Caru' cu bere + VIDEO

-->

CARU’ CU BERE

Palatul berii din România - opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului, locul în care se ameţeau pe vremuri Caragiale, Coşbuc, Goga, Delavrancea, „Caru' cu bere” a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.

„Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru' cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!”. Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis „Caru' cu bere”, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la „Caru' cu bere”, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea e cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. „Pe-aici mă ascundeam eu, când eram copil” - ne zice - şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.

Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru frankfurteri, crenvurşti cu hrean, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (îi plăcea mai ales vinul), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea (primar pe vremea aceea) erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii "Frăţia", să pună ţara la cale şi să-i ajute pe "fraţii" ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.

Berea caldă şi crenvurştii cu hrean erau moftul boierilor stilaţi de la 1900. „Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de-aia bunicul adusese şi încălzitoare de bere. Semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau - mai povesteşte Niculae Mircea. Mititeii se găteau ca la spectacol: Au fost făcuţi ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grătaragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit”.

Când s-a înfiinţat, Caru' era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum, fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva, prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau rece. Este tot instalaţia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.

„Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bragadiru Marinescu, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei”, îşi aminteşte nepotul.

„De unde o fi ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument, premiată şi de Carol I? Regele i-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României. Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Caţa, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea. Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse. Nucleul „Carului cu bere” au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a „Carului cu bere”, cam 70% din ea de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte, a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi”, spune nepotul.

Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhitecţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi. A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. „A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor”.

Bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu scotea atâta bănet. „Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi”, mai povesteşte nepotul.

În '49, statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. „Statuia bunicului, care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers, s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut „Caru' cu bere”, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute, mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că merg des la berărie... Erau chelnerii noştri, de demult...”.

Comunismul a sluţit Caru'. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De-abia prin '84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant.

Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, „Caru' cu bere” e o afacere bună. În fiecare zi, se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de cele mai multe ori, după-amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală, pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

Sursa: http://www.gandul.info/reportaj/palatul-berii-din-romania-opera-unui-taran-ridicat-din-grajdurile-ardealului-6001512

POVEȘTI DE BUCUREȘTI – CARU’ CU BERE

Aura Clara Marinescu

Istoria clădirii şi a restaurantului, devenite un simbol al Bucureştiului, este legată de cea a familiei Mircea. Unul dintre moştenitorii de drept ai localului, inginerul Niculae Mircea (74 de ani), relatează o bucăţică din povestea familiei: „Tatăl meu, două verişoare şi cu mine, ne-am născut în această clădire. Eu am copilărit aici şi tot aici am început şi şcoala. După 1944, am plecat la Sibiu, unde am rămas până la terminarea Liceului german”. Familia Mircea provenea din Ardeal: „Bunicul meu, care se numea Nicolae Mircea, s-a născut în 1868. Era originar din Caţa, lângă Rupea, între Sighişoara şi Braşov. Mulţi ardeleni plecau spre Regat să-şi caute viitorul”, îşi începe istorisirea Niculae Mircea, proprietarul berăriei.

„Marele comerciant” de mai târziu, aşa cum era numit de presa vremii, se angajase în Bucureşti ca ucenic de meseriaş, la 11 ani. Pe la 1869, comerţul cu bere începe să se dezvolte. Apar primele fabrici: Luther, Bragadiru şi altele. Ion Căbăşanu şi doi nepoţi, Ion şi Gheorghe Mircea, au deschis primele prăvălii numite „Caru’ cu bere”. Numele restaurantului apare în anuarul lui Frederic Dame. Nicolae Mircea închiriază pe rând mai multe prăvălii pe strada Stavropoleos, din Hanul Zlătari. „Ca să construiască ulterior pe un teren de 600 de metri pătraţi, Nicolae Mircea a aşteptat aprobarea Primăriei. Pe atunci, se făceau studii de proiecte, nu se construia la voia întâmplării”, explică moştenitorul. În 1899 se inaugura stabilimentul vestit.

1930, Faţada restaurantului. Foto: arhiva familiei

Primarul de atunci al Bucureştiului era Barbu Delavrancea, iar firma „Fraţii Mircea” şi restaurantul „Caru’ cu bere” sunt înregistrate la Camera de Comerţ. Ziarul „Curierul comercial” consemna la 6 iunie 1899 acest fapt.

„Bunicul a avut două fete şi un băiat. Au rezultat cinci nepoţi, câte doi de la fiecare fată şi un băiat de la tata, eu. Toţi suntem în viaţă. Prin urmare, eu consider că faţă de bunicul este o datorie morală”, este convingerea descendentului care s-a ocupat timp de 12 ani să recupereze imobilul. „Când eram copil, bântuiam prin toate cotloanele, iar uneori chelnerii îmi ofereau câte o halbă miniaturală de bere. În Facultate nu prea ieşeam la restaurante. O dată, împreună cu colegii mei, am ajuns la Caru’ cu bere. Când am intrat, toţi chelnerii m-au salutat. «Ia, uite, la ăsta, e cunoscut de toţi chelnerii!»”, spune râzând gazda. Amintirile îi sunt legate de perioada 1947-1949, când venea în vacanţă la Bucureşti. „Mergeam la biserică cu tata şi îmi dădea să dau bani cerşetorilor care odinioară fuseseră magistraţi sau personalităţi ale societăţii. M-a marcat acest lucru”. 

Nicolae Mircea, moştenitorul de la Caru' cu bere

Arhitectul polonez Siegfried Kofczinsky este cel care la 41 de ani proiectează monumentala clădire. Nicolae Mircea avea 31 ani. „Kofczinsky ajunge în ţară, la propunerea arhitectului Schulz chemat de Carol I să se ocupe de Castelul Peleş”, sunt câteva detalii descoperite de nepotul Niculae Mircea, cel care lucrează la o monografie a locului.

Muşterii cu renume

Aici mâncau George Coşbuc, Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. „Povestea e aşa: Onisifor Ghibu povesteşte cum cu un prieten ardelean venit de la Viena și care vroia să-l vadă pe Coşbuc se gândea unde să-l găsească: «Coşbuc la Iorga nu merge, la Academie nu se duce, am auzit că merge la o berărie». Cei doi s-au interesat şi au găsit Caru’ cu bere. În seara aceea, l-au recunoscut pe scriitor după şuviţă!”. Muzicologul Viorel Cosma zice că aici ar fi cântat Edward Strauss, dar Niculae Mircea nu are date concrete despre acest fapt. Sigur este însă faptul că, în perioada 1940-’45, violonistul Ionel Budişteanu era şef de orchestră la salonul de vânătoare de la subsol, unde se auzea muzică de café concert şi românească. „A fost o berărie care s-a remarcat prin nobleţe şi rafinament, prin lipsa feţelor de masă. Aici putea intra şi un om simplu, de pe stradă, dar şi un magistrat. Petrecerile ţineau câteodată până dimineaţa. Într-o seară, trei cheflii nu s-au mai dat duşi decât dimineaţa. Au chemat o birjă să-i ducă acasă, dar au încurcat adresele şi s-au întors la berărie. Aici li s-au pus bileţele cu adresa în piept”, este una dintre întâmplările hazlii ale vremii.

Personaje din vechime

Unul dintre locurile preferate ale lui Niculae Mircea era, în copilărie, pivniţa. Aici, Moş Ghiţă, cel care are o statuie în berărie dedicată de întemeietor, administra comoara cu licori. „Avea în grijă 77.000 de litri de vin. Berea era adusă de la Bragadiru, furnizorul cu care bunicul a avut o relaţie foarte bună”, spune moştenitorul localului.

Suprafaţa utilă a restaurantului este de 1.600 de metri pătraţi, iar la cele două etaje sunt locuinţe cu şapte camere până în 50 de metri pătraţi. Caru’ cu bere a fost dotat încă de la început cu instalaţie de climatizare şi de apă, având şi puţ propriu, iar un lift exterior de marfă este folosit pentru aprovizionare. Astăzi, chelnerii de la Caru’ cu bere sunt renumiţi pentru paradele lor. „Acum sunt 160 de angajaţi, cam câţi erau şi pe vremuri”, precizează Niculae Mircea. Acesta intenţionează să folosească cât mai inteligent spaţiul de deasupra restaurantului, cele şapte camere. „Nu se recomandă un hotel aici, dar un club cultural ar fi cea mai bună soluţie, având în vedere spaţiul generos, ca şi trecutul istoric al acestei clădiri. Adică, să ai jos mâncare, iar sus relaxare”, dezvăluie Niculae Mircea planurile sale.

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/POVESTI_DE_BUCURESTI-_Caru-_cu_Bereatre_Cum_era_recunoscut_la_berarie_ardeleanul_Cosbuc_de_c_compatriotii_sai_0_442155926.html#

NEÎNCHIPUITA ŞI TRAGICA POVESTE A CARULUI CU BERE

Emanuel Bădescu

În vremea Păcii de la Berlin, deci în anul 1878, un oarecare Ioan Căbăşan a cumpărat o casă dărăpănată în dosul Hanului Zlătari, pe uliţa Stavropoleos. La acea dată, mare parte din Hanul Constantin fusese demolată, astfel, încă din 1861, dinaintea casei lui se întindea o piaţă cu o suprafaţă considerabilă, ce oferea o frumoasă perspectivă către Hanurile Stavropoleos şi Sfântul Ioan cel Mare, spre sud ridicându-se majestuos, deasupra coşmeliilor, Palatul lui Nicolae Brâncoveanu, din poarta căruia izvora Podul Mogoşoaiei.

Pentru un spirit întreprinzător, acest loc viran însemna un impuls, însă cam anemic, locul fiind mai degrabă un maidan. Curând, îşi vor face apariţia şi elementele consistente. Construirea în acea piaţă a unui circ din scânduri numit Walhala, folosit alternativ de artişti nemţi - mari amatori de bere - şi de politicieni, creşterea faimei birtului „La pisica neagră” şi a cofetăriei Baltador, ambele localuri fiind situate în aripa dinspre Stavropoleos a Hanului Zlătari, vor preface aproape fulgerător acea zonă puţin frecventată într-un vad comercial ce promitea să aibă un viitor luminos. Hotărâtoare a fost totuşi următoarea împrejurare: În acelaşi an 1878, negustorul băcan Dumitru Marinescu era pe punctul de a finaliza construirea pe Dealul Viilor a unei fabrici de spirt şi de bere, cunoscută câţiva ani mai târziu sub numele de Bragadiru, şi pornise deja în căutare de muşterii pentru întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare, între aceştia figurând - poate printre primii - şi Căbăşan. În aceste condiţii atât de favorabile comerţului, acestuia nu i-a mai rămas decât să-şi ia inima în dinţi şi să intre curajos în afaceri. De Armindeni, în anul 1879, a deschis în casa de pe strada Stavropoleos o berărie, a doua din Bucureştii acelor ani, după berăria de lângă fostul sediu al societăţii secrete Frăţie - Dreptate de pe uliţa Jigniţa, pe care a botezat-o „La carul cu bere”. Se spune că ideea denumirii firmei i-a venit în momentul când dinaintea localului a oprit primul car cu butoaie cu bere de la noua fabrică a lui Dumitru Marinescu. Tot ce se poate. Esenţial este că numele acesta, cu sonorităţi şi sens uşor vetuste, avea să împartă cu firma fraţilor Capşa o celebritate aparte, insensibilă la scurgerea timpului.

Nota bene: Căbăşan n-a fost niciodată "furnizorul Curţii"! Mai mult, numele lui nu figurează în nicio istorioară ori amintire legată de Carul cu Bere, îl găseşti când şi când în presa vremii şi atunci în reclame. Din anuare dispare prin 1886, ca, după câţiva ani de absenţă, firma „La Carul cu Bere” să reapară cu alţi stăpâni: fraţii Mircea. Începea şi o nouă eră. Sub patronajul acestora şi după planurile arhitectului austriac Siegfrid Kofczinsky, în 1888 - an menţionat de literatura memorialistică - s-au declanşat lucrări radicale de reconstrucţie, reamenajare şi îmbunătăţiri, finalizate cu mare greutate abia în 1924. Vechea şi modesta clădire a fost complet demolată, apoi s-au înălţat corpul central, crama, bucătăria şi, într-un stil hibrid neogotic, mult apreciat de profesorul arhitect Grigore Ionescu, faţada. Amenajarea interiorului este o combinaţie savantă de stiluri, cel bizantin, reprezentat de balcoane şi balustrade, convieţuind fericit alături de frescele suflate cu aur şi de vitraliile în stil academic bavarez, adăugarea târzie a statuetei pivnicerului moş Ghiţă cu un felinar în mână, în capul scării dinspre balcon, nedistorsionând spectaculoasa ambianţă. S-au adus modificări şi profilului acestui local, care, cu începere din anul 1902, va fi şi berărie, şi restaurant, deşi o reclamă încerca să-şi liniştească vechea clientelă: "Se serveşte bere specială din fabrica Bragadiru în tot timpul zilei şi seara până după eşirea de la spectacole".

Fraţii Nicolae, Ignat şi Victor Mircea, de obârşie din comuna Caţa de lângă Mediaş, aveau concepţii noi, mai curând franţuzeşti decât germane, rămase tributare tradiţiei. În ceea ce priveşte meniul, clienţii ardeleni, cei mai numeroşi de-a lungul timpului, l-au găsit asemănător cu cel servit în birturile săseşti de acasă. La loc de cinste s-au aflat cremvurştii cu hrean, francfurterii, salata de boeuf, mazărea bătută şi nelipsita "baterie mică" de vin "Lacrima Cristi", de care s-a îngrijit în cramă, vreme de un sfert de veac, moş Ghiţă pivnicerul. Amatorilor de bere li se servea preţiosul lichid direct din butoi, fără acid, la halbă ori sub formă de şniţ.

De peste munţi, fraţii Mircea au mai importat ceva: curăţenia, de care a răspuns singura femeie angajată, mama Zangor, şi grija pentru ospătari, bucătari şi ucenici, cărora li se oferă câteva odăi în care să se odihnească. Sunt diferenţe notabile faţă de celelalte localuri din Capitală, care au personalizat Carul cu Bere şi i-au dat faima inegalabilă.

În preajma Primului Război Mondial, unul dintre fraţi, Victor, a rupt înţelegerea şi a deschis o berărie concurentă, pentru uzul ofiţerilor, sub noul palat al Cercului Militar inaugurat în 1912. Din reclame, reiese că a profitat de pe urma faimei câştigate la Carul cu Bere, el intitulându-şi localul Berăria Victor Mircea. Spirit întreprinzător, acesta va lua în antrepriză şi restaurantul din incinta Gării de Nord. Astfel, localul din Stavropoleos a rămas cu doi patroni. Curând, va încerca să se desprindă din asociaţie şi Ignat. Cu acordul şi ajutorul financiar al fratelui său Nicolae, el va cumpăra o bodegă, pentru a o transforma cu mari cheltuieli în berărie, sub firma Ignat Mircea; deci şi el a intenţionat să profite de pe urma faimei aduse numelui Mircea de Carul cu Bere. Am scris "va încerca", fiindcă a ratat afacerea şi în anul "marelui crah", 1929, banca româno-engleză l-a declarat falit. Nu a căzut singur. Întrucât îşi girase fratele şi banca îl ameninţa cu pierderea localului, Nicolae a recurs la un gest disperat, aruncându-se de la fereastra etajului doi de deasupra cramei, cum aflăm din presă. Bucureştenii au deplâns sincer nenorocirea, dar la fel de sinceră a fost şi îngrijorarea lor privind soarta celebrei berării.

Timpurile erau grele. Totuşi, în acea epocă dominată de curbele de sacrificiu, firma şi localul Carul cu Bere au supravieţuit. Din nefericire, reclamele nu menţionează numele noului patron. După toate probabilităţile, acesta nu a intervenit în "obiceiurile casei", fapt dedus din aprecierea de care s-a bucurat berăria din partea ofiţerilor germani între anii 1942 și 1944, care, ca în anii primului război mondial, au ales şi de data aceasta ca aici să fie popota. A urmat însă ocupaţia barbarei Armate Roşii şi confiscarea abuzivă din 1948-1949, supranumită "naţionalizare". Ofiţerii sovietici, deranjaţi de "picturile nemţeşti", au dispus acoperirea lor cu vopsea "roşie", să se ştie cine era noul stăpân, iar peste ornamente să se dea cu var. Comunişti sau apolitici, bucureştenii nu au privit cu ochi buni mutilarea bătrânei berării şi, imediat după moartea lui Stalin, chiar în anul 1953, se întreprind lucrări de înlăturare a vopselei roşii. Dar sub noul patronaj al "poporului", tradiţia "burgheză" nu mai are căutare: crenvurştii cu hrean au fost înlocuiţi cu "popularii" cârnăciori olteneşti, mazărea bătută a dispărut din meniu şi aşa mai departe. Carul cu Bere era sortit să devină o berărie ca oricare alta, socialistă; cu toate acestea, clientela era numeroasă, mai mereu "înnobilată" cu artişti şi, mai cu seamă, mulţumită sub norul gros de fum de ţigară. "Decadenţa" a ţinut până în 1986, când localul a fost supus unor lucrări ample de restaurare, coordonate de pictorul Nicolae Gheorghe, lucrări care i-au redat nu numai eleganţa din trecut, ci şi demnitatea pierdută, în detrimentul asaltului muşteriilor "proletari" de dinainte.

EMANUEL BĂDESCU (n. 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

Sursa:  
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/neinchipuita-si-tragica-poveste-a-carului-cu-bere-cititi-o-poveste-senzationala-despre-restaurantul-care-face-furori-in-acest-moment-7044518/

RESTAURANTUL CARU’ CU BERE

Berăria din Strada Stavropoleos este un loc încărcat de tradiție, unde fiecare obiect are propria poveste. Este unul dintre puținele locuri ale Bucureștiului unde parcă nu s-a schimbat nimic, iar arhitectura confirmă celor care-i calcă pragul de ce Bucureștiul a fost considerat odată Micul Paris. Picturile murale, vitraliile și balustradele sculptate sunt elementele distinctive ale berăriei. Spiritul petrecerilor de altădată este prezent și în ziua de azi, atmosfera amintind de exuberanța Bucureștiului de la începutul secolului XX.

Pe lângă berea fabricată după o rețetă originală, secretă, Caru’ cu Bere e faimos și pentru cele mai gustoase specialități culinare. Specialitatea casei au reprezentat-o mult timp crenvurștii cu hrean, din care se consumau zilnic tone întregi și pentru al căror hrean au lăcrimat multe generații de ospătari. Frankfurterii, salata de boeuf, ridichea neagră și măslinele oferite gratuit lângă bateria de vin au dat multora o plăcută dependență. Clădirea care găzduiește restaurantul este declarată Monument de Istorie și Arhitectură, fiind considerată o emblemă a orașului București.

În ziua de azi, Caru' cu Bere și-a propus să reînvie o tradiție. Mai mult, ceea ce se va întâmpla aici, se va încadra într-o amplă acțiune de promovare a unei adevărate culturi a berii. Sus, în berărie, rețeta unicat a berii casei, alături de un meniu restrâns cu mâncăruri specifice, vor readuce în memorie gustul de altădată. Vechea cramă va sta la dispoziția celor ce vor să se pregătească un pic mai temeinic pentru o seară la Caru' cu Bere. Tot aici, pot fi văzute expuse diferite obiecte de pretutindeni, legate de spiritul berii. Și tot aici, vom regăsi însuși spiritul berii...

Caru cu Bere e afacerea care l-a îmbogățit cel mai mult pe Dragoș Petrescu. Și nu din greșeală sau printr-un mare noroc, așa cum li s-a întâmplat multora, ci pentru că d-l Petrescu face lucrurile diferit de felul în care le fac cei mai mulți patroni de restaurante din București, adică foarte logic. Chiar banal de logic, aș spune. Să ții zi de zi plin-ochi un restaurant cu 500 de locuri nu e la îndemâna oricui... Dragoș Petrescu știe că dacă atmosfera e bună (și la Caru cu Bere atmosfera e o atracție mult mai mare decât mâncarea), atunci ce mai ai de făcut e doar să fii atent ca mâncarea să nu fie prea banală. Foarte puțini caută "fine dining" în București, oamenii vor mâncare rezonabil de bună, deosebită într-o oarecare măsură (ca meniu, preparare și prezentare) și la prețuri acceptabile - și toate acestea, într-o atmosferă plăcută, destinsă, informală. Or, chiar asta le dă Dragoș Petrescu sutelor de clienți în fiecare zi.

Sursa: http://www.restograf.ro/restaurant-romanesc-caru-cu-bere/ 

Caru' cu bere Restaurant - Official movie

Operă la Caru' cu bere

Caru' cu bere - Parada angajaților

-->