbrăcatul. Să fim bine înțeleși: un sfeșnic cu două brațe! Fiindcă în mecanismul bine gândit și șlefuit al etichetei de la curte, Ludovic prevăzuse până și dreptul de folosire a sfeșnicelor. Numai regele avea voie să folosească un sfeșnic cu două brațe; toți ceilalți trebuiau să-și facă lumină cu un sfeșnic cu un singur braț. De altfel, așa era pe toată linia. Lui Ludovic îi plăceau hainele cu găitane, deci nu-i era îngăduit oricărui muritor să poarte una la fel. Permitea, ca pe o rară favoare, unor bărbați cu totul excepționali, să-și coasă și ei niște galoane pe haină. Ca permis de port al galoanelor se întocmea un act cu peceți, iscălit de rege și contrasemnat de primul ministru. Această îmbrăcăminte excepțională se numea „haină cu autorizație”.

În Imperiul Bizantin, numai împăratul avea dreptul să poarte pantofi roșii, care reprezentau unul dintre însemnele puterii împărătești. După căderea Bizanțului, pantofii roșii s-au refugiat la Paris, dar pe drum și-au pierdut tălpile și fețele. La curtea regilor francezi nu și-au mai făcut intrarea decât tocurile. Astfel, tocul roșu (talon rouge) a devenit un accesoriu care-l deosebea pe nobil de ceilalți oameni.

Idolatria zilnică punea în mișcare o imensă armată de curteni. Pentru desemnarea rangurilor și funcțiilor lor nu avem expresii îndestulătoare. Numai cu supravegherea bucătăriei regelui se ocupau 96 de notabilități, dintre care 36 stolnici, 16 controlori, 12 mareșali ai curții și un prim mareșal al curții. Personalul curții se ridica la 448 de capete, fără a lua în calcul servitorii personalului și lacheii servitorilor.

Într-una din sălile mânăstirii Westminster din Londra se pot vedea, în schimbul unei taxe de intrare de doi șilingi, niște manechine de ceară, înveșmântate în podoabe regești. Să nu credeți că păpușile au fost confecționate pentru panopticul doamnei Tussaud. Nu, ele substituiau pe catafalc, cu prilejul înmormântărilor regale, pe suveranul mort. Lucrul este ciudat, deci trebuie lămurit. Pentru aceasta, sunt obligat să mă întorc în Franța, unde păpușile de ceară au avut un rol asemănător celor din Anglia: Trupul îmbălsămat al regilor francezi era înhumat la 40 de zile după moarte. Până atunci, sicriul era depus pe un catafalc luxos, acoperit cu o cuvertură din brocart de aur, tivită de jur-împrejur cu hermină. Pe cuvertură era culcată o păpușă, copia în ceară a regelui, pe cap cu coroană, iar în mână cu sceptrul regal. Manechinului de ceară i se dădeau toate onorurile, de parcă ar fi fost însuși regele în viață, doritor de cele lumești. Bineînțeles că ceremonialul sculatului și culcatului nu se mai îndeplinea. Cu atât mai minuțios se desfășura însă întreaga ceremonie a mesei. Personalul curții aducea tăvile, care erau preluate de nobili, îndeplinindu-se toate chițibușurile etichetei. Cu o seriozitate de nezdruncinat, amestecau și gustau vinurile, respectau legile priorității în rang, de față fiind, în afara nobililor de serviciu, întreaga curte. Cel care avea dreptul să participe la masa regelui viu insista să fie de față și la „hrănirea” păpușii. Manechinul suporta în tăcere intrările, ieșirile, complimentele.

Oare cum o fi luat ființă această comedie absurdă? Fără îndoială, în apariția ei, un rol însemnat l-a jucat vanitatea fără de margini a curtenilor. Timp de 40 de zile se puteau etala ranguri și se putea uza și abuza de favoruri. Dacă unul dintre curteni apuca să îndeplinească vreo funcție, se declanșa o reacție în lanț: și al doilea și al patrulea și al o sutălea își pretindea, cu vehemență, dreptul de a se evidenția. Cina și prânzul păpușii de ceară hrăneau vanitatea întregii curți.

De unde s-a ivit însă ideea dementă de a confecționa un manechin de ceară? Îi vom găsi geneza dacă ne întoarcem la împărații romani. Din scrierile lui Herodot se poate afla că atunci când împăratul murea, copia lui din ceară era depusă în vestibulul palatului, culcată pe un pat de fildeș. Sulemenit în culori care să-i dea un aspect livid, împăratul de ceară era tot timpul înconjurat de senatori. Pe afară, poporul se îmbulzea, așteptând știrile. Din timp în timp, medicii examinau bolnavul de ceară și, clătinând îngrijorați din cap, declarau că starea i se înrăutățea. În cea de-a șaptea zi se declara oficial moartea. Abia după aceea urma adevărata înmormântare, apoteoza, adică incinerarea împăratului pe uriașul rug festiv și zeificarea lui.

A fost modelată și după Ludovic al XVIII-lea o păpușă de ceară. La catafalcul lui însă, ceremonialul hrănirii nu s-a mai îndeplinit, deoarece ultimului vlăstar al celei mai vechi ramuri a Bourbonilor i se dusese buhul de mâncău ce era și curtenii s-au ferit să stârnească mulțimea, ca nu cumva hohotele de râs ale străzii să răzbată până în sala catafalcului.

Fiecare curte domnitoare constituia o lume închisă. Această lume nu se desfășura în lățime, ci suia în trepte. Ea trebuie închipuită ca o piramidă, în vârful căreia tronează domnitorul, iar pe scări, în jos, se înghesuie curtenii, fiecare ajungând până la treapta pe care i-a hărăzit-o ierarhia.

Rangul era mirajul fiecărui curtean! S-o iei altuia înainte, să ajungi cu o treaptă mai aproape de idolul care tronează sus. Urzeala complicată a problemelor stârnite de rangurile de la curte merită tot interesul. Cel mai indicat este să studiezi pulsul curții din Versailles, pentru că aici febra rangurilor s-a ridicat la cel mai înalt grad. Pe cea mai înaltă treaptă a piramidei se aflau prinții de sânge și pairii. Aceștia din urmă erau considerați nobilimea de bază a Franței și, totodată, membrii de drept ai parlamentului și ai consiliului de stat. Acestei grupe sus-puse i se cuveneau cele mai multe onoruri și privilegii. Cu mult în urma lor veneau ceilalți nobili.

Trebuie subliniat că una însemna rangul și alta puterea. Cineva putea fi un ministru atotputernic, un comandant victorios, un guvernator de colonii sau un președinte de parlament. În viața de la curte însă, avea un rang mai mic decât un oarecare prinț cu tuleie în barbă. În tabără, mareșalii Franței le-o luau înainte prinților și pairilor, dar la curte nu beneficiau de niciun rang, iar soțiile lor, nici măcar de prețiosul taburet, care la curtea franceză avea un rol important: dacă, fiind în mijlocul curtenilor, regele sau regina se așeza, curtea rămânea în picioare. Dintre doamne, numai prințesele se așezau, însă nu pe fotolii, ci pe renumitele taburete.

La recepțiile de la curte, doamnele de rang inferior trebuiau să sărute tivul rochiei reginei; prințesele și soțiile de pairi nu erau nici ele scutite, privilegiul lor constând în faptul că ele puteau săruta fusta ceva mai sus de tiv. După Saint-Simon, legile curții hotărau lungimea trenei astfel: regina - 11 coți; principesele - 9 coți; nepoatele regale - 7 coți; prințesele de sânge - 5 coți; celelalte prințese - 3 coți. Dar și cu trena de 3 coți se putea mătura destul praf, având în vedere că un cot parizian măsura 1,19 m. Felul în care se intra la palat era de asemenea foarte important, fiindcă trăsurile nobililor cu rang mai mic decât cel de prinț nu puteau înainta mai departe de curtea interioară; acolo, ei trebuiau să coboare și s-o ia pe jos până la intrare.

În sfârșit, doamnele de la Versailles puteau fi învinuite de orice, numai de curățenie exagerată nu. Doar în acea epocă s-a inventat grattoir-ul, o gheară lungă, confecționată din aur sau fildeș. Coafura, clădită și lipită în fel și chip, ca să țină câteva zile sau chiar săptămâni, făcea inaccesibilă pielea capului, transformând-o într-un teren propice pentru dezvoltarea diferitelor vietăți. Eticheta a rezolvat problema, dând drept de cetățenie la curte „scărpinătorului”. În situații urgente, era îngăduit să-l introduci sub coafură și să scarpini cu eleganță locurile expuse atacului.

Morala servilă de la curte s-a cristalizat în modul cel mai evident într-o lege de bază: sângele domnesc nu poate dezonora. Atât simplul cetățean, cât și îngâmfatul nobil luau la cunoștință, cu aceeași fericită mândrie, că fata sau nevasta lor era râvnită de un prinț de sânge sau chiar de către suveran. Cronicile de scandal ale timpului cuprind o sumedenie de cancanuri de la curte în care este vorba despre astfel de „povești de dragoste”. Așii acestor întâmplări sunt regii Franței, care conduc detașat, deși nici ai Angliei nu rămân cu mult în urmă. Este arhicunoscută porecla de încornorat, care se dă unui soț înșelat. Se pare că se trage de la împăratul bizantin Andronicus, care își alegea amantele dintre soțiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, soțul primea vaste terenuri de vânătoare, iar ca semn al noii proprietăți, avea dreptul să prindă pe poarta casei sale o pereche de coarne de cerb. Despre aceste gospodării împodobite cu coarne de cerb, toată lumea știa cum stau cu cinstea conjugală...

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003