Mircea Eliade - articole din presa vremii

-->

MIRCEA ELIADE –ARTICOLE DIN PRESA VREMII

Piloţii orbi

[Vremea, Nr. 505, 19 septembrie 1937, p. 3]

Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au deznaționalizat profesiunile libere (toate aceste crime împotriva siguranței statului și  toate aceste atentate contra ființei neamului nostru) ar putea, după marea victorie finală, să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstra cum se cuvine eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918, lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă, luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob, elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și  puternice care au pierit în mai puțin de o sută de ani fără ca nimeni să înțeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și  deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetățenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile și sunt înghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștientă, în încăpățânarea cu care își apără „puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bună voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii, face tot ce-i stă în putință ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze. […]

Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine că unii îmi vor spune că „administrația” e proastă – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa să rezolve problema minorităților măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când ungurii nu și-au permis să persecute fățiș, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au șovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană! Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și  ajutându-le să-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și  simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii țipând: „antisemitism”, „fascism”, „hitlerism”! Oamenii aceștia, care sunt vii și clarvăzători, își apără primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă, risipind atâta inteligență și atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aștepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – după ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozițiile, în așteptarea unei viitoare ofensive și, în ceea ce mă privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristețea și spaima mea își au însă izvorul în altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politizată până în măduva oaselor, care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Același și același lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața orașelor, ei te socotesc în slujba nemților sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale.

Sunt unii, buni „patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistența țăranilor. Blestemele s-au ținut apoi lanț. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și  „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere politică și administrativă.

Toată Muntenia și Moldova de jos se hrănea iarna cu pește sărat; căruțele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul și peștele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuși o hrană substanțială. Piloții orbi au creat însă trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de pește (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu pește ca să nu scadă prețul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e că țăranul nu mai mănâncă de vreo 10 ani pește sărat. Și acum, când populația de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină și aspirină, ci printr-o hrană substanțială.

Nu mai vorbiți deci de cele șapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă să-și păstreze măcar o inimă obosită, care bate tot mai rar și  tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuică. Noi n-am înțeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că „ținem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în același timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credință și cu bunăvoință; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de față – instinctul statal – nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri. Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun că n-are importanță numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacă fac avere, averile lor rămân tot în țară. Dacă așa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândește astfel și-ți vorbește despre calitățile unor oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria.

Că piloții orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat. Și asta e destul ca să începi să plângi.

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) –

Editura Humanitas, 1991

FRAGMENTE

Despre bărbaţii superiori

Ca să nu fiu rău înțeles de la început, mărturisesc că sunt convins şi eu, ca oricare altul, de existenţa reală a acestor bărbaţi superiori. Nu mă îndoiesc că mulţi dintre ei umblă pe aceleaşi străzi ca şi mine, văd aceleaşi spectacole, citesc aceleaşi cărţi şi îşi consumă timpul tot atât de stupid cum mi-l consum şi eu. Cred că nimeni nu contestă realitatea şi actualitatea bărbaţilor superiori. Altceva se poate spune asupra lor. În primul rând, că sunt cei mai puţin interesanţi oameni dintre toate speciile pe care le cunoaşte civilizaţia modernă. Într-un mediocru, într-un ratat, într-un prost, într-un păcătos - ghiceşti totdeauna cel puţin o dramă, sau o suferinţă macerantă, sau o scânteie de uluitoare omenie, sau un gest revelator. Ghiceşti, în orice caz, ceva viu, ceva care se naşte sau moare. Un bărbat superior, dimpotrivă, se apropie necontenit de un tip: şi tipul său este din cele mai dezagreabile pe care le cunoaşte cultura.  

Oamenii aceştia sunt neinteresanţi şi obositori şi din alt punct de vedere. Ei sunt eternii "neînțeleși" şi-ţi arată mereu cu degetul că sunt aşa. Acum, a fi sau a nu fi înțeles este o problemă cu desăvârșire fără importanţă. Verificările acestea în public, aderenţele acestea în contemporaneitate - sunt necesare şi decisive numai pentru cineva care trăieşte, creează şi progresează prin stimulare, prin conflict, prin promovare. Sunt oameni care simt o permanentă nevoie de a da examene, de a primi felicitări, de a avea obstacole de surmontat. Nimic de zis. Ceea ce e plictisitor, până la urmă, e specia oamenilor "neînțeleși", a bărbaţilor superiori. Un asemenea ins subliniază necontenit orice face, orice gândește, orice scrie. I se pare că totul merită reţinut din activitatea şi gândurile lui. Oamenii aceştia sunt permanent conştienţi că ceilalţi nu-i pot înțelege, şi de aceea subliniază, explică, sugerează. În cele din urmă, eşuează în specia gânditorilor cu majusculă, a gânditorilor aforistici, a autorilor de paradoxe şi sublinieri.

Deprimant în acest spectacol al omului "neînțeles" este deplina lui lipsă de originalitate. El se crede atât de original şi de inedit, de adânc şi de hermetic - iar în realitate aparţine celei mai comune specii de la romantism încoace: tipului "neînțeles". Să fim clari: nu e vorba de anumite distanţe şi dificultăţi de comunicare intelectuală între diverşi oameni; acestea sunt fireşti, mai ales într-o societate în dezvoltare, şi au existat de când lumea. Mă gândesc însă la tipul omului "neînțeles", la bărbatul superior care e conştient de această superioritate a sa şi face ce-i stă cu putinţă ca să şi-o arate. Ei sunt totdeauna conştienţi de viaţa lor interioară, de întreaga parafernalia [zestre] a sufletului lor neînțeles - şi o subliniază pretutindeni, prin izolarea lor ostilă în societate, prin tonul lor dur sau trist, prin vocabularul lor "original", prin gândirea lor aforistică. Ei vorbesc întotdeauna de "mediu" ca de un duşman personal. Nu găsesc nici o punte de comunicare cu restul lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande - niciodată să iubească şi să înțeleagă. Cer tuturor sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior, femeia nu există decât ca să-l stimuleze, să-l mângâie, să-l oblojească. El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalţi nu-l "înțeleg".

Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Îţi vor spune despre "suflet", despre "tragedie" sau despre "iubire" cele mai ieftine şi mai mediocre platitudini; dar le vor spune "original", din "viaţa lor interioară", pentru că pentru un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară preţuieşte cât întregul Univers şi se referă mereu la ea ca la o nouă Biblie: deşi de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu şi nimic creator, pentru că oamenii aceştia nu sunt niciodată sinceri, nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi. Poartă pretutindeni cu ei conştiinţa "superiorităţii" lor, şi dacă aceasta poate impune unui public mistificat şi câtorva femeiuşti în căutare de idoli - apoi niciodată nu poate păcăli pe alt "bărbat superior". Nicăieri nu musteşte o invidie mai rafinată şi o ipocrizie mai sălbatică decât în sufletul unui om superior; mai ales dacă n-a avut noroc şi se refugiază din "mediu" într-o "lume a lui", zidită din gânduri "originale" sau din manii inofensive. Superstiţia turnului de fildeş, a izolării, a dispreţului faţă de contemporani nu s-a născut din orgoliul celor câtorva mari creatori (care cu adevărat n-au fost înțeleși de contemporani), ci din psihoza tuturor rataţilor "superiori", din inflaţia de originali, din romantismul frondei. Un Leonardo da Vinci sau un Spinoza nu s-au plâns că sunt "neînțeleși"; nu s-au retras în celula lor de studiu din dispreţul pentru "mediu", care nu le poate preţui superioritatea. Au dus o viaţă solitară, pentru că erau într-adevăr preocupaţi de anumite gânduri care se cereau adâncite şi maturizate în linişte. Dar ei nu s-au retras ostil. N-au dat să înțeleagă altora că sunt "neînțeleși".

Ceea ce e plicticos la un bărbat superior este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ţi va spune în faţă că el e un geniu şi tu un simplu muritor - ci îţi va da a înțelege aceasta. Orice face şi orice scrie dă să înțeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aici o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ. Cred că exerciţiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate într-adevăr remarcabilă. Într-un anumit sens, se poate spune că psihologia au creat-o femeile şi bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de surprize, balsamic, fascinant, în cele din urmă steril - dar stimulator prin proporţiile pe care le capătă insul în propria lui contemplaţie microscopică.

Ducând o asemenea viaţă "interioară", un bărbat superior - deşi el e permanent "neînțeles" - te înțelege totdeauna. El înțelege durerea ta înainte de a i-o spune; el "a trecut pe acolo", te patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă sufletul, să-ţi facă mărturisiri, să te ia de mănă; dar numai atâta timp cât nu ghiceşte în tine un bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se schimbă lucrurile. El n-are nevoie de camarazi; el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din când în când de aplauze. Preferă orice egalităţi; preferă să rămână "neînțeles", să fie înjurat, calomniat - dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubeşte el sunt morţi, sunt idoli; când  iubeşte un contemporan, fiţi siguri că acesta e atât de "mare", încât a depăşit de mult statura umanităţii.

Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltaţi, ori resemnaţi. Niciodată împăcați cu ceasul şi lumea în care trăiesc. Cea mai mare bucurie a lor - în afară de aceea produsă când se vorbeşte de ei - este să-şi analizeze necontenit înălțimile sufleteşti la care trăiesc şi să măsoare distanţele care îi despart de ceilalţi. Analiză, himere şi automatism; rămân întotdeauna un tip, oricât s-ar strădui să se deosebească de mediocritate şi de plebe. Căci a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar. Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care își alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neînțeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, în fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior...

Invitaţie la bărbăţie

Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică şi tânguire. Ne lamentăm fără orgoliu, ne pierdem vremea plângând, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre şi nu ne-ar cerceta şi viaţa, ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Suntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvârșire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărâmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite.

Când totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Când totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, suntem proşti şi netrebnici, suntem mărunţi şi păcătoşi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întâmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întâmplă, sunt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atâta timp cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărâmița, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

Mi se par atât de absurde obiecţiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sunt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndârjiți în suferinţa şi în creaţia noastră... Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică, pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.

(…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm? Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sunt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…) Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crâmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol EI ŞI? şi zvârliți-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu, încât nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mâine o altă lume.

Despre un anumit sentiment al morţii

Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experienţelor organice, că, într-un cuvânt, opreşte pe loc viaţa. Sub acest aspect, cunosc deja moartea; din experienţele mele, din ceea ce văd la alţii; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morţii, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea în loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mai mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaşte moartea în acest sens. Ce nu cunoaşte nimeni e începutul de după moarte. Este adevărat că după fiecare moarte în viaţă, izbutim, într-un fel sau altul, să ne cunoaştem din nou, să reluăm altă viaţă. Dar toate aceste renaşteri se petrec în cadrul vieţii organice şi morale, au conţinut identic, nu variază decât structurile. Renaştem necontenit, dar renaştem cu aceleaşi valori, cu aceeași experienţă organică, aproape cu aceleaşi lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă, unică, ireversibilă.

Schimbarea aceasta ireversibilă o experimentăm numai prin moarte. Şi ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârşire deosebit de tot ce cunoaştem noi, cu desăvârşire deosebit de ceea ce ne aşteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieţii; se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaşte, dar pe care nu ştim să-l căutăm în timpul vieţii; un imponderabil, o taină, o absurditate, ştiu eu ce? Adevărul e că, deşi începe ceva complet deosebit de viaţă, moartea continuă totuşi o conştiinţă pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieţii. Acesta e şi paradoxul central al morţii: altceva decât viaţa şi totuşi ceva pe care l-am putea cunoaşte chiar cu ajutorul vieţii.

Mă întreb chiar dacă adevărata esenţă a vieţii nu este totuna cu esenţa morţii. Dar nu în sensul pe care îl daţi dumneavoastră morţii şi vieţii. Pentru dumneavoastră, viaţa este o permanentă trecere, un fluviu continuu – iar moartea este acelaşi lucru, cel puţin în faptul ei iniţial, este o trecere, o pierdere dincolo. Dumneavoastră pulverizaţi viaţa şi proiectaţi această imagine evanescentă asupra morţii. Identificaţi viaţa şi moartea în ceea ce au ele neesenţial. Pentru mine, dimpotrivă, esenţa vieţii nu este dinamismul ei exterior – ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Şi atunci, mă întreb dacă moartea nu este acelaşi lucru.

Oamenii, care experimentează de milenii partea negativă a vieţii, golurile ei, nefiinţa ei, au conceput moartea ca un maximum de nefiinţă, ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au proiectat în eternitate, în moarte, absenţa vieţii din viaţa de toate zilele. Dacă cercetaţi concepţiile (filozofice şi ştiinţifice, căci cele populare au mai multă intuiţie, şi sunt deci mai aproape de adevăr) despre moarte, veţi găsi la rădăcina lor incapacitatea de a vieţui, impotenţa, nefiinţa. Dumneavoastră, care aveţi superstiţia filozofilor şi scienţiaţilor, credeţi că dacă un savant vă prezintă o carte „profund” gândită) asupra vieţii, trebuie să-l credeţi pe cuvânt. Dimpotrivă, nu credeţi niciodată astfel de oameni care trăiesc în marginea vieţii, în afară de viaţă, trăiesc abstract şi livresc, simţind ce pot simţi (deci foarte puţin), gândind în maniera lor, adică cât pot gândi.

Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără şi faptul că ştiinţa şi filozofia ne învaţă viaţa şi moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele şi oameni care gândesc asupra vieţii dintr-un cabinet, tocmai aceştia sunt chemaţi să ne înveţe cel mai esenţial şi cel mai decisiv fapt: existenţa noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze şi să articuleze experienţele noastre negative, nefiinţa noastră. Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cunoaşte moartea încă din viaţă; nu moartea aşa cum o ştim cu toţii (osificările spirituale, oprirea pe loc), ci moartea în înţelesul ei prim, de începere, de inaugurare ireversibilă. Ne lipseşte, pentru aceasta, un imponderabil, o trăire completă a vieţii, ne lipseşte ceva pe care nu-l cunoaşte nimeni; şi de aceea moartea ni se prezintă ca un miracol, căci ne introduce firesc în acel imponderabil pe care, poate, atâţia din noi îl căutăm zadarnic în timpul vieţii.

Miracolul constă mai ales în totala răsturnare de valori. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, este o continuă ascensiune, o continuă perfecţiune morală şi spirituală, un neîntrerupt şir de cuceriri, de posesiuni, de înţelegeri, de experienţe. Un om perfect, după judecata noastră, este acela care a cunoscut mai mult, s-a înălţat mai sus cu mintea şi cu sufletul, a înţeles mai mult. De la 12 la 60 de ani, să spunem, omul acesta perfect se trudeşte necontenit să ajungă mai sus, să se purifice, să înţeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morţii un om perfect. Şi atunci, printr-o simplă experienţă organică, el moare, se trezeşte deodată într-o altă lume, unde începe altceva, unde valorile sunt altele şi ascensiunea este înţeleasă altfel.

Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuieşti o viaţă întreagă pentru a te înălţa, a te purifica şi a cunoaşte, ca să ajungi, în moarte, cine ştie, la cea mai de jos treaptă a perfecţiunii. Prin simplul fapt al morţii, o biată femeie bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Einstein, un Rodin. Umbli pe stradă şi întâlneşti pe la colţuri cerşetori în zdrenţe, femei sărmane, sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care şi-au pierdut tinereţea în spitale – şi îi compătimeşti, fără să te gândeşti o clipă că poate oamenii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne ispitească, sau sunt simple suflete care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noştri. Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar paradoxul şi miracolul morţii ne dă drept la orice închipuire. Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atât timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.

A face

Pe neaşteptate, în mijlocul unor treburi cu totul străine de preocupările dumitale, primesc această scrisoare târzie. Şi îţi răspund împotriva voinţei mele. Căci, dacă îţi aduci bine aminte, cu ultimul răspuns pe care ţi l-am dat, "Moment nespiritual", încheiasem o serie întreagă de foiletoane subiective, "autentice" (cum se spune), şi mă mulţumisem să fac numai colportaj cultural. De data asta însă, sunt nevoit să întrerup linia păstrată dreaptă de la începutul verii şi îţi scriu cum îţi scriu.

… Vezi dumneata, în lumea asta, binele e limitat. "De ce nu facem lucruri mari?", mă întrebi. Nu facem, pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenţia binelui decât într-o anumită măsură, calculabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este infinit şi orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împotriveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita dispusă de destin sau de întâmplare.

Niciodată n-ai încercat să ajuţi pe un om bolnav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt eforturile noastre, cât de mult ne depăşeşte suferinţa celuilalt – suferinţa concretă, directă, vie. Împotriva suferinţei nu putem lupta niciodată. Sau, când luptăm, în anumite prilejuri, ceea ce putem aduce noi este o câtime infimă, care are toate calităţile, în afară de aceea a eficacităţii. Pentru că nu este vorba aici de a ajuta pe oameni sau de a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte îi voi da încă una. Nu înţeleg prin "bine" operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l împaci cu sufletul lui şi cu lumea din jur, acesta este un act de bine.

Or, toate acestea nu se pot face în lume, printre oameni. Le făceau sfinţii, a făcut-o Iisus. Dar noi, cu mijloacele lumeşti, nu le putem face. Pentru că binele este limitat de însăşi firea lucrurilor. Pentru că omul, în însăşi carnea lui, poartă măsura binelui pe care îl poate face şi pe care îl poate suporta. Noi putem contribui la susţinerea binelui de la om la om. Nu printr-un punct de vedere universal, bun pentru toată specia şi pentru toată istoria. A face binele de la om la om, a susţine sufletele lor împotriva morţii, a le îndulci în suferinţă este o acţiune care numai rareori izbuteşte. Caritatea de care vorbeam trebuie să se adune atâta, încât să ajungă iubire; iubire pentru persoană, pentru insul acela limitat şi mizer, sugrumat de suferinţă, extenuat de întuneric – nu iubire pentru Om sau pentru Oameni. O iubire care să-i iubească mai ales limite – mizeria, contingențele, păcatele; să-l iubească în libertatea lui, în starea lui de păcat. Să nu luăm lucrurile în grabă şi să nu greşim.

Eu nu spun că nu se poate colabora la menţinerea şi victoria binelui din această istorie pământeană. Eu spun numai că nu putem face nimic în liniile grandioase pe care le întrevezi dumneata. Căci, cum poate ai observat, binele are această stranie particularitate de a fi eficace numai în câtimi mici, numai în împrejurări distincte (adică "bine" este într-un moment precis, într-o conjunctură unică). Nu poţi face bine în linii mari. (Şi când spun "bine", nu mă gândesc la înţelesul lui caritabil, social, familiar – ci la toate sensurile pe care i le poate da o limbă creştinească). Nu poţi face binele pentru un tip abstract, un grup de oameni, o societate sau o ţară. Le poţi da ajutoare, le poţi da sfaturi – dar bine nu le poţi face decât individual, fiecăruia în parte.

Toată tragedia binelui constă în faptul că el, pentru noi, oamenii, şi pentru mintea noastră omenească, nu poate fi experimentat într-un mod universal. Se refuză cu furie oricărei încercări de a fi adunat la un loc. Chiar juridiceşte, abstract, binele este mult mai vag, mai aproximativ decât răul. Despre rău se pot da oricâte definiţii şi preciziuni; iar pe scara experimentărilor, sâmburele lui nu se epuizează niciodată.

A face, a porni să faci "bine" (cu alte cuvinte a colabora la depăşirea stării noastre sociale şi a istoriei noastre umane, de acum) este o acţiune necalculabilă. Pe un om îl poţi face să sufere până la limita închipuirii. Dar, din clipa când răul a pus stăpânire pe el, când a început să sufere – orice intervenţie a binelui, a iubirii este zadarnică. Există atâta suferinţă în jurul nostru, încât un om simţitor, dacă s-ar gândi întruna la ea, ar trebui ori să se sinucidă, ori să ucidă, aşa, la întâmplare. Mai poate face ceva; se poate retrage din lume, se poate abţine de la existenţa activă. Contemplaţia suferinţei, dusă până la urmă, zvârle pe om într-o eroare fundamentală: deznădejdea, păcatul împotriva vieţii. Nu ştiu prin ce miracol uită oamenii oceanul de suferinţă din jurul lor. De aceea n-am nimic de zis contra acelora care nu duc până la capăt contemplaţia suferinţei, ci, dimpotrivă, îşi inventează fel şi chipuri de mijloace prin care se menţin într-o permanentă acţiune, într-un continuu zbucium. Oamenii aceştia, cel puţin, păstrează contactul cu viaţa. (…)

Sex

Nu ştiu de ce se bucură modernii de câte ori descifrează într-un simbol sau într-o ceremonie antică – sexul. E aproape o manie cercetarea aceasta abilă şi surprinzătoare a tuturor implicaţiilor sexuale în religia, în arta, în instituţiile civilizaţiilor pre-europene. Manie care, câteodată, alunecă de-a dreptul în ridicol; de pildă, atunci când nu vede în toată arhitectura asiatică şi mediteraneană decât simbolurile organelor de reproducere (cunoaşteţi interpretarea moscheii dată de şcoala de la Viena, sau cea a lui Mauritius Hirschfeld despre tectonica egeeană).

Nu încerc să tăgăduiesc prezenţa nudă şi nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile şi artistice ale acestor civilizaţii care au precedat civilizaţia noastră; civilizaţii în care, de altfel, aceasta din urmă şi-a împlântat adânc rădăcinile şi şi-a alimentat multă vreme viziunea despre lume şi despre viaţă. Dar cred că e un anacronism şi o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea şi funcţiunea sexului din acele timpuri şi acele zone de cultură cu morala sexuală a veacului nostru sau cu funcţiunea sexuală, aşa cum a fost reglementată ea în civilizaţia noastră, creştină. Judecăm cu emoţiile şi cu criteriile noastre, mai ales cu superstiţiile noastre, şi credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor era orgiastică şi viaţa lor civilă libertină – numai pentru că întâlnim peste tot sexul şi simbolurile sexuale. E cu adevărat deprimantă opacitatea aceasta întru înţelegerea şi justificarea altor zone de cultură decât a noastră. Pentru că unii dintre noi se revoltă împotriva rigorismului civilizaţiei creştine – privesc înapoi spre Grecia şi îi exaltă libertăţile, vorbesc de orgiile ei religioase şi de libertinajul moravurilor, ca şi cum grecii ar fi fost atât de obsedaţi de aceste probleme sexuale şi tot atât de intoxicaţi de voluptăţi refulate ca şi contemporanii noştri. Se laudă Grecia, Orientul apropiat, Asia pentru că modernii cred că găsesc acolo ceea ce ar fi dorit să găsească aici: libertinajul, morală sexuală emancipată, voluptăţi etc. Şi aceleaşi zone de cultură sunt condamnate, de alţi moderni, pentru că autonomia şi primatul pe care îl avea câteodată sexul le jignesc frumoasele lor sentimente şi orgoliul civilizaţiei şi moralei lor.

Nu se înţelege un lucru esenţial: relativitatea valorilor funcţiunii sexuale. În fond, funcţiunea aceasta a fost şi va rămâne neutră; fiecare civilizaţie o colorează cu propria sa Weltanschaung. Acolo unde sexul şi simbolica sexuală predomină, nu înseamnă că există o mai mare libertate sexuală, pentru că noţiunile acestea de „libertate sexuală” şi celelalte aparţin problematicii noastre, sunt articulate de civilizaţia noastră şi nu avem nici un indiciu să credem că ele au fost cunoscute şi altor zone de cultură. Noi nu avem nici un motiv să credem că prezenţa simbolurilor sexuale exercită asupra conştiinţei lor aceeaşi emoţie pe care o exercită în conştiinţa noastră. Îţi trebuie foarte puţină pregătire istorică şi perspicacitate ca să înţelegi că multe popoare nu se tulbură în prezenţa indicaţiilor sexuale (plastice sau literare) aşa cum se excită europenii. Erotica din 1001 de nopţi poate excita pe un André Gide, dar pe un oriental îl “desfată”, adică îi procură acea emoţie senină pe care o primeşte în faţa primăverii, a belşugului, a tinereţii, a bogăţiei; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui fiinţe, iar nu turburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene ating simbolul inconfundabil genital al zeului Shiva fiind perfect conştiente de rostul lui. Dar ele nu văd eroticul, omenescul, tentaţia sau obsesia sexuală în acest simbol; văd pur şi simplu ceea ce este esenţial: puterea lui creatoare, dătătoare de viaţă.

Acesta este un amănunt asupra căruia trebuie să stăruim. Majoritatea popoarelor şi civilizaţiilor n-au văzut în sex ceea ce văd europenii – un izvor de voluptate şi o problematică morală –, ci numai funcţiunea lui fundamentală: procreaţia. De aceea, l-au integrat firesc printre marile rădăcini ale vieţii, alături de sete şi de foame, şi l-au implicat, real sau alegoric, pretutindeni unde era vorba de viaţă, de energie vitală, de creaţie, de regenerare. De la generare la regenerare e numai un singur pas; şi popoarele cu mentalitate realistă (mai ales grecii) l-au făcut – căci cum să simbolizeze mai precis a doua naştere, naştere în viaţa spirituală, liberă şi beatifică, decât prin funcţiunea naşterii celei dintâi, naşterea trupească? Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea tuturor religiilor e inferioară, e un simplu complex de tabu. Cine gândește aşa, dovedeşte că nu înţelege nici sexul, nici religia.

Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu creatorul – şi experienţa aceasta de „a doua naştere” nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, aşa după cum filozofia e ilustrată prin „sete de cunoaştere”, iar evoluţia civilă prin „foame de libertate”. Sunt funcţiunile nutritive ale omenirii – şi sunt în acelaşi timp funcţiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos şi obscur în sine – şi ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedeşte altceva decât realismul mentalităţii acelui popor care a folosit-o. Recentele investigaţii psihologice şi pseudo-psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real. Pentru că sunt pornite dintr-un punct greşit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur şi că împotriva lui s-au dus lupte de milenii. Se uită că singurele fapte care impresionau pe oameni până la Socrate – şi care impresionează încă şi astăzi, în alte zone – erau creaţia, viaţa, ritmul vital. Şi că tot ceea ce se leagă de această creaţie – ca şi de reciproca ei spirituală, de regenerare – nu putea fi decât promovat, lăudat şi ilustrat.

Despre sinceritate şi prietenie

Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atât de puţin clară, încât ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu când „nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. E paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai când spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o voluptate amară, pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învârtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cât de mult ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvânt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi, ca să ne asigurăm că nu suntem singuri. Nimic nu dă mai mult decât sinceritatea acea certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu suntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimântător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atâtea altele. Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.

În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întâmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel...

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Câteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci când am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-a obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărășești la cinematograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gândești, iarăşi în general, ceea ce gândesc şi ei. Dacă însă într-o zi vrei să fii liber şi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stânjenești. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa...

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: "Până aici te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!". Încercam zilele trecute să vorbesc cu câțiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cât de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvârși un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfârșit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinși. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. N-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvârșire singur.

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu sincerităţile tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin. Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cât ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă...

Ceasul tinerilor?

Când portarul mi-a dat plicul, am avut o tresărire ciudată. Îţi recunoscusem scrisul, şi am aşteptat cu bucurie ceasul când aveam să citesc această scrisoare grea, chinuită, tristă fără motiv. Mesajele d-tale nu sunt hrană de toate zilele. Ai un fel brutal de a cere răspunsul, parcă de el ar atârna voinţa d-tale de supravieţuire. Când întrebi, parcă ai cere ajutor, parcă te-ai înăbuşi. Nu ştiu cum mai poate dormi un ins după ce scrie asemenea scrisori. Pentru că n-am mai auzit nimic de d-ta de atâția ani, credeam că ai depăşit ceea ce eu numeam (nu fără oarecare ironie) sentimentul catastrofic al vieţii. Credeam că ţi-ai găsit, hai să-i spunem, axa existenţei; şi că poţi porni la drum cu mai puţină înfrigurare şi fără aşteptarea aceea obsedantă a unei catastrofe care să schimbe legea lumii şi plasma vieţii d-tale interioare. M-am înşelat, fireşte, dar nu-mi pare rău că m-am înşelat.

Te regăsesc acelaşi, după trei sau patru ani: îndârjit şi totuşi melancolic, furios pe lucruri, dar mai furios pe d-ta, cerând şi amenințând cu cea mai incendiară proză pe care am citit-o în româneşte, negăsindu-ţi niciodată rostul, şi totuşi suferind stupid de pe urma acestui rar privilegiu. Nici călătoriile, nici studiile nu te-au liniştit. Şi, ceea ce e într-adevăr magnific, continui să-ţi păstrezi anonimatul, nu vrei cu nici un chip să ieşi din întunericul în care lupţi şi sângerezi fără rost. Eşti scriitor, şi n-ai publicat încă nici o pagină. Ai muncit atâția ani în biblioteci, şi n-ai nici un titlu universitar. Ai gândit mai mult decât oricare dintre noi, şi n-ai împărtăşit nimănui – în afara celor doi-trei prieteni (toţi silvicultori!) şi, întâmplător, mie. Faci toate acestea cu voinţă, dar suferi că le faci; regreţi că nu publici, că nu vorbeşti, că nu cunoşti anumiţi oameni. Ciudăţenia aceasta mă înfioară şi mă atrage; ai avut totul ca să te singularizezi, şi iată că primesc o scrisoare în care te plângi că n-ai nici un rost, că nu ţi se găseşte nici o muncă de împlinit, că trăieşti o viaţă de câine nu numai pentru că e singura care ţi-ar conveni, ci pentru că nu ai cum să-ţi croieşti alta. Într-un cuvânt, d-ta, care eşti atât de tânăr şi de călit, care ai ispitit toate experienţele la îndemână – numai ca să te convingi că trăieşti – te plângi astăzi împotriva acestei societăţi româneşti, te vaiţi că nu ţi se cere nimic, că-ţi macini inutil forţele şi că vei sfârși în istovire sau ratare, din vina celor bătrâni.

Am citit cu strângere de inimă această parte a scrisorii d-tale. Iubite prieten necunoscut, mi se pare că nu ai nici un drept să te tânguiești, nici să invidiezi pe cei dinaintea noastră, pe cei înfipţi în bucate şi în cultură. Pentru simplul motiv că un om viu nu are dreptul să insulte sau să invidieze pe unul mort. E atât de evidentă moartea oamenilor care te supără, e atât de trist spectacolul descompunerii lor publice, îi compătimeşti atât de instinctiv – bietele fantoşe culturale, bieţi licheni universitari, fără viaţă, fără etică, fără nici o scânteie creatoare în imensa lor maculatură – încât mi-e ciudă pe d-ta, mi-e ciudă că luminile acestea ale putreziciunii îţi pot opri o clipă privirile şi ispiti dorinţele.

Iubite prietene, nu cred că e o suferinţă mai vie decât aceea de a fi nevoit să trăieşti printre morţi, aşa cum ni-e dat nouă să o facem. În această plagă uriaşă, unde nu ne putem striga nici bucuria suferinţei – pentru că o firească stânjenire te împiedică să-ţi cânți viaţa alături de atâtea stârvuri. Dar nici nu trebuie să te plângi. Nu te poţi plânge de faptul că eşti viu, că te zbaţi, că eşti dat la fund şi lovit în creştet. Toate acestea sunt privilegii. Ai dorit atâta experienţele. Iată, le-ai avut, şi le vei mai avea – dacă vrei să trăieşti şi să creşti. Vrei să te opreşti de pe acum? Ai obosit după numai cinci, şase ani de înfrângeri? Vrei să ajungi? Dar toate acesta sunt înspăimântător de groteşti. Pentru că dacă eşti cu adevărat tânăr şi viu – e absurd să-ţi cauţi un sprijin în exterior, să-ţi legi dinamica d-tale personală şi creaţia d-tale de o bucată de pâine, de un confort oarecare, de un nume sau de o carte publicată.

Vezi d-ta, sunt anumite lucruri pe care le spui cu sfială, dar care trebuie totuşi şoptite, ca să fie auzite de cei mai aproape nouă. Trebuie să spui astfel că ceea ce se întâmplă cu tineretul de astăzi e un lucru firesc şi binevenit. E o jertfă a generaţiei noastre măcinarea aceasta continuă, excluderea aceasta tot mai severă, coruperea aceasta meşteşugită a unora dintre noi. E o jertfă nu mai puţin sângeroasă decât aceea a generaţiei care ne-a precedat, cea care a făcut războiul. Incontestabil că au pierit atunci o bună parte dintre tineri, şi nu dintre cei mai de pe urmă. Sunt morţi pe care le regretăm, care ne dor – dar pe care le lăsăm în urmă, pentru că aşa e firesc şi aşa e frumos. Da, e o admirabilă frumuseţe în faptul abandonării morţilor pe drum. Ceea ce mi se pare cu adevărat grandios e însăşi seninătatea cu care suntem nevoiţi să privim pierderile acestea dureroase, descompunerile acestea publice, trădările acestea. Dar faptul că rămânem vii este atât de admirabil, atât de magnific – încât oricâtă durere ne-ar aştepta pe drum, orice ne-ar fi destinat nu-l poate egala. Teama aceasta de trăire până la fund, de suferinţă cotidiană, neeroică, macerantă şi minimă – teama aceasta de rezistenţa vieţii împotriva morţii – mă întristează s-o ghicesc (nădăjduiesc întâmplător) în scrisoarea d-tale. Nu ştiu cum să scriu, ca să-ţi comunic încă o scânteie din bucuria neprefăcută de a fi viu. Aş vrea să-ţi scriu altfel de cum sunt nevoit s-o fac de mai multe ori pe săptămână. De la om la om, de la tânăr la tânăr. Să-ţi împărtăşesc ca unui vechi camarad pofta de a trăi, de a te descoperi în fiecare dimineaţă tot mai disponibil marilor fapte, gata s-o iei de la început, dacă ceva din construcţie te nemulţumeşte – şi acea mirare victorioasă cu care întâlnești la tot pasul oameni morţi, oameni seci, roboţi, prăfuiţi, abstracţi, imorali, obosiţi, halucinaţi, fantomatici, mii şi mii de forme d-ale acestei morţi înspăimântătoare în care trăim. Zău, nu mai ştiu ce vrei d-ta. Nu ştiu de ce aştepţi vreun sfat de la mine, de la oricare altul. Cum de poţi crede că cineva de-aici, din metropolă, ar putea schimba ceva din ritmul minunat al vieţii pe care eşti chemat s-o duci? Cum de mai ai timp să te superi pe cele ce se întâmplă în afară de d-ta, care nu te pot interesa şi nu te pot ucide, pentru că sunt biete moaşte inerte, a căror singură primejdie constă în numărul lor şi toxicul lor? Dar ţi-e teamă de primejdie? Ţi-e teamă de baloanele de săpun ale celor puternici? Şi poţi d-ta tânji vacuitatea personajelor atât de ilustre ale culturii noastre? Ce Dumnezeu!

A nu mai fi român!

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: "Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern". Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura "românească" nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: "Am sânge grecesc!" sau "Strămoşu-meu a fost rus". Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă "Neant! Agonie! Zădărnicie!", cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle "autenticitatea", "spiritualitatea" şi "viaţa interioară" – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (...)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase "autohtonismul", "specificul etnic" în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul "a nu mai fi român", ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără "probleme" (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (...)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

De ce cred în biruința Mișcării Legionare?

Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp 1–2

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruința Mișcării Legionare. Un neam care a dovedit uriașe puteri de creație în toate nivelurile realității nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democrație balcanizată și într-o catastrofă civilă.

Puține neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuți ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limbă romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creație spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuți – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-și fi împlinit marea misiune istorică? Poate neamul românesc să-și sfârșească viața în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaște-o istoria, surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinților noștri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un laș astăzi, îmbătat de vorbe și alcool, imbecilizat de mizerie și paralizat de trădare.

Cine nu se îndoiește de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruința Mișcării Legionare. Cred în această biruință pentru că, înainte de toate, cred în biruința duhului creștin. O mișcare izvorâtă și alimentată de spiritualitatea creștină, o revoluție spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului și nevredniciei – nu este o mișcare politică. Ea este o revoluție creștină. Cuvântul Mântuitorului a fost înțeles și trăit în felurite chipuri, de către toate  neamurile creștine de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluție creștină cu toată ființa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înțeles ca o revoluție a forțelor sufletești împotriva păcatelor și slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu și-a ales ca ideal de viață călugăria și ca mireasă moartea.

Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluției. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în numele luptei de clasă și al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mișcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail și va birui prin harul dumnezeiesc. De aceea, în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice, revoluția legionară este spirituală și creștină.

În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția legionară are drept țintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea, sensul Mișcării Legionare se deosebește de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie, și biruința legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie vrednică, demnă și puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viață europeană.

Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mișcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluție spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Așa s-a născut omul nou al Creștinismului, al Renașterii etc., dintr-un desăvârșit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruință a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naște printr-o adevărată trăire și fructificare a libertății. Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic și economic. Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele de conservare, lașitățile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului și al instinctelor biologice. El știe că „n-are nici un interes”, că „n-are nimic de câștigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, știe că va fi lovit în interesele lui, că viața va fi mai grea, că poate va intra în temnițe, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate “interesele” și instinctele acestea, care “determină” viața fiecărui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderării la Mișcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc și trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca și cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre „dictatură” și se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mișcare în care „personalitatea” este strivită și libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admirație a oamenilor noștri politici pentru „personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalitățile”. Îi întrebam atunci câte „personalități” a creat regimul libertății lor. Unde sunt? Care sunt? Și mai întrebam ce au făcut politicienii noștri pentru oamenii cu adevărată „personalitate”, care au ieșit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, și au fost osândiți la o viață de mediocritate și jertfă. Ce au făcut politicienii noștri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotruș, un Camil Petrescu, un Perpessicius și alții? Ce-au făcut politicienii pentru generația tânără de cărturari, artiști, tehnicieni și gânditori? Care este tânărul cu „personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic și l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putința să-și fructifice inteligența sau talentul pentru binele obștesc? Eu știu că au fost „descoperiți” o sumă de afaceriști precoce, secretari „inteligenți” și lichele domestice, cu care s-au „întinerit” cadrele partidelor. Apologeții aceștia de ultimă oră ai „personalității” sunt tot atât de ridiculi, pe cât sunt de ipocriți. Le aminteam cu alt prilej că în cele mai disciplinate și mai severe ordine călugărești catolice s-au putut înălța totuși destule personalități. Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea crește și rodește pretutindeni, și cu cât e mai severă disciplina, cu atât „personalitatea” se definește mai precis. Disciplina nu e totuna cu „dictatura”, cum lasă a se înțelege ponegritorii Legiunii. Disciplina crește și promovează personalitățile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuți, asupra instinctelor sau anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îți dă ție comanda asupra bestiei din tine, asupra vieții biologice care încearcă să te mențină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întărește pe tine, îți făurește personalitatea. De aceea, cavalerii medievali și feudali au fost atât de liberi și de dârji; pentru că juraseră credință (fides, trust, treve) unui șef…

Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”. Cel care iubește cu adevărat, e liber. Dar dragostea transfigurează pe om și libertatea pe care și-o dobândește insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frați. Și este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, și tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruința Mișcării Legionare.

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluția creștină a omului nou; cred în libertate, în personalitate și în dragoste. De aceea, cred în biruința Mișcării Legionare, într-o Românie mândră și puternică, într-un stil nou de viață, care va transforma în valori spirituale de universală circulație bogățiile sufletului românesc…

-->