Despre vaccinare cu dr. Alexis-Virgil Cochino + VIDEO (RO)

DESPRE VACCINARE 

CU DOCTORUL ALEXIS-VIRGIL COCHINO

În noiembrie 2014, ziarul „Adevărul” i-a luat un interviu lui Alexis-Virgil Cochino, medic specialist în alergologie și imunologie clinică. Tema abordată a fost imunizarea populației prin vaccinări. Dar înainte de a vedea ce spune dr. Cochino despre metoda vaccinării să vedem cine este el și de pe ce poziții își exprimă punctul de vedere:

Alexis-Virgil Cochino s-a născut pe 15 august 1975, în Braşov. În anul 2000 a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş. În 2010 devine medic specialist pediatru. În 2012 obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale şi specializarea în alergologie şi imunologie clinică. Din septembrie 2012 până în martie 2013 este medic specialist în cadrul Spitalului The Great North Children’s Hospital din Marea Britanie. Din martie 2013 este medic specialist în cadrul Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu” din Bucureşti. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit și are un copil.

Și acum, interviul:

«În SUA există în prezent tot mai mulți copii și adulți schilodiți pe viață de vaccinuri. Așa a luat naștere fondul de compensare a vătămărilor postvaccinale. Întărirea şi stimularea sistemului imunitar sunt termeni care au făcut o frumoasă carieră în ultimii ani. Au apărut diverse produse cu formule care mai de care mai sofisticate și lăudate, iar pe multe dintre ele părinţii se grăbesc să le dea copiilor, pentru a-i apăra de exasperantele răceli. În mod paradoxal însă, deşi promit consolidarea sănătăţii, aceste produse pot da peste cap funcţiile de apărare ale organismului. Despre aceste pericole neştiute, dar şi despre modul în care funcţionează imunitatea, ne vorbeşte dr. Alexis-Virgil Cochino.

– A devenit aproape o regulă ca o dată cu venirea sezonului rece să abunde sfaturile despre stimularea imunităţii, în special la copii. E bine să dăm copiilor asemenea produse?

E chiar o modă! Şi nu e tocmai una bună. În primul rând, pentru că majoritatea copiilor nu au probleme de imunitate. Adică nu au un sistem imunitar slab, ci doar unul prea puţin experimentat, care încă nu s-a întâlnit cu microbii din comunitate. Prin urmare, atunci când se vor întâlni cu aceştia fac o boală şi astfel îşi formează anticorpii, care mai târziu îi vor apăra. E un lucru firesc în copilărie. Problema e că noi, părinţii, ne-am pierdut răbdarea. Din cauza vieţii pe care o ducem, nu mai avem răbdare ca o boală să-şi facă parcursul. Vrem să se întâmple totul de azi pe mâine. Avem impresia că dacă putem obţine azi un credit să cumpărăm o maşină, o casă sau o călătorie în Hawaii, la fel e şi cu imunitatea. Ei, spre marea mirare a multora, nu e deloc aşa.

– Oamenii vor să prevină îmbolnăvirea. Ce rău poate fi în asta?

Să prevină şi, dacă totuşi se întâmplă, să dureze aşa, o oră, cât au răbdare să-şi audă odrasla tuşind. E ceva de genul: „Să facă febră o dată, că mai mult mă apucă disperarea, pentru că sunt obosit. Dacă-mi va face şi la 9 seara, şi la 2 dimineaţa 40 de grade, o să mă sperii îngrozitor, pentru că oricum sunt anxios şi stresat şi n-o să ştiu cum să fac faţă”. De aici aplecarea asta amplă a părinţilor către întărirea imunităţii. Problema e că nimeni nu ştie exact ce fac aceste medicamente sau suplimente nutriţionale şi cum intervin ele la nivelul organismului. Chestiunea cu imunitatea nu e aşa de simplă, cum suntem tentaţi să credem.

– Explicaţi-ne cum e atunci. Ajutaţi-ne să înţelegem.

Este foarte greu de explicat, pentru că nici măcar comunitatea științifică nu ştie decât, probabil, unu la mie din ce e de ştiut despre imunitate. În termeni de geografie, nici măcar n-am aflat că Pământul e rotund. Şi pe măsură ce aflăm lucruri, ne dăm seama cât de puţin ştim, de fapt. Sunt foarte multe celule, foarte multe molecule interconectate între ele în feluri în care noi de abia începem să le bănuim, nu să le descoperim şi, cu atât mai mult, să le dovedim. Când pui o substanţă pe o astfel de reţea şi nu ştii ce face, riscul de a înclina balanţa într-o parte sau alta e foarte mare şi lumea are impresia că dacă puţin e bun, mai mult e şi mai bun. E ca şi cum am cere unui maratonist începător să alerge din prima 42 de kilometri, deşi el nu poate încă să facă asta. Soluţia nu este să-l „biciuim” ca să ajungă mai repede la această performanţă, ci să-l lăsăm să se antreneze.

– Vorbind de înclinarea balanţei, vă referiţi cumva la bolile autoimune?

Exact. Eu fac la spital aproape exclusiv imunodeficienţe şi boli autoimune. Bolile autoimune sunt cele în care sistemul imunitar este prea activ şi te atacă. Avem cazuri de boli autoimune grave, pentru care n-am putut stabili relaţia cauzală, ci doar relaţia temporală, ele apărând după aşa-zisele tratamente pentru imunitate. Acum că e de la ele, că nu, nu pot să bag mâna în foc. Probabil că e bine să ne gândim la imunitate ca la Armată şi Jandarmerie. În caz de război, când suntem atacaţi din afară, da, ai nevoie să fii puternic. Ideea e că dacă după confruntare forţa militară va avea mult prea multă putere, ceea ce va urma va fi o dictatură militară şi pentru locuitori nu va fi mai bine, ci mai rău. Este, aşadar, un echilibru foarte fin. Şi care este menţinut. Noi avem mecanisme care ne-au făcut să străbatem zeci de mii, chiar sute de mii de ani ca specie şi să ajungem unde suntem. Fără produse de imunitate, fără maşini, fără telefoane. E incredibil cât de bine suntem făcuţi şi incredibil cât de sistematic ne autodistrugem, apropo de alimentaţie şi alte tâmpenii pe care le facem. Chiar credeţi că produse de genul acesta sunt mai performante decât mecanismele naturale care ne-au dezvoltat ca specie sute de mii de ani? Eu personal nu cred. Şi în plus, mi se pare periculos că nu ştim ce fac. E ca şi cum eu, care sunt medic, sunt nemulţumit că anul trecut mi-a picat curentul şi nu ştiu ce mi s-a stricat în casă, și m-aş duce la Cernavodă să reglez reactoarele de acolo, ca să nu mi se mai întâmple chestia asta. Cam ăsta e pericolul.

– Spuneaţi că ar trebui să avem mai multă răbdare. Totuşi, în cât timp ne putem aştepta ca sistemul imunitar al copiilor să se maturizeze?

Asta e încă o capcană. Ne gândim la sistemul imunitar ca la un individ. El nu este un individ, ci o mulţime de indivizi şi fiecare dintre ei se maturizează la vârsta lui şi în ritmul lui. Nu se maturizează toţi deodată. La naştere deja avem multe componente ale imunităţii mature. Altele urmează să se dezvolte. Neutrofilele, de exemplu, la naştere sunt în număr suficient şi cu funcţii asemănătoare celor ale adultului. În ceea ce priveşte producţia de anticorpi, la majoritatea copiilor ea ajunge la nivele rezonabile undeva după 6-12 luni. Exact perioada în care este indicată alăptarea. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Esenţial este să lăsăm lucrurile să funcţioneze aşa cum au fost ele proiectate de natură s-o facă. Nu trebuie să încercăm să le forţăm noi cu echinacea sau mai ştiu eu ce produse.  

– Şi atunci, cum rămâne cu vaccinurile? Nu e tot o ingerinţă?

Cu siguranţă că intervin şi ele, numai că haideţi să facem o delimitare. Vaccinurile sunt importante pentru că ne protejează de boli grave, mortale sau care lasă sechele foarte grave. Aşa cum spuneam, sistemul imunitar e reprezentat de o mulţime de indivizi şi funcţionează aşa: există câte un individ pentru fiecare treabă, unul singur sau foarte puţini, iar în momentul în care apare o problemă, individul respectiv se înmulţeşte şi-şi face o trupă care ştie să facă treaba respectivă. Vaccinul nu face altceva decât să aducă „specialişti” pentru o problemă. Nu e ca şi cum am supra-stimula sistemul imunitar. Apoi, aceste lucruri există în natură. Mai aud: „Aoleu, aţi văzut ce-a păţit de la vaccinul ăla? N-o să-l fac niciodată!”. Vaccinul e un microb atenuat. Dacă cineva a avut reacţii adverse importante la un microb mai slab, oare cum ar fi făcut dacă s-ar fi întâlnit cu microbul sălbatic, care e în deplinătatea forţelor lui? Probabil că foarte rău.

– Stimularea e hazardantă, am înţeles. Şi totuşi, ce e de făcut când copiii răcesc des?

Șase-opt răceli pe an sunt normale la copiii de grădiniţă, în condiţiile în care aceştia schimbă mediul de acasă cu cel din colectivitate. Nu înseamnă însă că, dacă un copil este grav bolnav, nu trebuie făcut nimic. Sunt copii care, într-adevăr, au un deficit de imunitate. Şi noi avem în spital astfel de copii, de care avem grijă. Ei fac infecţii frecvente, severe, cu microbi ciudaţi, cu durată foarte mare, și care au nevoie de antibiotice etc. Dar acestea sunt rarităţi. Frecvenţa cumulată a acestor cazuri este cam de 1 la 5.000 de copii.

– În cazul celorlalţi, cum le susţinem imunitatea? Le dăm să mănânce ceapă şi usturoi?

Da, dar nu un kilogram o dată. Şi nici nu ne putem aştepta să mergem zilnic la McDonald’s, după care să anulăm toate daunele mâncând un căţel de usturoi. Mă lasă fără cuvinte reclamele acelea cu „Colonul sau ficatul tău este obosit de prea multă mâncare, prea multă băutură etc.? Ia cutare lucru, te va detoxifia!”. Nu e oare mai simplu să mâncăm şi să bem ce şi cât trebuie? Noi ştim ce trebuie făcut, le avem pe toate în conştiinţa noastră, doar că n-o ascultăm. Avem un tort, dar ne oprim la o singură felie? Nu prea cred. Nu mi-e foame, simt că nu mai pot, dar îl mănânc, pentru că-mi place gustul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul băuturilor, alcoolice sau nu. Există dovezi medicale şi ştim şi mecanismele prin care ne fac rău, dar le consumăm. Apoi, e în structura noastră să facem mişcare, dar nu facem. Biologic vorbind, suntem nişte animale care se mişcă. Nu e normal ca pe un animal care se mişcă să-l pui într-o cuşcă. Ne e milă să vedem la grădina zoologică lei în cuşcă şi nici nu putem concepe să punem caii în ţarcuri mici. De ce înţelegem că ei sunt făcuţi să alerge, iar noi, în schimb, ne băgăm singuri în cuşcă, chiar dacă e una confortabilă? Şi facem asta şi cu copiii noştri...» 

Autodenunțul unui vaccinolog (RO)

Dr. Jean-François Saluzzo – director de producere a vaccinurilor la Sanofi Pasteur

și consultant la Organizația Mondială a Sănătății