Boli infecțioase cauzate de microbi? - un basm modern + documentar

BOLI INFECȚIOASE CAUZATE DE MICROBI?
UN BASM MODERN

Prof. dr. Karl Probst

Atunci am văzut că, pentru cei mai mulţi, ştiinţa este doar ceva din care trăiesc, şi aceia vor idealiza şi erorile dacă-şi pot duce existenţa pe baza lor. J.P. Eckermann, Conversaţii cu Goethe

Există în istorie evenimente care modifică întreaga evoluţie a omenirii. O astfel de dată este 23 martie 1883. Atunci a început declinul artei medicale. În acea zi, Robert Koch a ţinut celebrul său discurs în faţă Societăţii de Fiziologie din Berlin, unde a prezentat „agentul patogen al tuberculozei”. Cu acest discurs, Koch a cimentat „teoria bolilor infecţioase cauzate de microbi”, postulată de Louis Pasteur. Chiar dacă în acea perioadă Pasteur însuși avea deja îndoieli în privința propriei teorii a germenilor, experimentele lui Koch au cimentat concepţia apariţiei bolilor printr-un atac din exterior al bacteriilor. Industria chimică a identificat imediat potenţialul oferit de această concepţie, căci dacă un microb venit din exterior ar fi cauza bolii, atunci, în mod logic, ar fi posibil să se combată boala printr-un medicament care să atace acel „agent patogen”. Începuse era industriei farmaceutice.

20 de minciuni despre cancer, cu care vi s-a spălat creierul + documentar (RO)

20 DE MINCIUNI DESPRE CANCER,
CU CARE VI S-A SPĂLAT CREIERUL

Vi s-au spus tot felul de minciuni despre cancer de către profitorii de pe urma acestei boli: instituții, medici, centre oncologice și fabricanți de substanțe chimioterapice care prosperă pe seama dumneavoastră. Pentru ca profiturile lor să curgă în continuare, aceștia trebuie să vă țină departe de adevăr, anume de ce apare cancerul, cum poate fi prevenit și cum poate fi dat înapoi. Dacă dumneavoastră sau cineva apropiat ați fost diagnosticat ori suspectat de cancer, este crucial să aflați în ce fel vă minte industria cancerului. Rețineți: unii medici, precum oncologul criminal Farid Fata din Detroit, pun chiar diagnostice false, pentru a face bani din tratarea pacienților cu substanțe chimice mortale, cunoscute sub numele de „chimioterapie”. Dr. Fata, acuzat de cea mai mare fraudă medicală din istoria Statelor Unite, este acum un infractor condamnat pentru înșelarea a 553 de pacienți, pe care i-a supus la chimioterapii care nu le erau necesare. Cea mai apropiată dată a eliberării sale din închisoare este 19 octombrie 2052, când va avea 87 de ani.

Prea multă medicină! + VIDEO

PREA MULTĂ MEDICINĂ!

Pilule fără efect, operaţii inutile, terapii riscante... Foarte multe dintre metodele medicinii alopate moderne mai mult dăunează decât folosesc. Și iată că acum unii medici au început să avertizeze asupra pericolelor şi să ceară o schimbare radicală a modului de gândire din medicina alopată: mai puţină medicină şi mai puţine medicamente!

Ce nu vi se spune despre donarea de organe + documentar (RO)

CE NU VI SE SPUNE DESPRE DONAREA DE ORGANE

Știați că, pentru a i se putea preleva organele, „mortul” trebuie anesteziat? Ei bine, da, este o realitate rar dezvăluită donatorilor și familiilor acestora. Nu vreau să spun că de-acum încolo trebuie să refuzați categoric această opțiune. Dar este important să n-o faceți orbește. Pentru a putea fi transplantate, organele trebuie să fie proaspete. Inima unei persoane moarte de nu mai mult de 5 minute este inutilizabilă: aceasta nu va reîncepe niciodată să bată, nici măcar cu ajutorul unui stimulator cardiac – aparat care dă șocuri electrice pentru a stimula pulsațiile. Acest lucru este valabil și pentru alte organe vitale: rinichi, ficat, pancreas, plămâni. Pentru ca organele să fie proaspete, ele trebuie să se afle în stare de funcționare în momentul în care sunt prelevate. Prin urmare, ele nu pot fi prelevate de la un mort cu adevărat „mort”, ci de la o persoană aflată în stare de... „moarte cerebrală”, ceea ce, după cum vom vedea, este cu totul altceva.

Moartea din cauze medicale + VIDEO

MOARTEA DIN CAUZE MEDICALE

Dr. Joseph Mercola este un cunoscut medic american, care s-a remarcat nu numai ca un promotor al vieţii sănătoase, ci și prin criticile aduse instituţiilor americane responsabile de protecţia sănătăţii oamenilor. Ca și alți medici celebri, luptători pe câmpul de prevenire a îmbolnăvirii populaţiei – mult mai ieftină pentru oamenii obişnuiţi, dar păguboasă pentru industria medicală, farmaceutică sau agro-alimentară – a fost și el ţinta atacurilor presei sau ale instituţiilor care ocrotesc interesele Sfântului Profit.

Pasteur - plagiatorul și impostorul + eBook

PASTEUR – PLAGIATORUL ȘI IMPOSTORUL

Încă de la şcoala comunală de la Dole, în Jura, a fost un paria al catalogului. Micul Louis nu era totuşi un copil trândav şi cu atât mai puţin zvăpăiat, ci dimpotrivă, atent, aplicat, disciplinat, conştient că şcoala era singura lui şansă de a scăpa de o existenţă lipsită de strălucire, ca aceea a tatălui său. Ce om, bătrânul! Ce curaj! De meserie e tăbăcar, adică sclav pe cont propriu. Louis îşi admiră tatăl, acest erou autentic, după cum o dovedesc, deasupra crucii de pe şemineul din sufragerie, mai preţioşi decât nişte relicve, epoleţii auriţi de sergent în armata lui Napoleon. Îl slujise pe împărat cu fanatism, fusese gata să-şi dea viaţa pentru ca duşmanul să fie nimicit la Austerlitz. Glorioasele podoabe erau ca nişte lovituri de bici pentru Louis, amintindu-i la fiecare masă că nimic nu este imposibil pentru un spirit de cuceritor. „Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei îndârjiţi, fiule”! Sergentul-major în retragere nu pierde niciun prilej să-şi dăscălească odrasla. Astfel, îi inculcă fiului germenii unei ambiţii nemăsurate. Puştiul visează la un destin demn de Micul Caporal, e atât de hotărât, încât îşi petrece tot timpul în compania cărţilor. Îndoparea cu ştiinţă este fermentul reuşitei.

O altă concluzie se impune la vederea carnetului său de note. Deşi e studios ca nimeni altul, de o disciplină şi o cucernicie exemplare, profesorii lui de la şcoala primară din Dole şi gimnaziul din Besanҫon sunt foarte nemulţumiţi. Dar adnotările cu cerneală roşie n-au nicio importanţă, nimic nu clinteşte fenomenala ambiţie a micului Louis, sprijinită neabătut de tatăl său, după cum o atestă placa memorială lipită de Pasteur, devenit savant, pe peretele casei familiale: „Ţie, tată, îţi datorez tenacitatea în munca de zi cu zi. Nu numai că aveai perseverenţa ce dă noimă vieţii, dar nutreai şi o admiraţie neţărmurită pentru oamenii mari şi faptele măreţe”.

Meşterul tăbăcar nu s-a mulţumit să-i insufle entuziasm feciorului, ci a pus la bătaie o sumă considerabilă ca să-l înscrie, la 16 ani, la o şcoală privată, ţintind în perspectivă admiterea într-una dintre grandes écoles. O investiţie complet ratată. Nesuportând depărtarea de casă, Louis se întoarce acasă după primul trimestru. Întâia şi singura dată în viaţă, tânărul Pasteur e resemnat; nu se mai gândeşte la destinul extraordinar ce-l aşteaptă, melancolia îl împinge spre încercări artistice, îşi petrece zilele căutându-şi un eventual talent la desen şi pictură. Tatăl contribuie la întremarea amorului propriu al progeniturii aducându-i permanent laude, simultan însă lucrează la refacerea ambiţiei fărâmiţate. Bătrânul e un psiholog fără pereche. În cele din urmă, Louis pune deoparte creioanele şi pensulele şi ia bacalaureatul la filiera literară. N-are cu ce să se împăuneze, a trecut la limită, iar în plus, cheia către viitorul de aur e bacalaureatul ştiinţific.

Pasteur se prezintă la examen în anul următor, sigur pe el, aşa cum le scrie surorilor cu puţin înainte de începerea probelor. „Cu cât mă apropii mai mult de bac, cu atât mi se pare mai uşor”. Buf! Încrederea arogantă în sine e la pământ, bacul e ratat. În cele din urmă, după un an, Louis reuşeşte să treacă examenul, cu menţiunea „mediocru” la chimie! Tocmai chimia, ştiinţă relativ recentă, îi va pune în lumină mintea excepţională încă din primii ani de cercetări în laboratorul lui Antoine Jérôme Balard. Descoperirea lui e fundamentală, ea arată că, spre deosebire de moleculele din compoziţia materiei inerte, care au o structură simetrică, acelea din materia vie au o structură asimetrică. N-a avut nevoie decât de 8 ani pentru a face această demonstraţie, 8 ani de concentrare exclusivă pe munca din laborator, 8 ani trăiţi departe de saloanele mondene, unde se făureau relaţiile aducătoare de promovări.

Tânărul savant dispreţuieşte avansarea prin pile, tânjind la premii şi decoraţii. Calea de obţinere a gloriei le-o destăinuie celor trei surori într-o scrisoare: „Voinţa, munca şi succesul îşi împart întreaga existenţă umană. Voinţa deschide calea carierelor strălucite şi fericite, munca asigură parcurgerea drumului, iar la capătul călătoriei, succesul se prezintă ca o încununare a operei”. Ar fi putut adăuga şi „îndrăzneala de a căuta căi noi”, dar în această epocă, mijlocul secolului al XIX-lea, e un lucru de la sine înţeles, acum se produce big bang-ul cunoaşterii, are loc marea efervescenţă a materiei cenuşii sub auspiciile intuiţiei. Din tuburile şi eprubetele incandescente ale experimentatorilor vor ţâşni legile fundamentale ce guvernează Universul, iar Pasteur este unul dintre cei mai prolifici participanţi la această sărbătoare a spiritului.

Laudele pe care i le aduc lui Pasteur sunt intolerabile. E o adevărată trădare... Cartea asta e o escrocherie! Copleşiţi de furie, unii cititori se simt înşelaţi. Mânioşi, îşi imaginează deja cum vor merge la tribunal să-şi ceară banii înapoi. Pentru a-i convinge să-şi reia lectura, voi aminti cât de necesar este atacul subtil, doar el poate demasca mecanismul sistemului opresiv la care suntem supuși. Totuşi, ca să potolesc nerăbdarea celor nemulţumiţi, voi renunţa la elogii şi voi începe să urâţesc portretul măgulitor al lui Pasteur:

Aşadar, era un savant admirabil, dar greu de suportat ca om, autosuficient, autoritar, dur cu subalternii și atât de îngust în conformismul său, încât, dacă pe atunci ştiinţele n-ar fi fost cuprinse de vârtejul descoperirilor, ci s-ar fi aflat, ca azi, sub tutela tezelor dominante, nu s-ar fi numărat printre deschizătorii de drumuri, ci ar fi fost unul din cerberii teoriilor consacrate.

Pasteur manifestă un exces de zel în ceea ce priveşte asigurarea disciplinei. Fiul fostului sergent are ascultarea în sânge. În faţa lui se stă în poziţie de drepţi. Supunere absolută! În plus, el urmează tradiţia familiei: dacă părinţii îl idolatrizau pe împărat, obiectul devoţiunii sale este Napoleon al III-lea. Supunerea e totală, Pasteur nu se mulţumeşte cu obişnuitele complimente mai mult sau mai puţin ipocrite, ci atinge pământul în plecăciuni de lacheu şi-şi pune inteligenţa la dispoziţia tronului – materie cenuşie aservită cauzelor sanitare naţionale.

Provocările asumate necugetat și frecventele schimbări de domeniu îl obligă să pornească tot timpul de la zero. Ca să exploreze noul subiect şi să demareze cât mai repede experimentele, se inspiră din cercetările anterioare sau aflate în curs, procedeu uzual în ştiinţă, care se traduce în general prin omagierea predecesorului de la care se împrumută cunoştinţele pentru reuşita propriului studiu. Nobila tradiţie nu i se aplică şi lui Pasteur. Când îşi prezenta rezultatele, nu-și pomenea niciodată colaboratorii, fără de care n-ar fi obţinut niciun succes. Vom repara această meschinărie, alcătuind un panou de onoare: Pe primul loc se situează cel mai fidel asociat, doctorul Roux, care a jucat un rol esenţial în crearea vaccinului antirabic. Urmează Joseph Lister, al cărui principiu antiseptic îl călăuzeşte pe Pasteur spre descoperirea sterilizării. Să-l amintim şi pe Ignace Philippe Semmelweiss, care, cu teoria sa despre igienă, l-a ajutat pe Pasteur să identifice microbul febrei puerperale, care provoca un sfert dintre decesele lăuzelor din maternităţile pariziene. În sfârşit, veterinarul Jean Joseph Henry Toussaint a demonstrat cât de important era să se încălzească sângele pentru a diminua virulenţa unui microb; aşa i-a venit savantului nostru ideea să „pasteurizeze” vaccinul contra bolii cărbunelui (antrax).

Cu toate acestea, Pasteur merită fără îndoială onorurile pe care i le acordă împăratul: cavaler şi apoi comandant al Ordinului imperial, fotolii la Sorbona şi Academia de Ştiinţe. Sunt lăudate la el vioiciunea spiritului, intuiţia, îndrăzneala, încăpăţânarea, nemaivorbind de extrapolarea cunoştinţelor dobândite de la o direcţie de cercetare la alta. Până la urmă, el este părintele rezultatelor ştiinţifice revoluţionare care au continuat mult după domnia lui Napoleon al III-lea. Dar înainte de a-i prezenta amănunţit reuşita supremă, care l-a catapultat în imperiul geniilor, să rezumăm linia descoperirilor sale:

- Stabilirea faptului că fermentaţia este un proces iniţiat de organisme vii;

- Izolarea maladiei care decimează viermii de mătase şi impunerea regulilor de igienă;

- Cercetări pe bere şi vin, care arată că microbii pot fi distruşi prin încălzire: pasteurizarea;

- Asepsia (sterilizarea);

- Crearea vaccinului atenuat împotriva antraxului;

- În fine, inventarea faimosului vaccin antirabic.

La începutul penultimului deceniu din secolul al XIX-lea, obsedat în continuare de visul gloriei absolute şi încredinţat că numeroase boli sunt declanşate de microbi, Pasteur are o idee fixă – înfrângerea uneia dintre acestea – ceea ce i-ar obliga pe puţinii opozanţi ai tezelor lui să facă plecăciuni în faţa maestrului. Dacă starea de sănătate a populaţiei ar fi fost unica sa preocupare, s-ar fi axat pe tuberculoză sau holeră, ale căror ravagii stăruiau în minţile tuturor.

Napoleon al III-lea înfiinţase de urgență o comisie care să studieze turbarea, numindu-l pe Pasteur alături de fiziologul Claude Bernard şi de chimistul Henri Sainte-Claire Deville, dar cei trei savanţi, cantonaţi la spitalul Lariboisière, şi-au abandonat repede cercetările, din lipsă de bolnavi, căci, după o izbucnire meteorică, sinistrul flagel s-a stins dintr-odată, ca prin miracol. Reluarea studiilor anterioare, stopate din cauza împrejurărilor, ar fi fost logică, dar holera, la fel ca tuberculoza, deşi ucide în masă, are o imagine mai puţin terifiantă decât turbarea, boală care, deşi atinge doar câteva persoane anual, are simptome înfricoşătoare: ochi ieşiţi din orbite, scurgere permanentă de salivă. Pentru Pasteur, învingerea acestei boli ar dovedi supremaţia ştiinţei asupra naturii şi, în acelaşi timp, supremaţia propriilor teorii. Ce triumf! Garanţia unei autentice sanctificări încă din timpul vieţii!

În 1880, Pasteur şi echipa sa, din care face parte şi fidelul şi preţiosul doctor Emile Roux, cu o intuiţie şi o inventivitate remarcabile, demarează cercetările. Activitatea lor nu este clandestină, dimpotrivă, sunt constrânşi s-o popularizeze, pentru a găsi cazuri pe care să-şi realizeze experimentele. Ca efect al acestei publicităţi, doctorul Lannelongue de la spitalul Trousseau îl previne pe Pasteur că tocmai a internat un băiat de 5 ani, atins de turbare. Din nefericire, copilul moare imediat, Pasteur nu poate decât să ia probe de salivă şi mucus din căile respiratorii. Revenit în laborator, inoculează unor iepuri magma infecţioasă, reluând modelul experimental elaborat cu câţiva ani înainte de un veterinar, Pierre Victor Galtier. Din păcate, experimentul eşuează după 36 de ore, când iepurii mor prematur, din cauza unei pneumonii. Întrucât a utilizat în întregime eşantioanele prelevate de pe cadavrul copilului, savantul recurge la saliva şi măduva spinală recoltate de la câini turbaţi, aşteptând să treacă perioada de incubaţie. „Pentru un experimentator e un adevărat supliciu, să fie condamnat la luni de aşteptare”, se plânge el.

Încearcă o altă metodă, grație lui Emile Roux, care descoperise singur că materia cerebrală a unui câine transmite boala altui animal, iar transmiterea se accelerează dacă substanţa se inoculează direct în dura mater, membrana meningeală aflată în contact cu oasele cutiei craniene. În ciuda cruzimii procedeului, Pasteur îl pune în aplicare, având drept obiectiv crearea unui vaccin curativ. Cum agentul patogen nu fusese identificat, nu poate recurge la un mediu de cultură pentru a-l slăbi. Astfel, iepurii vor servi drept eprubete, căci inocularea în lanţ, de la un animal la altul, reduce perioada de incubaţie până acolo, încât într-o săptămână se poate obţine un virus „stabil”, a cărui violenţă extremă face ca simptomele câinelui infectat să se manifeste fulgerător. Virusul stabil constituie baza indispensabilă a infecţiei controlate, însă agresivitatea lui excesivă nu permite să fie folosit. Ca să-l domolească, Pasteur inoculează în diverse animale materie cerebrală infectată, până când, într-o zi obţine rezultatul dorit experimentând pe o maimuţă. Graţie acestui virus stabil atenuat, câinii supuşi inoculării scapă de contaminare.

Rămâne totuşi o problemă majoră: mamiferele erau iniţial sănătoase, or obiectivul e vindecarea persoanelor muşcate, deci bolnave. Fiecare nivel de cercetare impune extrapolarea ipotezelor, iar în alegerea căii de urmat intuiţia are o pondere covârşitoare. În aceste clipe cruciale se întâmplă ca revelaţia să fie favorizată de un eveniment anume, iar Pasteur, norocos, beneficiază de o asemenea mână de ajutor. Dorind să-i ceară părerea lui Emile Roux, intră în încăperea în care acesta îşi desfăşoară experimentele. Roux lipseşte. Pasteur se pune pe scotocit în căutarea unei invenţii urzite de adjunctul său, specialist în domeniu. Și maestrul furtişagului dă peste un sistem ingenios, ce permite conservarea in vitro a măduvei spinale de iepure. Pasteur îşi ia meticulos notiţe despre dispozitivul experimental. Surprins de un colaborator, revine în spaţiul său de lucru şi, fără să ezite, are îndrăzneala să-i pună pe asistenţi să realizeze un montaj identic cu cel al lui Roux, fiecare element fiind puţin mai mare, detaliu decisiv, care favorizează activarea fenomenelor implicate. În timp ce Roux, dezamăgit, nu reuşeşte să facă progrese, Pasteur va elabora pe baza informaţiilor sustrase un protocol vaccinal, punând astfel temelia ştiinţei imunităţii, al cărei postulat afirmă că imunitatea unui organism trebuie dinamizată înainte ca maladia să-l atace.

Unul dintre criteriile de verificare a unei teorii este reproductibilitatea. În mediul viu, însă, interacţionează prea mulţi parametri variabili, care îl perturbă pe experimentator. Pentru a-şi atinge obiectivele, Pasteur va trebui să sacrifice sute de câini, iar atunci când, în sfârşit, se consideră pregătit să treacă la oameni, Roux intervine, se revoltă, testarea vaccinului pe oameni e o nebunie, iar momentul e mult prea timpuriu. Pasteur ştie că se poate debarasa de Roux, îi dispreţuieşte sfaturile, el e cel care decide şi o face în funcţie de convingerile lui intime.

Galvanizat de propriile certitudini, are nevoie ca Providenţa să-i ofere drama indispensabilă pentru realizarea actului istoric. Pe 2 mai 1885, doctorul Rigal de la spitalul Necker îl anunţă pe Pasteur că în secţia lui tocmai a sosit un sexagenar atins de turbare. Doctorul consideră că e un caz disperat, iar Pasteur, nerăbdător să-şi testeze vaccinul, decide ca pacientului să-i fie injectată o primă doză. Când află, directorul instituţiei, panicat, îl informează pe ministrul Sănătăţii, care interzice continuarea tratamentului. Pasteur n-a știut niciodată ce efect a avut gestul lui, căci bolnavul a părăsit spitalul după prima injecţie.

Al doilea ghinion are loc la câteva zile, pe 5 iunie la Spitalul Lariboisière. Când ajunge Pasteur, pacientul e deja în agonie. Destinul, îi impune un al treilea eşec pe 22 iunie. La Saint-Denis, Pasteur încearcă să vaccineze o fetiţă în stare critică, muşcată de un câine turbat, dar copila se stinge a doua zi în zori. Când ghinioanele se succed într-un asemenea ritm, încrederea în sine se zdruncină, cei înclinaţi spre superstiţie se cred victimele unui blestem, în timp ce alţii, măcinaţi de îndoială, pun sub semnul întrebării legitimitatea deciziei lor.

Nimic din cele de mai sus nu i se aplică lui Pasteur. El se află pe calea spre consacrare, întâlnirea lui cu istoria e deja decisă! Convingerea de neclintit sfârşeşte întotdeauna prin a transforma visul în realitate. Pentru Pasteur, concretizarea miraculoasă se produce pe 6 iulie 1885. În acea zi se prezintă, direct la laboratorul său, un băiat de 9 ani, Joseph Meister, agresat cu două zile înainte de un câine turbat. Animalul fusese atât de înverşunat, încât îl muşcase de 14 ori de mâini şi de picioare. Bandajat cum se cuvine, Joseph este însoţit de mama lui şi de proprietarul dulăului, zgâriat şi el pe braţe în momentul în care intervenise să salveze copilul.

Trebuie amintit că Pasteur, în calitate de chimist, riscă să fie condamnat pentru exercitarea ilegală a medicinii dacă administrează el însuşi vaccinul. Cum Roux e în continuare supărat, face apel la doctorul Alfred Vulpian şi la tânărul pediatru Joseph Grancher pentru stabilirea diagnosticului. Gravitatea rănilor îi face pe cei doi practicieni să estimeze că este indispensabil să se recurgă la vaccinarea experimentală. Timp de trei săptămâni, Pasteur a consemnat cu acribie întreaga procedură clinică: În consecinţă, pe 6 iulie, la orele 8 seara, după 60 de ore de la muşcăturile din 4 iulie, în prezenţa doctorilor Vulpian şi Grancher, se inoculează sub un pliu cutanat la nivelul hipocondrului drept al micului Meister o jumătate de seringă cu măduvă de iepure decedat de rabie pe 21 iunie, conservată într-un flacon cu aer uscat timp de 15 zile.

Pentru a continua tratamentul aşa cum vrea, Pasteur îl ia acasă pe Joseph Meister, găzduindu-l până în dimineaţa zilei de 16 iulie. În fiecare zi îi inoculează băiatului o doză de măduvă de iepure din ce în ce mai recentă: trece astfel de la o măduvă de 2 săptămâni la una de 12 zile, apoi de 11, 9 etc., în total 12 injecţii, dintre care ultima este făcută cu măduvă recoltată în ajun. Pasteur ar trebui să se oprească, dar, pentru a valida definitiv eficacitatea metodei sale, recurge la o ultimă inoculare, de data aceasta cu măduvă proaspătă. La fel ca ultimele două, aceasta nu are proprietăţi curative, dimpotrivă, este vorba de tentative de infectare cu virusul rabic, în scopul de a demonstra că vaccinul oferă o protecţie definitivă.

Miracolul ştiinţific este dezvăluit pe prima pagină din Journal des débats. Presa preia ştirea, întrecându-se în superlative. Pasteur este acoperit de glorie, iar cele câteva atacuri veninoase vin mai cu seamă din Germania, reflectând ura patriotică nutrită reciproc de francezi şi nemţi după războiul din 1871. Joseph Meister e alsacian şi, prin urmare, cetăţean al Reich-ului: pe malul celalalt al Rinului, lăudarea unui savant inamic pentru că a vindecat un copil aparţinând naţiunii germane este intolerabilă. Criticile vor înceta în toamnă, când, la cererea primarului unui târg din Jura, Villers-Farlay, Pasteur îl tratează, cu acelaşi succes ca pe Joseph Meister, pe un băiat de 15 ani muşcat de un câine atins de turbare, după cum confirma autopsia animalului.

Doctorul Vulpian îl ridica în slăvi pe Pasteur într-un discurs pronunţat la Academie: Turbarea, această boală cumplită faţă de care toate încercările terapeutice de până acum au dat greş, şi-a găsit în sfârşit leacul! Domnul Pasteur, care în această direcţie nu a avut niciun precursor, a ajuns, în urma unor cercetări efectuate fără întrerupere ani în şir, să creeze o metodă de tratament cu ajutorul căreia se poate împiedica fără greş dezvoltarea rabiei la individul muşcat de un câine turbat. Spun „fără greş”, pentru că, după ce am vizitat laboratorul domnului Pasteur, n-am nicio îndoială că acest tratament se va bucura de succes de fiecare dată când va fi aplicat riguros, la un interval de câteva zile după muşcătura rabică.

Entuziasmul medicului este confirmat de înmulţirea pacienţilor trataţi – 80 deja în 1885. Zvonul despre această victorie a ştiinţei asupra celei mai cumplite boli cunoscute se răspândeşte până în Statele Unite şi Rusia. Din aceste ţări, victimele muşcăturilor sunt transportate la Paris. Primii sunt pacienţii din Newark, de peste Atlantic, după care sosesc 19 ruşi din regiunea Smolensk, atacaţi de un lup turbat.

Toate aceste cazuri de vindecare afişate de laboratorul lui Pasteur sunt uimitoare, dacă nu incredibile. De data aceasta, mitul pe cale de formare este atacat de un medic renumit, doctorul Peter. Nici invidios, nici cu capul în nori, Peter se miră de proliferarea unei maladii care până atunci era marginală: Am văzut două cazuri în 35 de ani de practică spitalicească şi civilă, iar colegii de la spitalele din oraş, precum şi de la ţară, au observat câteva cazuri de turbare la om, nu zeci şi cu atât mai puţin sute. Pentru a evidenţia beneficiile metodei sale şi a-i camufla nereuşitele, domnul Pasteur are interesul de a face să se creadă că mortalitatea anuală provocată de rabie în Franţa este mai mare decât în realitate. Adevărul este însă cu totul altul. Vreţi să ştiţi, de pildă, câţi indivizi au murit de turbare la Dunkerque în 1925? Unul singur... Şi vreţi să ştiţi câţi au murit în acest oraş într-un an de la aplicarea metodei lui Pasteur? Unul.

Argumentaţia doctorului Peter e perfect logică. Trebuie spus că în cazul persoanelor muşcate de un câine turbat riscul de contractare a maladiei este de 10%. Contaminarea depinde de gravitatea muşcăturilor şi, bineînţeles, de starea de sănătate a victimei, care influenţează direct capacitatea sistemului imunitar de a riposta la un atac viral. De altfel, câinele agresor n-a fost autopsiat în toate cazurile, iar fragmente din măduva lui n-au fost injectate în doi cobai a căror moarte ar fi confirmat prezenţa infecţiei. Să notăm că această procedură nu a fost aplicată în cazul tânărului Meister şi nici la majoritatea beneficiarilor tratamentului.

Pornind de la aceste date obiective, statistica arată că din cele 80 de cazuri de turbare, 5 ar fi murit în lipsa vaccinului. Or, după cum recunoştea el însuşi, Pasteur s-a confruntat cu trei decese, ceea ce reduce la două vieţile salvate. Două vieţi! Bilanţul real este derizoriu. Pentru a-1 îmbunătăţi, Pasteur şi echipa sa multiplică vaccinările şi perorează împotriva detractorilor; iată, de pildă, ce afirma doctorul Vulcain după un an, în 1889: Se poate spune că, dacă în rândul persoanelor tratate au decedat 1%, dintre cele care nu au fost tratate prin metoda Pasteur şi-au pierdut viaţa 16%. Luând în calcul cele 12 persoane decedate în pofida administrării tratamentului, rămân 264 de indivizi salvaţi. Iată-ne departe de cifra indicată de dl. Peter pentru mortalitatea anuală provocată de turbare în Franţa.

Dacă opinia publică înghite pe nemestecate crezul vaccinator, doctorul Peter continuă să protesteze: Ar rezulta deci, logic şi aritmetic, că în ultimele 12 luni s-au produs în Franţa de cinci ori mai multe cazuri de turbare decât în anii anteriori! Ei bine, declar că e de-a dreptul imposibil şi că aici se ascunde artificiul matematic pe care şi-au clădit pasteurienii sistemul.

Dr. Peter pune degetul pe rană. Analiza lui judicioasă convinge tot mai mulţi oameni. Câteva reviste medicale îi adoptă teoria şi îndrăznesc să-l contrazică pe Pasteur. Polemica se limitează totuşi la o minoritate în mediile intelectuale. Cu toate acestea, doctorul Peter nu este singurul care le furnizează oponenţilor argumente serioase. Cealaltă sursă, extrem de credibilă, se află în laboratorul lui Pasteur. Este vorba de nimeni altul decât Emile Roux, care denunţă maniera riscantă de lucru, insuficienţa studiilor preliminare şi pericolul la care sunt supuşi vaccinaţii.  

Deşi maestrul dispreţuieşte manifestările contestatare, iar colaboratorii săi fideli îşi afişează entuziasmul pentru vaccinare, doctorul Eugène Grancher, care se ocupă de inoculări, se plânge de ostilitatea pe care o întâlneşte în rândul unei anumite elite: Simţeam cum dezinteresul şi jena îi cuprindeau treptat pe cei care mă înconjurau, ca să nu mai vorbesc de furia ce se făcea simţită în surdină. Pe de altă parte, unele reviste din presa politică şi cea medicală derulau o campanie înverşunată contra lui Pasteur, ca să nu mai vorbim de un grup de oameni politici şi liga antivivisecţionistă. Chiar şi în liceele pariziene, elevii erau împărţiţi în pasteurieni şi anti-pasteurieni şi se ciondăneau cu orice prilej. Pasteur şi echipa sa nu au decât o replică la inflaţia de critici: accelerarea ritmului vaccinărilor. În laborator nu se pierde vremea. După o examinare sumară se stabileşte diagnosticul de turbare, Grancher execută imediat prima injecţie, iar apoi, timp de 9 zile, conform procedurii, victimei muşcăturii i se inoculează fragmente uscate de măduvă de iepure tot mai recente.

Pe 20 octombrie 1886, beneficiarul tratamentului e Jules Rouyer, un băiat ce fusese muşcat cu 12 zile mai înainte şi acum se întoarce acasă, aparent vindecat. Pasteur, obosit de aceşti doi ani de prozelitism vaccinal şi slăbit fizic după un atac cerebral suferit în 1861 (care nu-i permite să folosească mâna stângă pentru gesturi de precizie), pleacă liniştit în vacanţă. Pe 26 noiembrie e în Italia, când echipa sa află că Jules Rouyer a decedat. Ştirea o aduc autorităţile judiciare, căci tatăl, Napoleon Rouyer acuză vaccinul de moartea fiului său. Ce scandal s-ar isca dacă la autopsie s-ar stabili că băiatul a murit de turbare! Metoda vaccinală ar suferi o înfrângere teribilă, ani de muncă s-ar duce pe apa sâmbetei, Pasteur ar fi exclus din imperiul geniilor, tratat ca un nebun periculos, şi întreaga sa echipă ar ajunge în mizerie.

Perspectiva aceasta umilitoare îl face pe Roux să-şi ierte maestrul, sprijinindu-l cu toată energia. Doctorul cere ca din cadavrul copilului să fie prelevate fragmente de măduvă, care să fie inoculate apoi în organismele a doi iepuri. După două săptămâni, animalele infectate paralizează. Simptomele corespund primului stadiu al turbării, dovadă indubitabilă a faptului că Jules Rouyer a fost ucis de această boală. În timp ce unul dintre apropiaţii lui Pasteur se repede în Italia să-l pună la curent, profesorul Brouardel, care a făcut autopsia, îl convoacă pe Emile Roux care, deşi a revenit în tabăra Maestrului, rămâne afectat de furtul căruia îi căzuse victimă cu ani în urmă. Roux are două variante: fie îşi oferă o răzbunare legitimă, fie se corupe definitiv, luând apărarea lui Pasteur: Brouardel ştia că nu aprob aplicarea tratamentului la om. Având o părere bună despre mine, m-a întrebat dacă, în ciuda opoziţiei mele, aveam suficientă încredere în acest tratament ca să accept responsabilitatea de a-l pune la punct, caz în care m-ar fi susţinut. Am răspuns afirmativ. Mi-a mai spus că laboratorul avea adversari puternici; în încheiere mi-a declarat că, dacă nu voi lua poziţie în favoarea dv., voi determina o înapoiere cu 50 de ani în evoluţia ştiinţei. Acest lucru trebuie evitat.

Pe 4 ianuarie, Pasteur, aflat în continuare în Italia, scapă de dezonoare graţie lui Roux şi lui Brouardel, complici întru sperjur în faţa Academiei de Medicină, reunită pentru a dezbate cazul lui Jules Rouyer. După ce profesorul Brouardel anunţă că pune moartea copilului pe seama unei insuficienţe renale, Roux, la rândul său, afirmă că a infectat doi iepuri cu fragmente din bulbul rahidian al micului Jules şi că, după 40 de zile, cele două animale zburdă de sănătate, dovadă a faptului că decesul lui Jules Rouyer n-a fost provocat de turbare.

Roux a ales să fie salvatorul lui Pasteur, însă impostura e fragilă! După câteva luni, un englez, Joseph Smith, care, muşcat de o pisică turbată, venise la Paris să se trateze, îşi dă sufletul la spitalul Saint-Thomas, unde fusese adus de urgenţă, la două zile după administrarea vaccinului. Iată-i din nou pe Pasteur, Roux şi toată echipa sub ameninţarea execuţiei publice! Nu au decât o cale de scăpare: să demonstreze că moartea lui Smith n-are nicio legătură cu vaccinul. Căutând indicii, descoperă repede că victima nu ducea paharele la ureche, corpul său fiind un mediu propice pentru infiltrarea turbării. Prin urmare, eficacitatea tratamentului fusese subminată de gradul de îmbibare alcoolică! O concluzie clară şi inatacabilă.

Cu ticăloşie, Pasteur şi echipa sa au reuşit să pareze de fiecare dată atacurile. Încetul cu încetul, spiritele critice au fost reduse la tăcere, iar principiul vaccinării a fost întronat ca panaceu. S-au uitat ca prin farmec învăţăturile istoriei, epidemiile dispărute înainte de crearea vaccinurilor, proliferarea speciilor timp de milioane de ani, incompatibilă cu teoria multitudinii invizibile de bacterii, microbi, virusuri ce se năpustesc în hoarde ucigaşe. Potrivit acestei teze, Pământul s-ar fi transformat rapid într-un deşert pietros. Dar, în ciuda enormităţii, teza rămâne bine ancorată în minţile oamenilor și, mai grav, toţi suntem condamnaţi prin lege să ne supunem ei. Teoria născută dintr-o impostură a devenit un instrument dictatorial!

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009

 

Paul de Kruif - Vânătorii de microbi

Copil sănătos, chiar și fără doctor + VIDEO

COPIL SĂNĂTOS, CHIAR ȘI FĂRĂ DOCTOR
Dr. Robert S. Mendelsohn

Atunci când vă duceți cu copilul la medicul pediatru, acesta îi face un examen fizic, cel mai adesea rapid și nu unul conștiincios, recomandă analize și radiografii, pune diagnosticul, decide un tratament, de obicei pe bază de medicamente, și uneori îl trimite în spital. Pediatrul vă dă un minim de explicații, nu vă cere părerea, nu vă vorbește despre riscurile tratamentului și nu vă spune cât o să vă coste la final toată treaba. După ce a terminat, așteaptă să-i achitați factura, chiar dacă diagnosticul a fost greșit și copilul dv. va fi în continuare bolnav. Pe scurt, medicii nu dau socoteală de deciziile lor. Au fost învățați să-și reprime emoțiile în fața suferinței umane și să ignore durerea și daunele pe care le pot provoca tratamentele lor.

Cred că, între medici, pediatrul este cel mai periculos, și asta tocmai pentru că pare a fi cel mai inofensiv. Imaginea doctorului de copii e de obicei cea a unui om zâmbitor, care împarte baloane și suzete copiilor dv., în timp ce-și scrie rețetele și recomandările. El e scutit de proasta reputație, rezervată de obicei ginecologilor și chirurgilor, care riscă mai ușor să fie judecați drept insensibili și avizi de bani.

Un lucru pe care l-am învățat în spital a fost să știu ce să fac în caz de eroare. Nu mi s-a spus cum să le vorbesc părinților, ca să-i ajut să-și stăpânească emoțiile, și nu mi s-au dat reguli de etică. În schimb, am fost sfătuit ca, la nevoie, să apelez imediat la agentul meu de asigurări, ca să-l întreb cum să procedez. În cazul în care trebuia să mă explic public asupra unei erori (poate fatală), iată care era fraza magică: „Ceea ce i s-a întâmplat acestui biet copil nu se întâmplă decât la unul dintr-un milion”. Cred că și dumneavoastră ați auzit această declarație oficială: „Este un caz la un milion”. La Toronto, povestea lui Stefen Yuz este celebră: el a intrat în spital cu un diagnostic de vomisment psihologic și a murit câteva zile mai târziu de ocluzie intestinală. A fost, bineînțeles, un caz la un milion, ca și cel al copilului din Chicago, mort în urma unui test de alergie.

Voi încerca în continuare să vă conving să nu mai aveți o încredere oarbă în pediatrul dv. Nu-l consultați decât în ultimă instanță! Cele mai multe boli ale copilului dv. se vindecă de la sine, datorită sistemului natural de apărare al corpului său, ajutat dragostea, bunul simț și capacitatea dv. de a-l îngriji.

De ce sunt pediatrii periculoși?

Din experiența mea, încrederea inspirată de pediatri nu este una meritată. Motivul? Pediatrul servește ca agent de recrutare pentru profesia medicală. El îl obișnuiește pe copilul dv., încă de la naștere, să fie dependent de intervenția medicală, care începe printr-o succesiune de vizite de rutină ale nou-născuților normali, însoțite de vaccinuri, și care se transformă mai târziu într-o rutină de examene fizice anuale și tratamente ale unor mici probleme care s-ar fi vindecat de la sine, dacă li s-ar fi dat răgazul.

Cum îi pot îmbolnăvi medicii pe copiii sănătoși?

Pediatrii sunt specialiștii care-i informează cel mai puțin pe părinți despre posibilele efecte secundare ale medicamentelor și tratamentelor pe care le prescriu. Ce pediatru i-a vorbit vreodată unei mame despre statistici care dovedesc relația dintre alimentația artificială a bebelușilor și procentul de plumb din sânge sau sindromul morții subite? Care pediatru i-a informat vreodată pe părinți asupra riscului de epilepsie și retard mintal, asociat cu vaccinările pe care le practică, în afară de situația în care este obligat de dezvăluirile din presă? Ce pediatru le spune părinților că antibioticele trebuie date numai în cazurile în care sunt indispensabile, și că folosirea lor frecventă, fără discernământ, poate avea consecințe grave pentru copil?

Obiceiul pediatrilor de a prescrie medicamente instalează la copii ideea că fiecărei probleme îi corespunde un remediu chimic. Astfel, ei riscă să creadă mai târziu că pastilele sunt răspunsul cel mai bun pentru sentimentele lor de frustrare, depresie, angoasă, nesiguranță etc. Medicii sunt direct responsabili de obișnuirea a milioane de indivizi cu medicamentele. Și tot ei sunt indirect responsabili de situația critică a milioane de alți indivizi, ce recurg la droguri pentru că au învățat în copilărie că medicamentele sunt răspunsul la orice rău, chiar și cel psihic sau emoțional.

Între medici, pediatrul este cel mai bine plătit. El este deci motivat să-și multiplice examenele inutile, iar riscul pentru pacient este dublu: el poate suferi de pe urma efectelor secundare ale testelor și radiografiilor și riscă să primească un tratament inadecvat, căci pediatrul și-a bazat diagnosticul pe rezultatele testelor (adesea nesigure), și nu pe un examen clinic.

Pediatrii au atât de des obiceiul de a consulta pacienți care nu sunt cu adevărat bolnavi, încât, la un moment dat, ajung să nu-i mai recunoască pe cei care chiar sunt bolnavi. Personal, am fost citat ca expert în numeroase procese intentate unor pediatri care n-au știut să diagnosticheze boli grave, deoarece le uitaseră simptomele. Cel mai bun exemplu este meningita, extrem de rară în zilele noastre. În trecut, această boală era fatală în 95% dintre cazuri, în timp ce astăzi se poate vindeca în aceeași proporție, dacă pediatrul recunoaște simptomele și o identifică la timp. Dar aceste noțiuni se șterg în cursul anilor în care pediatrul vede trecând prin fața lui atâția copii sănătoși, și când e obișnuit să trateze „non-maladii”.

Pediatrii petrec puțin timp cu fiecare copil, deoarece, ca să-și rentabilizeze cabinetul, trebuie să vadă mulți în fiecare zi. Orice medic competent știe că un diagnostic se bazează 80% pe istoricul pacientului, 10% pe examenul fizic complet, și restul pe examenele de laborator și pe radiografii. A interoga corect un pacient și a-i face un examen fizic complet ia cel puțin o jumătate de oră, dar pediatrii consacră de obicei 10 minute unui copil, astfel încât diagnosticele de rutină le înlocuiesc de cele mai multe ori pe cele bazate pe o analiză profundă.

Dintre toți medicii, pediatrii sunt cei care fac presiuni pentru introducerea sau menținerea unor legi care-i obligă pe pacienți să folosească serviciile lor. Pediatrii și nu politicienii sunt responsabili de obligația de a instila picături de nitrat de argint sau de antibiotice în ochii nou-născuților și de obligativitatea examenelor fizice de rutină în școli. Tot ei au cerut nașterea obligatorie în spital, ca și numeroasele tratamente de utilitate îndoielnică. Unul dintre noile pericole la care vă expuneți când vă aduceți copilul la medic este să vă fie luat și plasat sub tutelă, dacă refuzați tratamentul propus. În ultimii ani, am fost martor, în numele mai multor părinți, în procese de acest tip.

Pediatrii sunt inamicii cei mai îndârjiți ai alăptării la sân, care este cel mai bun mijloc de a-i asigura copilului dv. o bună stare de sănătate în viitor. De asemenea, ei acceptă pasiv intervențiile imprudente ale obstetricienilor, care pot vătăma fizic sau intelectual fătul. Practicile periculoase, care produc retard mintal și anomalii fizice, ar dispărea în câțiva ani dacă pediatrii ar avea destul curaj și compasiune pentru a-i blama, atunci când e cazul, pe obstetricieni.

În ciuda tuturor acestor puncte negative, un mit persistă: copiii americani ar fi mai sănătoși decât cei ai altor popoare, datorită abundenței noastre de medici pediatri. Dar dacă ne uităm pe statisticile privind mortalitatea infantilă, nu numai că copiii noștri sunt mai puțin sănătoși decât cei ai celorlalte țări dezvoltate, care au mai puțini pediatri, ci sunt chiar mai bolnavi decât copiii țărilor așa-zis subdezvoltate. Și aș afirma chiar că sunt mai bolnavi tocmai din cauza numărului nostru ridicat de pediatri.

În ciuda evidențelor, strategiile noastre de sănătate publică sunt bazate pe principiul că accesul la îngrijire medicală este factorul determinant al sănătății populației. Medicii au reușit cumva să-i convingă pe politicieni de asta, fără însă să aducă vreo dovadă în acest sens. Părerea mea este că serviciile medicale de urgență au rațiunea lor de a exista, dar că medicina de rutină are un efect negativ asupra sănătății. Am văzut asta în California și în alte părți: „Instigați medicii la grevă și rata mortalității va scădea!”

O cheie a sănătății: evitați medicii!

Cea mai bună metodă de a păstra sănătatea copilului dv. este aceea de a nu-l lăsa să se apropie de medic, în afară de cazurile urgente, cum ar fi un accident sau o boală evident gravă. Dacă copilul dv. pare bolnav, țineți-l sub observație, dar nu consultați un medic înainte de a avea certitudinea că este ceva serios. Cei mai mulți medici nu știu că corpul uman este o mașinărie extraordinară, cu o uimitoare capacitate de vindecare spontană. De asemenea, evitați să mergeți cu copilul la medic când acesta este sănătos (vizitele de rutină), căci în facultate, medicii sunt formați să descopere boli acolo unde nu există. Dacă pediatrul dv. vă spune că vrea să vă vadă bebelușul lunar, bilunar etc., întrebați-l de ce consideră asta necesar. Dacă este vorba doar de o practică de rutină, refuzați. În felul acesta, economisiți timp și bani. De fapt, vizitele de rutină n-au nicio valoare, sunt esențialmente superficiale, și asta pentru că însuși medicul știe, în forul lui interior, că e o pierdere de timp.

Atunci când copilul dv. intră în cabinetul pediatrului, primul lucru pe care-l face acesta este să-l cântărească și să-l măsoare (de obicei, cu ajutorul unei asistente). Este parte a unui ritual conceput de medicina modernă pentru a vă da impresia că face ceva pentru banii dv. Părinții copilului așteaptă tensionați, în timp ce asistenta le pune pe cântar bebelușul care plânge, sau le cere să-i întindă picioarele, ca să-l poată măsura. Răsuflă ușurați când, în sfârșit, sosește și pediatrul, care înscrie valorile obținute pe niște curbe și-i anunță că copilul lor „se dezvoltă normal”. Sau, dimpotrivă, devin foarte neliniștiți când li se spune că bebe al lor a luat prea mult sau prea puțin în greutate.

Ceea ce medicul nu le spune niciodată părinților este că acest ritual n-are nicio semnificație medicală. Părinții nu știu că curba greutății corporale, utilizată de medicul pediatru, i-a fost furnizată gratuit de către industria laptelui praf. De ce are această industrie interesul ca medicul să vă cântărească copilul? Pentru că creșterea în greutate a copiilor hrăniți la sân este mai mică decât curba standard. Și ei speră că pediatrul, în loc s-o asigure pe mamă că nu-i nicio problemă, îi va recomanda să nu-și mai alăpteze copilul la sân, ci cu laptele produs industrial, al cărui nume îl are sub ochi, zilnic. Și chiar asta face, de cele mai multe ori, medicul pediatru, privând astfel copilul de avantajele enorme ale laptelui matern.

De o jumătate de secol, medicii utilizează curbe standard de greutate și înălțime, pentru a măsura sănătatea pacienților de toate vârstele. Pentru copiii mari și adulți, curbele cele mai utilizate au fost create de o companie de asigurări, iar ultima revizuire datează din anul 1959. Pediatrul compară măsurătorile copilului dv. cu curbele medii. Dacă ele se află la o extremă sau alta, copilul dv. va fi considerat „anormal”. Astfel, medicul îi înșeală pe părinți, evaluându-le copilul pe baza unei norme statistice, care până în prezent n-a reușit să dovedească faptul că Dumnezeu s-a înșelat atunci când a creat sâni care nu produc laptele propus de companiile comerciale.

Sursa: Dr. Robert S. Mendelsohn – Des enfants sains... même sans médecin p. 20-24
Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa verde)
 

Vaccinezi sau raționezi?

Oameni-cobai în experimente medicale + documentar (RO)

OAMENI-COBAI ÎN EXPERIMENTE MEDICALE

ISTORIA ȘOCANTĂ A MEDICINII MODERNE ȘI A PSIHIATRIEI

Statele Unite ale Americii pretind că sunt liderii mondiali în medicină, dar puțini știu că există o față întunecată a cercetărilor americane în acest domeniu: îngrozitoarele experimente medicale, desfășurate de-a lungul timpului pe populația dezavantajată, în numele progresului științific. Acestea au fost făcute fără ca subiecții în cauză să știe la ce sunt supuși, principalul scop al cercetătorilor fiind patentarea unor substanțe, medicamente și tehnici medicale noi. Mai grav, experimentele continuă și în prezent. Copiii americani sunt drogați în masă, ca urmare a unor diagnostice fictive de deficit de atenție și tulburări de comportament, inventate de psihiatri și aprobate de FDA. În prezent, 50% dintre americani iau zilnic cel puțin un medicament și 20% dintre copiii de școală au mintea alterată de amfetamine ca Ritalin, sau antidepresive ca Prozac. Dar, ca să înțelegem cum s-a ajuns la această experimentare în masă a efectelor unor substanțe psihotrope pe populația americană, trebuie mai întâi să cunoaștem istoria îngrozitoare a medicinii oficiale. Este o istorie șocantă, despre care n-ați fost niciodată informați și care nu se predă la facultățile de medicină. Ea trebuie spusă, căci continuă și în prezent. Poate scopurile experimentelor de astăzi sunt altele, dar cobaii umani sunt aceiași – membrii unor grupuri minoritare, sărace și dezavantajate. Acestea sunt viețile puse la bătaie în numele medicinii „științifice”. Vă avertizez că ceea ce urmează este extrem de tulburător, iar dacă vă decideți să continuați să citiți, o faceți pe propriul dumneavoastră risc. The Health Ranger

1845-1849: J. Marion Sims, omagiat mai târziu ca „părintele ginecologiei”, face experimente medicale fără anestezie, pe femei africane sclave. De obicei, acestea mor la scurt timp după operație, din cauza infecțiilor. Convins fiind că mișcarea oaselor craniene a nou-născuților în timpul unei nașteri prelungite provoacă trismus (contracția convulsivă a maxilarelor), el folosește o sulă de cizmar pentru a exersa deplasarea oaselor capului bebelușilor.

1895: Pediatrul Henry Heiman infectează cu gonoree un băiețel de 4 ani (pe care-l numește „un idiot cu epilepsie cronică”), ca parte a unui experiment medical.

1915: Doctorul Joseph Goldberg induce pelagra (o boală debilitantă, care afectează sistemul nervos central) la 12 deținuți din statul Mississippi, în încercarea de a găsi un tratament pentru această boală. Unul dintre subiecți declară mai târziu că a trecut „prin o mie de iaduri”. În 1935, după ce milioane de oameni mor din cauza acestei boli, directorul Biroului de Sănătate Publică al SUA recunoaște că se știa de ceva vreme că boala este cauzată de un deficit de niacină, dar nu s-a făcut nimic, întrucât ea afecta mai ales populația afro-americană săracă. În timpul procesului de la Nuremberg, medicii naziști au citat acest studiu pentru a-și justifica propriile experimente medicale pe deținuții lagărelor de concentrare.

1932-1972: Serviciul de sănătate publică din Tuskgee, statul Alaska, diagnostichează cu sifilis 400 de agricultori săraci, de culoare, dar nu-i informează că au această boală și nici nu-i tratează. Motivul? Cercetătorii decid să-i folosească pe post de cobai umani, pentru a urmări simptomele și progresul bolii. În final toți mor, fără să afle vreodată c-ar fi putut fi tratați.

1939: În scopul de a-și testa propria teorie privind cauzele bâlbâitului, proeminentul medic Wendell Johnson face faimosul său „experiment monstru” pe 22 de copii de la Casa Iowa, instituție pentru orfanii soldaților din Davenpost. Împreună cu câțiva studenți, el îi pune pe copiii normali sub o presiune psihică intensă, determinându-i să treacă la o bâlbâială severă. Unul dintre studenții lui îl avertizează în câteva rânduri pe dr. Johnson că, „în lumina celor petrecute în lagărele naziste, observatorii ar putea face o comparație care i-ar distruge cariera”.

1941: Dr. William C. Black infectează cu virus herpetic un bebeluș de 12 luni, ca parte a unui experiment medical. La vremea respectivă, editorul „Revistei de medicină experimentală”, Francis Payton Rous, numește acest fapt „un abuz de putere, o încălcare a drepturilor individului”. În același an, un articol apărut în „Arhivele de pediatrie” descrie studii medicale asupra severei boli de gingii „angina lui Vincent”, în care doctorii transmit boala de la copiii bolnavi la cei sănătoși prin periuțele de dinți, iar cercetătorii Universității din Vanderbilt oferă la 800 de femei gravide, sărace, cocktailuri prenatale cu fier radioactiv, pentru a determina necesarul de fier la o femeie însărcinată.

1942: Departamentul de război chimic începe experimente cu iperită și levizită (substanțe toxice cu acțiune vezicantă, folosite ca arme chimice) pe 4000 de militari din Armata SUA. Subiecții nu realizează că sunt cobai. Nathan Schnurman, de pildă, în vârstă de 17 ani, crede că este voluntar pentru testarea uniformelor de vară ale Marinei. George Merk, președintele companiei Merk Pharmaceuticals, este numit director al Serviciului de cercetare de război, agenție menită să supravegheze implementarea unui program de război biologic.

1944: Proiectul Manhattan începe studii pe oameni pentru a determina efectele fluorurii. Echipa medicală a acestui proiect, condusă de infamul radiolog al Universității Rochester, col. Safford Warren, injectează plutoniu în pacienții Spitalului universitar Strong Memorial.

1945: Departamentul de Stat la SUA, Serviciul de Informații al Armatei și CIA demarează Operațiunea Paperclip, oferind oamenilor de știință naziști imunitate și noi identități, în schimbul lucrului la proiecte guvernamentale secrete, din cadrul medicinii de război chimic. În același an, la Newburgh, New York, cercetători din cadrul Proiectului Manhattan încep cel mai extins studiu american făcut vreodată, cel asupra fluorurării apei de băut publice. Trei ani mai târziu, cercetătorii Proiectului F publică un raport în Revista Asociației Dentiștilor Americani, detaliind pericolele pentru sănătate ale fluorului. Comisia pentru energie atomică a Statelor Unite îl cenzurează rapid, din motive de „securitate națională”.

1946: Cercetătorii Universității Rochester injectează patru bărbați și două femei cu uraniu-234 și uraniu-235, în doze ce variază de la 6,4 la 70,7 micrograme per kg/corp, pentru a vedea cât uraniu pot tolera subiecții, înainte ca rinichii lor să cedeze. În aceeași perioadă, șase bărbați care lucrau la Laboratorul de metalurgie din Chicago primesc apă de băut contaminată cu plutoniu-239, pentru ca cercetătorii să poată afla cum este absorbit plutoniul de către tubul digestiv. Alți cercetători încep să folosească pacienții din spitale ca subiecți umani pentru experimente numite eufemistic în rapoartele lor „investigații” sau „observații”, pentru a evita conotațiile negative. În același sens, la data de 8 ianuarie 1947, Comisia de Energie Atomică a SUA emite documentul top-secret nr. 707075, în care se scrie că „anumite substanțe radioactive sunt pregătite pentru administrarea intravenoasă pe subiecți umani, ca parte a lucrului în cadrul contractului”. La 17 aprilie 1947, un alt document secret al aceleiași comisii specifică: „Este de dorit ca niciun document care se referă la experimente pe oameni să nu fie eliberat, deoarece ar putea genera o reacție negativă din partea publicului, sau procese legale”.

1947: Marina Statelor Unite demarează Proiectul Chatter, pentru a testa pe subiecți umani așa-zisele „seruri ale adevărului” – mescalina și scopolamina – depresante ale sistemului nervos, folosite deja de Uniunea Sovietică în interogarea spionilor.

1950-1953: Armata americană eliberează nori chimici deasupra a șase orașe americane și canadiene. Locuitorii din Winnipeg, Canada, unde este aruncată o substanță extrem de toxică, numită cadmiu, dezvoltă ulterior, în număr mare, boli respiratorii. Pentru a determina cât de sensibil ar fi un oraș american la un atac biologic, marina americană spreiază din avioane un nor de bacterii Bacillus globigii peste țărmul orașului San Francisco, cei 8000 de localnici acuzând la scurt timp simptome similare pneumoniei. Dr. Joseph Strokes de la Universitatea Pennsylvania infectează 200 de deținute cu hepatită virală, pentru a studia boala. Doctori de la Spitalul Cleveland studiază schimbările de flux sanguin cerebral, injectând subiecții testați cu anestezic spinal și introducându-le ace în venele jugulare și în arterele brahiale și, după pierderi masive de sânge care cauzează paralizie și leșin, măsurându-le presiunea sângelui. Ei repetă de mai multe ori experimentele, pe aceiași subiecți. Dr. Ewen Cameron, acuzat mai târziu de infamele experimente MK Ultra făcute pe canadieni, publică un articol în „Revista britanică de medicină”, în care descrie experimente ce presupun forțarea pacienților schizofrenici din Spitalul de boli mintale din Manitoba să stea întinși sub lămpi cu lumină roșie de 200 wați, timp de 8 ore pe zi. Alte experimente ale sale includ pacienți bolnavi psihic puși într-o cușcă ce supraîncălzește temperatura corporală internă până la 40°C, și inducerea comei prin injectări substanțiale de insulină.

1951: Armata americană contaminează în secret Centrul de aprovizionare navală Norfolk, statul Virginia, și Aeroportul din Washington DC cu o gamă de bacterii selecționate, pentru a se vedea dacă negrii sunt mai sensibili la acestea decât albii. Experimentul provoacă ambelor rase toxiinfecții alimentare, probleme respiratorii și otrăvirea sângelui.

1951-1956: Ca parte a unui contract cu Școala de medicină a Forțelor Aeriene, Institutul de cercetare a cancerului din Huston, aparținând de Universitatea Texas, începe să studieze efectele radiațiilor asupra pacienților cu cancer (mulți, grupuri minoritare sau de indigeni), pentru a determina atât abilitatea radiațiilor de a trata tumorile, cât și posibilele efecte pe termen lung ale radiațiilor asupra piloților care zboară pe avioane pe bază de energie nucleară. Studiul durează până în 1956, implicând 263 de pacienți cu cancer. Subiecților li se cere să semneze un formular de renunțare la drepturi, care nu se conformează cerințelor de consens stabilite de memo-ul Wilson, eliberat în acel an. În aceeași perioadă, oficiali ai serviciilor de informații și ai armatei americane, canadiene și britanice adună un mic grup de psihologi eminenți în cadrul unei întruniri secrete, ce are loc la hotelul Ritz-Carlton din Montreal. Tema întâlnirii este cea a tehnicilor de control mental comuniste. Aici, ei propun un program de cercetare strict secret, despre modificarea comportamentului, aceasta implicând testarea de droguri și medicamente, hipnoză, șocuri electrice și lobotomii pe subiecți umani.

1952: La faimosul Institut Sloan-Kettering, virologul Chester M. Southam injectează celule canceroase vii unor deținuți aflați în închisoarea statului Ohio, pentru a studia evoluția bolii. Jumătate dintre subiecții acestui studiu sponsorizat de Institutul Național de Sănătate (NIH) sunt bărbați de culoare.

1953-1974: Comisia de Energie Atomică (AEC) sponsorizează studii cu iod la Universitatea Iowa. În primul studiu, cercetătorii administrează unor femei însărcinate între 100 şi 200 de microcurii de iod-131, studiind apoi embrionii avortoni, pentru a afla la ce stadiu şi la ce cantitate de iod radioactiv se trece de bariera placentară. În al doilea studiu, ei administrează iod-131 la12 băieţi şi 13 fetiţe în vârstă de sub 36 de ore, fie oral, fie intra-muscular, măsurând ulterior concentraţia de iod din glanda tiroidă. Tot în cadrul unui studiu AEC, efectuat la Facultatea de Medicină a Universității Nebraska, cercetătorii dau la 28 de copii sănătoşi iod-131 printr-un tub gastric, testând după 24 de ore concentraţia de iod din glanda tiroidă.

1953-1957: 11 pacienţi de la Spitalul General Massachusetts, Boston, sunt injectaţi cu uraniu, ca parte a Proiectului Manhattan. Într-un studiu sponsorizat de AEC la Universitatea din Tennessee, cercetătorii injectează unor nou-născuţi sănătoşi, în vârstă de 2 sau 3 zile, iod-131. Nou-născutul Daniel Burton orbeşte când medici de la Spitalul din Brooklyn fac un tratament experimental cu oxigen pentru fibroplazie retroletală, o boală a retinei care afectează copiii prematuri. Ei aplică același tratament şi asupra altor bebeluşi prematuri, în ciuda faptului că studii anterioare arată că nivelele ridicate de oxigen cauzează orbire. O mărturie în procesul Burton vs Spitalul Brooklyn dezvăluie mai târziu că cercetătorii au continuat să administreze şi altor copii oxigen în exces, chiar şi după ce ochii lor se inflamaseră până la nivele periculoase. Într-un articol din 1953 din Clinical Science este descris un experiment medical în care cercetătorii, în mod intenţionat, aplică cantaridă pe abdomenul a 41 de copii cu vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, pentru a vedea cât de severă este iritaţia produsă pe piele de această substanţă. AEC face o serie de teste, cunoscute sub numele de Green Run, aruncând iod radioactiv 131 şi xenon 133 peste 3 oraşe mici (Hanford, White Bluffs şi Richland) de-a lungul râului Columbia. Într-un studiu sponsorizat de AEC pentru a afla dacă iodul radioactiv afectează copiii prematuri în mod diferit de cei născuţi la termen, cercetătorii din Spitalul Harper din Detroit dă doze orale de iod-131 la 65 de copii prematuri şi născuţi la termen.

1956-1957: Cercetători sub acoperire ai Armatei SUA, care testează arme biologice, eliberează ţânţari infectaţi cu febra galbenă şi cu febra dengue peste Savannah şi peste Avon Park, pentru a testa abilitatea insectelor de a transmite boli. După fiecare test, agenţi ai armatei se dau drept oficiali ai sănătăţii publice, pentru a verifica victimele în ceea ce privește efectele şi fac poze subiecţilor neştiutori. Aceste experimente au ca rezultate o incidenţă mare de febră, boli respiratorii, copii născuţi morţi, encefalite şi febră tifoidă, precum şi mai multe decese.

1957: Armata SUA desfășoară Operaţiunea Plumbbob în zona de testare Nevada. Aceasta constă în 29 de detonări nucleare, cu crearea unor radiaţii ce se aşteaptă să aibă ca rezultat cca 32.000 de cazuri de cancer tiroidian printre locuitorii zonei respective. Aproximativ 18.000 de membri ai armatei americane participă la programul Desert Rock VII şi VIII ale Operaţiunii Plumbbob, concepute pentru a vedea cum răspunde soldatul american obişnuit, din punct de vedere mental şi fiziologic, la un câmp de luptă nuclear.

1957-1964: Ca parte a proiectului MK Ultra, CIA îl plăteşte pe fondatorul Secției de psihiatrie a Universităţii McGill, dr. D. Ewen Cameron, cu suma de 69.000 de dolari, pentru a efectua studii cu LSD şi experimente cu potenţial letal pe canadieni trataţi pentru tulburări minore, ca depresie post-partum sau anxietate, la Institutul Memorial Allan, ce găzduieşte Spitalul Royal Victoria din Montreal. CIA îl încurajează pe dr. Cameron să-și exploreze pe deplin conceptul propriu de „psihic stimulant” – corectarea nebuniei prin ștergerea completă a memoriei şi rescriere psihică. Aceste experiențe implică punerea subiecţilor umani în stări vegetative, induse prin medicaţie, electroşocuri sau deprivare senzorială timp de 3 luni, pentru ca apoi să li se pună casete cu diverse zgomote sau afirmaţii repetitive timp de săptămâni sau luni, cu scopul de a le „rescrie” psihicul „șters”. Dr. Cameron administrează subiecţilor umani medicamente paralizante şi terapie electroconvulsivă, de câte 30-40 de ori, ca parte a studiului. Majoritatea subiecţilor lui Cameron suferă pierderi de memorie permanente.

Pentru a studia modul în care circulă sângele în creierul copiilor, cercetători de la Spitalul de Copii din Philadelphia fac următorul experiment pe copii sănătoşi, cu vârste între 3 şi 11 ani: le introduc ace în artera femurală (coapsă) şi în vena jugulară (gât), trăgând sângele din creier. Apoi forţează copiii să inhaleze un gaz special, printr-o mască de faţă. În articolul ce urmează studiului, apărut în „Revista de investigaţii clinice”, cercetătorii notează că, pentru a face experimentul, au fost nevoiţi să imobilizeze o parte dintre copiii, legându-i de masa medicală.

1958: Comisia Americană de Energie Atomică (AEC) aruncă materiale radioactive peste Point Hope, Alaska, teritoriu al inuiţilor, într-un test de teren, cunoscut sub numele de cod „Proiectul Chariot”.

1962: La Casa de copii Laurel din Maryland, cercetătorii testează antibiotice anti-acnee, continuând testele chiar şi după ce jumătate dintre tinerii subiecţi dezvoltă suferinţe severe ale ficatului, din cauza medicaţiei. FDA începe să ceară ca orice nou medicament să treacă de 3 testări clinice pe subiecți umani, înainte de a fi aprobat. Din 1962 până în 1980, companiile farmaceutice satisfac această cerinţă, derulând teste de Faza 1, care determină toxicitatea medicamentului, pe deţinuţi, dându-le în compensaţie mici sume de bani.

1963-1966: Saul Krugman, cercetător în cadrul Universităţii New York, promite unor părinţi cu copii cu deficienţe mentale acceptarea sigură la Şcoala de Stat Willowbrook, Staten Island, o instituţie pentru copiii retardaţi mintal, în schimbul semnăturii lor pe un formular, de a fi de acord cu anumite proceduri prezentate drept „vaccinări”. În realitate, procedurile implică infectarea deliberată a copiilor cu hepatită virală, prin înghițirea unui extract din fecalele unor pacienţi infectaţi, astfel încât Krugman să poată observa evoluția hepatitei virale, precum şi eficienţa vaccinului antihepatic.

1963-1971: Faimosul endocrinolog dr. Carl Heller oferă unui număr de 67 de deţinuţi din Penitenciarul de Stat Oregon din Salem 5 dolari pe lună şi 25 de dolari pentru o biopsie de ţesut testicular, pentru a-i permite să experimenteze pe ei iradieri. Iar dacă acceptă ca la terminarea studiului să li se facă vasectomie, deținuții mai primesc 100 de dolari. Cercetătorii injectează un compus genetic numit timidin radioactiv în testiculele a peste 100 de deţinuţi, pentru a afla dacă producţia de spermă este afectată de expunerea la hormoni steroizi.

Într-un studiu publicat în revista Pediatrics, cercetători ai Secției de Pediatrie a Universităţii din California folosesc 113 nou-născuţi cu vârste cuprinse între o oră şi 3 zile într-o serie de experimente, pentru a studia schimbări în presiunea şi fluxul sangvin. Într-un studiu, doctorii introduc un cateter prin arterele ombilicale ale nou-născuţilor, pe care apoi îi scufundă cu picioarele în apă rece ca gheaţa, în timp ce înregistrează presiunea aortică. În alt experiment, ei leagă în chingi pe o masă de circumcizie 50 de nou-născuţi, apleacă masa astfel încât sângele se acumulează în cap şi apoi măsoară presiunea sângelui.

1965: Ca parte a unui test cunoscut sub numele de cod „Big Tom”, Departamentul de Apărare împrăștie peste Oahu, cea mai populată insulă din Hawaii, bacillus globigii, cu scopul de a simula un atac asupra unui arhipelag. Bacilul provoacă infecții la cei cu sistemul imunitar mai slab, dar acest fapt rămâne necunoscut cercetătorilor la acel moment.

1966: Oameni de ştiinţă ai Armatei SUA aruncă becuri electrice umplute cu bacillus subtilis prin gurile de ventilaţie ale metroului din New Nork, expunând mai mult de 1 milion de civili, inclusiv femei şi copii, la această bacterie.

1967: CIA introduce o substanță chimică în rezervorul de apă potabilă al centrelor FDA din Washington DC, pentru a vedea dacă este posibil să contaminezi apa cu LSD şi alte substanţe. Într-un studiu apărut în „Revista de investigaţii clinice”, cercetătorii injectează femei gravide cu cortizol radioactiv, pentru a vedea dacă materialul radioactiv va penetra placenta şi va afecta fătul. Armata SUA îl plăteşte pe prof. Kligman să aplice substanțe care irită pielea pe fața şi spatele deţinuţilor din Închisoarea Holmesburg, pentru ca „să vedem cum se protejează pielea de asaltul cronic al unor chimicale, în aşa-numitul proces de îngroşare, informaţii ce vor avea atât aplicaţii defensive, cât şi ofensive pentru militarii americani”. Profesorul Kligman concepe Retin-A, o cremă anti-acneică (şi eventual contra ridurilor), ceea ce-l transformă într-un multi-milionar. Cercetătorii paralizează 64 de deţinuţi în California, cu un compus neuro-muscular numit succinilcolină, care produce suprimarea respiraţiei, similar înecului. Când 5 deţinuţi refuză să participe la experiment, comisia de tratament special al închisorii le dă cercetătorilor permisiunea de a injecta prizonierii cu medicamentul respectiv împotriva voinţei lor.

1968: „Planificarea parentală din San Antonio şi sudul Texasului”, precum şi „Fundaţia sud-vest pentru cercetare şi educaţie” încep un studiu privind contracepţia orală, pe 70 de femei americane mexicane sărace, dând doar la jumătate dintre ele contraceptivele, la cealaltă jumătate administrând un placebo. Peste câțiva ani, când rezultatele studiului sunt dezvăluite, mexicanii americani se revoltă.

1969: Medicamente experimentale sunt testate în Milledgeville pe copii cu dizabilităţi mentale, fără vreo aprobare din partea instituţiei. Judecătorul Sam Steinfeld a fost primul judecător care, în cazul Strunk vs. Strunk, 455 S.W.2d 145, a sugerat aplicarea Codului Nuremberg în unele cazuri ale Tribunalului american.

1971: Universitatea Standford conduce experimentul „Închisoarea Stanford” pe un grup de studenţi, cu scopul de a-i învăţa psihologia vieţii în pușcărie. Unii studenţi primesc rolul de gardieni, în timp ce alţii, pe cel de prizonieri. După numai 6 zile, studiul care iniţial trebuia să dureze 2 săptămâni trebuie să se încheie, din cauza efectelor psihologice asupra participanţilor. „Gardienii” încep să se comporte sadic, în timp ce „prizonierii” dau semne de depresie şi stres psihic sever. Articolul intitulat „Infecţia virală la om asociată cu stări de deficienţă imunologică dobândită” apare în „Lucrările Federaţiei”. Dr. McArthur şi Secția de operaţiuni speciale a Fortului Detrick au derulat, timp de aproape un an, cercetări cu micoplasmă, pentru a crea un agent imunosupresiv sintetic, sugerând încă o dată că acest studiu a produs virusul HIV.

1977: Liga Națională Urbană organizează „Conferinţa naţională a experimentelor pe oameni”, în care participanții declară: „Nu vrem să ucidem ştiinţa, dar nu vrem nici ca ştiinţa să ne ucidă, schilodească sau abuzeze pe noi”.

1978: Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) începe testările cu vaccinul experimental împotriva hepatitei B. Anunţurile pentru subiecţi ai cercetării cer în mod specific bărbaţi homosexuali, cu vieţi promiscue. Prof. Wolf Szmuness de la Şcoala de Sănătate Publică a Universităţii Columbia realizează serul infecţios al vaccinului din rezerva de seruri de sânge prelevat de la homosexualii infectaţi cu hepatită şi injectat apoi în cimpanzei, singurele animale susceptibile de a face hepatită B, ajungându-se astfel la teoria că HIV provine de la cimpanzei, oamenii fiind contaminați ulterior prin intermediul acestui vaccin. La câteva luni după ce 1083 de bărbaţi homosexuali primesc vaccinul, medicii din New York încep să observe cazuri de sarcom Kaposi, Mycoplasma penetrans şi un nou val de virus herpetic printre tinerii newyorkezi din comunitatea gay – boli de regulă neîntâlnite printre tinerii americani, dar care mai târziu vor fi cunoscute ca boli oportuniste comune, asociate cu SIDA.

1980: Până în acest moment, după cum indică testele asupra mostrelor de sânge prelevate timp de câţiva ani, 20% dintre homosexualii care au participat la experimentul de vaccinare contra hepatitei B în 1978 sunt infectaţi cu HIV. Primul caz de SIDA apare în San Francisco.

1981: CDC recunoaşte că boala cunoscută ca SIDA există şi confirmă 26 de cazuri – toate la homosexuali iniţial sănătoşi, ce trăiau în New York, San Francisco şi Los Angeles – din nou sprijinind speculaţia că SIDA își are originea în experimentul cu hepatita B din 1979 şi 1980.

1982: 30% dintre subiecţii de test folosiţi în experimentul vaccinării contra hepatitei B al CDC sunt în acest moment diagnosticați cu HIV.

1985: Un fost sergent al Armatei SUA încearcă să dea în judecată armata pentru că aceasta a folosit pe el medicamente, fără consimţământul şi ştirea sa, în cazul Statele Unite vs. Stanley, 483 U.S. 669. Judecătorul Antonin Scalia scrie decizia, exonerând armata americană de orice răspundere pentru experimente trecute, prezente sau viitoare, făcute fără acord informat.

1988-2001: „Agenția de servicii publice pentru copii” din New York începe să permită ca orfani din peste 20 de orfelinate să fie folosiţi în testări pentru medicamente experimentale împotriva SIDA, într-un experiment sponsorizat de Institutul Naţional de Sănătate (NIH). Aceşti copii – în total 465 până la sfârşitul programului – suferă serioase efecte secundare, incluzând inabilitatea de a merge, diaree, vărsături, încheieturi umflate şi crampe. Angajaţii orfelinatelor nu ştiu că copiilor infectaţi cu HIV li se administrează medicamente experimentale, şi nicidecum tratamentele standard pentru SIDA.

1990: Statele Unite trimit 1,7 milioane de membri ale forţelor armate (22% dintre ei fiind afro-americani) în Golful Persic, pentru Războiul din Golf (Operațiunea „Furtună în Deşert”). Peste 400.000 de soldaţi primesc ordinul de a lua medicamentul experimental pentru nervi numit piridostigmină, considerat mai târziu cauza Sindromului Războiului din Golf, simptomele variind de la probleme ale pielii, la tulburări neurologice, incontinenţă, salivare incontrolabilă şi probleme de vedere, care-i afectează pe veteranii Războiului din Golf. În același an, CDC şi Keiser Pharmaceuticals din sudul Californiei injectează 1500 de copii hispanici și negri din Los Angeles cu un vaccin „experimental” contra pojarului, care nu primise niciodată licenţă pentru a fi folosit în Statele Unite. La acest risc se adaugă şi faptul că bebeluşii sub un an s-ar putea să nu aibă o cantitate adecvată de mielină în jurul nervilor, ceea ce ar rezulta într-o dezvoltare neuronală defectuoasă, din cauza vaccinului. CDC recunoaște mai târziu că părinţii nu au fost niciodată informaţi de faptul că vaccinul făcut copiilor lor este experimental. FDA permite Departamentului de Apărare al SUA să fluture Codul Nuremberg şi să utilizeze medicamente şi vaccinuri neaprobate, în cadrul Operaţiunii „Scut în Deșert”.

1992: Institutul de Psihiatrie al Universităţii Columbia (NY) şi Şcoala de Medicină Mount Sinai administrează la 100 de băieţi – majoritatea afro-americani şi hispanici, toţi cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani, toţi fraţi mai mici ai unor delincvenţi juvenili – 10 miligrame de fenfluramină (fen-fen) per kg corp, pentru a testa teoria conform căreia nivelele scăzute de serotonină sunt legate de comportamentul agresiv sau violent. Părinţii participanţilor la experiment primesc 125 $ și un bon de cadou de la Toys ‚R’ Us, în valoare de 25 $.

1994: Preşedintele Clinton înfiinţează „Comisia consultativă asupra experimentelor cu radiaţii pe oameni” (ACHRE), care, în sfârşit, scoate la lumină oribilele experimente conduse în timpul Războiului Rece, într-un raport ACHRE.

1995: Un student de 19 ani de la Universitatea Rochester moare în urma participării la un experiment sponsorizat de MIT, care testează substanțe chimice şi poluanţi aerieni pe oameni. Experimentul plăteşte subiecții umani cu 150 $. În şedinţa din 15 martie a ACHRE, foşti subiecţi umani ai experimentelor, inclusiv cei care fuseseră copii atunci când au fost folosiţi în experimente, depun mărturie sub jurământ, declarând că au fost supuşi unor experimente cu radiaţii şi/sau spălaţi pe creier, hipnotizaţi, drogaţi, torturaţi psihic, ameninţaţi şi chiar violaţi în timpul experimentelor CIA. Mărturiile sub jurământ includ următoarele declaraţii:

- Declaraţia Christinei DeNicola, care spune că în Tucson, Arizona, din 1966 până în 1976, „dr. B” a efectuat experimente de control mental folosind droguri, injecţii posthipnotice şi iradierea gâtului, pieptului şi uterului. Când au început experimentele, ea avea doar 4 ani.

- Declaraţia Claudiei Mullen, cum că dr. Sidney Gottlieb (nume de rezonanţă în MK Ultra) a folosit substanțe chimice, radiaţii, hipnoză, droguri, izolare în tuburi de apă, privare de somn, şocuri electrice, spălare pe creier, abuz emoţional, sexual şi verbal, ca parte a experimentelor lui de control mental, ce aveau ca obiectiv final transformarea ei, care era doar un copil la vremea aceea, într-un „spion perfect”. Ea declară comisiei consultative că cercetătorii au justificat acest abuz spunându-i că-şi servește ţara „în lupta contra comunismului”.

- Declaraţia Suzzanei Starr, care spune că „un doctor pensionat din armată a luat copii din munţii Colorado pentru experimente”. Ea spune că a fost unul dintre acei copii şi că a fost victima unor experimente implicând deprivarea senzorială, până la punctul instalării psihozei, programarea prin centrifugare, injecţii, viol, electroşocuri şi ședințe de control mental. „M-am luptat cu mesajele autodistructive de a mă sinucide, ştiu ce este un mesaj programat şi nu acţionez în urma lui”, declară ea comisiei consultative despre efectele pe termen lung ale experimentelor, cu ecou chiar şi în perioada adultă.

Preşedintele Clinton îşi cere scuze public miilor de oameni care au fost victime ale MK Ultra şi ale altor programe de control mental. El înfiinţează Comisia Consultativă Naţională de Bioetică. Judecătorul Edward Greenfield de la Curtea Supremă a Statului New York decide că părinţii nu au dreptul să implice ca voluntari copiii incapacitaţi mental, pentru cercetări medicale non-terapeutice, şi că nicio persoană incapacitată mental nu poate fi folosită într-un experiment medical fără consimţământ informat.

1996: Prof. dr. Adil E. Shamoo de la Universitatea Maryland şi Organizaţia „Cetăţeni pentru cercetare şi îngrijire responsabilă” trimite o mărturie scrisă Comisiei Senatului SUA pentru chestiuni guvernamentale, despre folosirea ne-etică a veteranilor în cercetarea medicală, declarând: „Acest tip de cercetări se desfăşoară în prezent pe tot cuprinsul ţării, în centre medicale şi spitale, fiind finanţate cu zeci de milioane de dolari din banii contribuabililor. Experimentele sunt abuzive şi riscante, cauzând daune fizice şi psihice pentru cele mai multe grupuri vulnerabile, degradând sistemul nostru social de valori umane. Probabil că zeci de mii de pacienţi sunt supuşi unor astfel de experimente”. Departamentul apărării recunoaște că soldaţii din Războiul din Golf au fost expuşi la agenţi chimici; totuşi, 33% din personalul militar afectat de sindromul Războiului din Golf nu a părăsit Statele Unite în timpul războiului, discreditând ideea generală cum că aceste simptome sunt rezultatul expunerii la armele chimice irakiene. Președintele Clinton emite oficial scuze subiecţilor studiului asupra sifilisului Tuskegee şi familiilor acestora.

1999: Dr. Adil E. Shamoo depune mărturie despre „Folosirea ne-etică a fiinţelor umane în experimente de cercetare cu risc mare”, în fața Comisiei pentru problemele veteranilor a Casei reprezentanţilor, alertând instituţia, despre folosirea veteranilor americani în spitale pe post de cobai. Doctori de la Universitatea Pennsylvania îl injectează pe Jesse Gelsinger, în vârstă de 18 ani, cu un tratament genetic experimental, ca parte a unei testări clinice aprobate de FDA. El moare 4 zile mai târziu, iar tatăl lui bănuieşte că nu a fost informat complet în ceea ce privește riscul experimentului. În timpul unei testări clinice care investiga eficienţa Propulsid-ului în refluxul acid la copii, Gage Stevens, de 9 luni, moare la Spitalul de copii din Pittsburg.

2000: Lockheed Martin, membru al Forţelor Aeriene ale SUA şi producător de rachete, sponsorizează Universitatea Loma Linda pentru un studiu prin care 1000 de californieni sunt plătiți cu câte 1000 de dolari pentru a ingurgita zilnic, timp de câteva luni, o doză de perclorat, un component toxic al combustibilului de rachetă, ce cauzează cancer, afectează glanda tiroidă şi dezvoltarea normală a fetuşilor şi copiilor. Doza ingerată de subiecţii testaţi este de 83 de ori mai mare decât cea admisă, stabilită de Statul California, care are perclorat în unele surse de apă potabilă. Acest studiu este primul la scară mare ce foloseşte subiecţi umani pentru a testa efectele nocive ale poluantului din apă şi este „evident ne-etic”, din perspectiva lui Richard Wiles, directorul de cercetare al Grupului „Lucrări de mediu”.

2001: FDA recunoaște pe site-ul propriu că politica sa de a include copii sănătoşi în experimente pe oameni „a dus la un număr crescând de propuneri de studii despre siguranţă şi farmacocinetică, incluzând și copiii care nu au afecțiunea pentru care respectivul medicament este intenţionat”. În cazul Higgins şi Grimes versus Institutul Kennedy Krieger, Curtea de apel Maryland ia o decizie de referinţă privind folosirea copiilor ca subiecţi de testare, interzicând experimentarea non-terapeutică pe copii, pe baza „interesului individual al copilului”.

2002: Preşedintele George Bush semnează actul BPCA – „Cele mai bune medicamente pentru copii”, oferind companiilor farmaceutice 6 luni de exclusivitate în schimbul derulării de teste clinice pe copii. Acest gest creşte, desigur, numărul de copii folosiţi ca subiecţi umani.

2003: Michael Daddio din Delaware, în vârstă de 2 ani, moare din cauza cedării inimii. După moartea sa, părinţii află că doctorii au efectuat o operaţie experimentală pe el, când avea 5 luni, în loc să folosească metoda chirurgicală standard, pentru a repara defectul congenital al inimii care li se explicase părinţilor că va fi aplicată. Procedură standard are o rată de succes de 90-95%. Inventatorul procedurii aplicate pe bebeluşul Daddio este concediat din spital în 2004.

2004: În documentarul BBC „Copiii cobai” şi în articolul BBC News cu acelaşi titlu, reporterul Jamie Doran dezvăluie faptul că acei copii instituţionalizaţi în sistemul sanitar al New York-ului, au fost, fără să ştie, subiecţi umani în testări ale unor medicamente experimentale pentru SIDA, începând din 1988 şi, după părerea sa, până în prezent.

2005: Bloomberg emite o serie de rapoarte, sugerând că SFBC, cel mai mare centru de testare a medicamentelor experimentale al timpului, exploatează emigranţi şi alte categorii de subiecţi cu venituri mici, derulând teste cu credibilitate limitată, din cauza violării principiilor de testare ale FDA, şi chiar şi pe cele proprii. În octombrie 2005, Consiliul American al Chimiei oferă către EPA 2,1 milioane de dolari pentru a studia modul în care copiii, de la nou-născuţi până la vârsta de 3 ani, ingerează, inhalează sau absorb substanțele chimice. Acest consiliu acţionează ca un promotor al intereselor greilor din industria chimică, precum Chevron, Dow, DuPont, Exxon, Honeywell, Procter&Gamble, Monsanto, Bayer. Studiile arată că substanțele chimice produse de aceste companii au efect pe termen lung asupra copiilor şi adulţilor.

2006-2007: Merck începe să preseze Statele Unite să dispună vaccinarea fetelor adolescente cu Gardasil, un vaccin ce se pretinde că previne HPV, un virus cu transmitere sexuală. În februarie 2007, guvernatorul texan Rick Perry, care a fost dovedit că are legături financiare cu Merck, producătorul vaccinului, aprobă vaccinul la adolescente. Decizia Texasului de a aproba vaccinul a fost o notabilă şi tulburătoare eroare în politica sănătăţii publice, deoarece este pentru prima dată când este aprobat un vaccin pentru o boală care nu poate fi contractată în şcolile publice. De asemenea, manevra a implicat „medicina cu puşca”, adică ameninţarea cu arestul forţat, în cazul refuzului injecţiei impuse de stat. Vaccinările cu Gardasil rămân un grandios experiment medical aplicat pe copii, pentru că încă nu se cunosc efectele pe termen lung ale vaccinării şi nici măcar dacă acestea vor scădea în viitor rata cancerului de col uterin, aşa cum se afirmă.

2007: Guvernatorul de Maryland şi oficiali ai sănătăţii publice, sătui de refuzul a peste 2000 de părinţi să-şi vaccineze copiii, invocă din nou „medicina cu puşca” şi-i ameninţă pe părinţi cu arestul de 30 de zile dacă nu se supun programului de vaccinare. Copiii şi părinţii sunt mai târziu adunați la un tribunal local, păziţi cu câini de atac şi personal de securitate, în timp ce un judecător supervizează vaccinarea în masă a copiilor cu vaccinurile ce conţin mercur toxic.

Zilele noastre: New Jersey dispune vaccinarea în masă a tuturor copiilor cu 4 vaccinuri diferite, încălcând drepturile şi libertăţile părinţilor şi declanşând un gigantic experiment medical în masă, care exploatează trupurile copiilor, îmbogăţeşte companiile farmaceutice şi-i tratează ca pe nişte criminali pe părinţii care refuză să-și vaccineze copiii.

Sursa: http://www.naturalnews.com/019189_human_medical_experimentation_ethics.html

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde) 

Adevărații bărbați în negru
(The Real Men in Black) (RO)


Adevărații Oameni în Negru (RO) de frumoasaverde