Actualitatea lui Eminescu

-->

ACTUALITATEA LUI EMINESCU

La 15 iunie, comemorăm trecerea în neființă a poetului Mihai Eminescu, singurul român care a dat numele unei ştiinţe – eminescologia – studiată în 30 de universităţi din 14 țări: SUA, Canada, India, Rusia, UK, Italia, Belgia, Franța, Austria, Germania, Iran, Cuba, Mexic și Ungaria. Dar Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri nu numai ca un poet de geniu, ci şi ca un ziarist de excepție. Din numeroasele sale articole pe teme politice am selectat câteva pasaje de patriotism și curaj civic. Din păcate, multe dintre realitățile politice ale României din vremea lui Eminescu, înfierate în articolele sale, își păstrează și astăzi actualitatea. Iată câteva dintre aceste realități:

Mormântul lui Eminescu din Cimitirul Bellu

 
Istoria își are logica ei: nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă în contra chiar a existenţei statului. (ziarul „Timpul”, 5 decembrie 1882).

Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei. (ziarul „Timpul”, 13 februarie 1882).

Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. (ziarul „Timpul”, 31 august 1878).

Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmașă. (ziarul „Timpul”, 14 noiembrie 1880).

Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor. Acest spectacol al exclusivei stăpâniri a unei rase decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui. (ziarul „Timpul”, 9 august 1881).

Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt, până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie, nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci, ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, al unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. (ziarul „Timpul”, 17-18 august 1881).

Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, corupţia electorală, toate acestea n-au a face cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna. (ziarul „Timpul”, 9 decembrie 1882).

Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament nu mai e decât manipularea unor ambiţii personale, a unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat. (ziarul „Timpul”, 19 septembrie 1880).

Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului care se substituie, pretutindenea şi pururea, noţiunilor de naţie, ţară, român, om, cetăţean al universului... (ziarul „Timpul”, 13 decembrie 1887).

Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit peste măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi pe hârtie. (ziarul „Timpul”, 22 februarie 1879).

Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă în mod absolut de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse. (ziarul „Timpul” din 27 mai 1879).

Numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, din fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (ziarul „Timpul”, 20-21 aprilie 1881).

Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi ieri, alaltăieri, iar autoapărarea împotriva lor e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă. (ziarul „Timpul”, 1 aprilie şi 29 iulie 1881).

Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă și ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. (ziarul „Timpul”, 3 mai 1879).

Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă. (ziarul „Timpul”, 31 august 1878).

Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo, leagă cartea de gard. Şi pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei. (ziarul „Timpul”, 30 iulie 1881).

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. (ziarul „Timpul”, 18 aprilie 1879).

Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidelor ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie. (ziarul „Timpul”, 27 aprilie 1879).

Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele, ignoranţii şi proştii, administratori ai statului român. (ziarul „Timpul”, 15 mai 1879).

Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari. (ziarul „Timpul”, 17 august 1882).

Acela care cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar. (ziarul „Timpul”, 23 iunie 1879).

Vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau piezişă. (ziarul „Timpul”, 20 februarie 1879)

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. (ziarul „Timpul”, 18 iunie 1881).

Trebuie ca toţi să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţie periculoasă; tradiţiile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţii şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează. Drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi. (ziarul „Timpul”, 4 ianuarie 1881).

Sursa: „Eminescu interzis - Gândirea politică”, Ed. Criterion, 2008

-->