Operațiuni sub steag fals recunoscute ulterior de guverne

OPERAȚIUNI SUB STEAG FALS
RECUNOSCUTE ULTERIOR DE GUVERNE

Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun ţara în pericol. Funcţionează la fel în orice ţară. Hermann Göring, Reichsmarschall-ul lui Adolf Hitler

Termenul „steag fals” semnifică operațiuni sub acoperire, menite să inducă în eroare populația, așa încât acestea să apară că au fost desfășurate nu de către cei care le-au plănuit și executat, ci de către alte entități, grupări sau națiuni. Termenul își are originea în războaiele navale din trecut, când exista obiceiul perfid ca un vas să arboreze pavilionul altei țări decât cea beligerantă, pentru a se putea apropia fără riscuri de nava inamică și a o ataca. Este foarte posibil ca ideea aceasta să le fi fost dată de pirații Evului Mediu. Dacă nu știați, aflați că celebrul craniu cu cele două oase încrucişate, aplicate pe fond negru, nu au fost niciodată pavilionul piraţilor. Aceştia preferau culoarea roşie sau pavilioane de împrumut, care să le mascheze adevărata îndeletnicire, iar aceste pavilioane erau de cele mai multe ori ale unor state şi erau schimbate funcţie de interes.

9/11 - Enorma conspiraţie + documentar (RO)

ENORMA CONSPIRAȚIE DE LA 11 SEPTEMBRIE

11 septembrie a fost un nou Pearl Harbor. Aceasta este ipoteza politicianului german Andreas Von Bülow, fost membru al comisiei parlamentare de control al serviciilor secrete germane. Într-un interviu acordat revistei franţuzeşti Le choc du mois, acesta susţine că 11 septembrie a fost o operaţiune „sub acoperire” a serviciilor secrete. Scopul acestor evenimente îngrozitoare a fost acela de a creşte panica în sânul comunităţilor americane şi europene în faţa pericolului musulman şi de a obţine un pretext pentru a ataca Afganistanul şi Irakul. Dar de ce paralela cu Pearl Harbour? Pe 7 decembrie 1941 a avut loc atacul Japoniei asupra bazei americane de la Pearl Harbor, determinând astfel intrarea Statelor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai puţin cunoscut este faptul că FBI-ul şi Serviciul de Informaţii al Marinei Americane cunoşteau cu exactitate momentul în care va avea loc acest atac.

Edward L. Bernays - Părintele relațiilor publice + eBook

EDWARD L. BERNAYS 

PĂRINTELE RELAŢIILOR PUBLICE

În anul 1990, revista Life a dedicat un număr special celor mai importanţi 100 de americani ai secolului XX. Printre nume sonore, ca Louis Armstrong, Marlon Brando, Walt Disney, Albert Einstein, Henry Ford, George Gallup, Ernest Hemingway, John F. Kennedy, Martin Luther King Jr., Richard Nixon, J. Robert Oppenheimer, Elvis Presley, Ronald Reagan, John D. Rockefeller Jr., Eleonor Roosevelt, a fost inclus şi Edward L. Bernays, un ilustru necunoscut publicului larg, ale cărui acţiuni s-au răsfrânt însă asupra a milioane de oameni. Din spatele cortinei, ca un adevărat regizor al spectacolului social, Bernays a construit imagini care ulterior au devenit legende. El a adus săpunul în mâinile copiilor, învățându-i să-l îndrăgească și folosească, a readus cărţile în mâinile cititorilor, micul dejun pe mesele americanilor și ţigările în poşetele doamnelor. A influenţat casele de modă în definirea idealului de frumuseţe, a ridicat şi a coborât oameni politici, a consiliat trei preşedinţi ai Statelor Unite – Calvin Coolidge, Herbert Hoover şi Dwight Eisenhower – a declinat ofertele venite din partea lui Hitler şi Franco, iar la vârsta de 98 de ani încă avea un cuvânt de spus în relaţiile publice, domeniu pe care l-a inventat în 1919.

Edward Bernays în anii 1920, 1940 și 1990

Edward L. Bernays s-a născut la Viena în 1891. Un an mai târziu, părinţii săi au emigrat în Statele Unite şi, o dată ajunşi pe noul continent, tatăl său, Ely Bernays, s-a lansat în afaceri cu produse agricole pe piaţa din New York. Acest lucru a marcat evoluţia tânărului Edward, care, deşi nu era pasionat de domeniu, la insistenţele părinţilor săi a acceptat să se înscrie în 1908 la cursurile Universităţii Cornell pentru a obţine o diplomă în agronomie. După absolvire, în februarie 1912, şi până la începutul Primului Război Mondial, Bernays a lucrat în domenii diverse: medicină, impresariat artistic, jurnalism, voluntariat pentru cauze sociale, agricultură, teatru.

Prima ofertă a venit din partea unui fost profesor care i-a propus să se alăture echipei de jurnalişti de la National Nurseryman. După o scurtă perioadă petrecută în acest colectiv, Bernays a încercat să se apropie de domeniul practicat de tatăl său – comerţul cu produse agricole la bursa din New York – activând ca agent de vânzări atât pe piaţa newyorkeză, cât şi pe cea din Rotterdam şi Paris. Se întoarce la New York în decembrie 1912 şi acceptă oferta fostului său coleg de şcoală, Fred Robinson, de a lucra la Medical Review of Reviews şi Dietetic and Hygienic Gazette, două reviste de specialitate pe care Robinson le primise în administrare de la tatăl său. Bernays a considerat această ofertă o adevărată provocare. Nici el şi nici colegul său nu aveau experienţă în editarea unor publicaţii periodice şi, de asemenea, erau departe atât de medicină, cât şi de nutriţie. Au plecat însă la drum cu dorinţa de a aduce ceva nou şi au acţiona în spiritul ideilor pe care New Freedom [Noua Libertate], campanie lansată de președintele Woodrow Wilson, le promova. Printr-o campanie agresivă pentru acea perioadă (peste 137.000 de exemplare distribuite gratuit medicilor din toată ţara), tinerii editori i-au încurajat pe specialişti să discute despre subiecte considerate tabu la începutul secolului. Aşa au ajuns să găzduiască dezbateri despre corset şi efectele negative ale acestuia asupra organismului femeii, despre avantajele duşului în raport cu baia clasică sau despre sifilis, un flagel al sănătăţii publice pe care nicio autoritate nu îndrăznea să-l abordeze corespunzător, pentru simplu motiv că era considerat o boală ruşinoasă.

Redacţia revistei Medical Review of Reviews a devenit destul de repede punctul de intersecţie al tuturor celor care aveau ceva de spus, dar nu găseau cuvintele potrivite sau canalul de comunicare adecvat. Pe acest fundal, cei doi editori au primit la redacţie recenzia unei piese de teatru, Damaged Goods, care prezenta drama unei familii ajunse la disperare şi faliment social din cauza infecţiei cu sifilis. Recenzia a fost publicată, însă la acea vreme, niciun teatru nu era pregătit să pună în scenă o astfel de piesă. Bernays şi-a asumat riscul. Decis să transforme controversa în cauză, el a format un comitet de sprijin, în care a atras personalităţi ale epocii: John D. Rockefeller, William K. Venderbith , Franklin D. Roosevelt şi soţia sa, William Jay Schieffelin, un medic care tocmai cumpărase drepturile de comercializare în America a unui nou tratament împotriva sifilisului, şi preotul John Haynes Holmes din New York. Acest grup de personalităţi armonios combinate (miliardari sau autorităţi ale domeniului în care activau) a asigurat o largă vizibilitate pentru piesa de teatru, care a fost pusă în scenă pe 15 martie 1913 şi care s-a bucurat de un real succes, cu acoperire mediatică naţională.

Dar pentru cei doi tineri editori bucuria n-a durat prea mult. Din lipsă de experienţă, Bernays şi Robinson au scăpat din vedere drepturile de proprietate asupra piesei iar Richard Bennett, actorul din rolul principal, care-şi luase această rezervă înainte de lansarea piesei, a renunţat la colaborarea cu Medical Review of Reviews imediat după premieră. Succesul public al piesei Damaged Goods s-a transformat pentru moment într-un insucces personal. Dezamăgit, Bernays părăseşte Medical Review of Reviews, pleacă în Europa şi petrece vara anului 1913 alături de unchiul său, Sigmund Freud (mama lui Edward Bernays, Anna Freud Bernays, era sora lui Sigmund Freud).

Cu acest prilej, se apropie pentru prima dată de opera omului de ştiinţă şi devine conştient de importanţa înţelegerii comportamentului uman la nivel individual pentru modelarea comportamentului social. Discuţiile cu Freud îi aduc unele răspunsuri, dar mai ales foarte multe întrebări la care Bernays va încerca să găsească soluţii în anii ce vor urma. Relaţia cu Freud intră din acest moment pe un palier de cooperare profesională. Bernays îşi asumă voluntar rolul de agent al unchiului său, poziţie care se va concretiza prin publicarea în America a operelor lui, organizarea vizitelor lui Freud în universităţile din Statele Unite şi promovarea constantă, prin intermediul mass media americane, a activităţii pe care acesta o desfăşura la Viena.

În toamna aceluiaşi an 1913 revine la New York şi semnează un contract de colaborare cu Klaw & Erlanger, o agenţie care se ocupa cu promovarea pieselor de teatru pe Broadway şi pe care Bernays a numit-o în memoriile sale „un fel de General Motors în lumea show business-ului”. Rolul lui Bernays era să sprijine lansarea comediei Daddy Long-Legs, o piesă în care personajul principal, o fetiţă de 12 ani, înfruntă dificultăţile vieţii dintr-un orfelinat numai cu ajutorul optimismului şi firii sale deschise. Ca şi în cazul piesei Damaged Goods, Bernays nu promovează piesa de teatru în sine, ci mesajul acesteia. El iniţiază un comitet de voluntari, constituit în general din elevi de liceu, şi creează fondul de ajutor Daddy Long-Legs. Obiectivul principal era de a strânge bani pe care ulterior să-i doneze căminelor de orfani, tânăra actriţă din rolul principal urmând să fie transformată în mascota acestei acţiuni. Strategia a funcţionat, numărul susţinătorilor a crescut simţitor iar rezultatele au fost impresionante. Un producător de jucării s-a oferit să confecţioneze 10.000 de păpuşi Daddy, încasările rezultate din vânzarea lor urmând să fie vărsate în fondul de ajutor pentru orfani. Un campion al curselor de maşini şi-a înlocuit mascota tradiţională cu păpuşa Daddy, exemplul fiind urmat şi de alţi piloţi, mass media reflectând pe larg amănuntul. Elevii de liceu au organizat colecte de 15 cenţi, iar cu banii obţinuţi au susţinut campanii de informare Daddy. Bilanţul acestor acţiuni a fost neobişnuit: căminele de orfani din New York şi-au sporit simţitor fondurile, iar piesa de teatru Daddy Long-Legs s-a bucurat de o stagiune în care casele de bilete au făcut cu greu faţă solicitărilor.

Succesele de pe Broadway au consolidat numele lui Edward L. Bernays în lumea show business-ului, pe care începea să o îndrăgească. Contractele se înmulţesc; în 1915 este angajat de Metropolitan Opera Company pentru a asigura lansarea Baletului Rus pe scenele americane iar în 1917 de Metropolitan Musical Bureau, pentru a-l asista pe Enrico Caruso în turneul său în Statele Unite. De această dată proiectele erau mult mai complicate. Pe de o parte, Bernays nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă baletul sau opera, iar pe de altă parte, americanilor, în general, nu le păsa nici de europeni şi nici de arta lor. Probabil că majoritatea tinerilor de vârsta lui ar fi renunţat la contracte, dar pentru Bernays ofertele venite din partea celor două companii erau exact tipul de activitate în care îi plăcea să se implice. Cei trei ani petrecuţi în spatele scenelor americane au reprezentat pentru Bernays anii de acomodare cu o conduită de lucru nouă, organizată, sistematică, cu o formulă de abordare a problemelor care respecta o anumită succesiune a acţiunilor şi pe care astăzi o numim procesul relaţiilor publice.

Primul Război Mondial îl găseşte pe Edward L. Bernays în incapacitatea de a-și satisface serviciul militar. Anumite deficienţe fizice îl împiedică să se înroleze pe frontul european, chiar dacă își exprimase dorinţa prin nenumărate intervenţii pe lângă autorităţile la care avea acces. După două controale medicale succesive, verdictul era clar: inapt pentru serviciul militar, ca urmare a unor deficienţe de vedere şi a platfusului. Bernays nu făcea însă parte din categoria celor care se consolează în faţa unei uşi închise. Experienţa sa de până atunci îl învăţase cum să transforme obstacolul în șansă. Pentru el, războiul era o modalitate de a-şi demonstra apartenenţa la o societate care îl înfiase cu ani în urmă. Voia să scape de complexul celui născut în Austria şi care întâmpină suspiciunea celor din jur. A abordat problema într-un cadru mai larg, iar concluzia a fost următoarea: nu înrolarea era importantă, ci participarea la război, iar acest obiectiv putea fi atins pe căi diferite. De data aceasta a decis să lucreze pentru el însuşi, să-şi facă propria campanie de promovare, declanșând o adevărată avalanşă de scrisori de intenţie. Şi-a oferit serviciile Crucii Roşii din Franţa, a vândut certificate de stat emise de Trezorerie pentru constituirea fondului de război, s-a implicat în organizarea programelor artistice pentru soldaţi, a încurajat compozitorii şi textierii să scrie piese noi dedicate armatei, a declanşat o acţiune de colectare a instrumentelor muzicale care ulterior au fost donate fanfarelor militare.

La puţin timp de la semnarea declaraţiei de război, jurnalistul George Creel este numit în fruntea Comitetului Informării Publice (CIP), o structură guvernamentală nouă, care, timp de doi ani, îi bombardează pe cetăţenii americani cu informaţii despre război. Edward L. Bernays include Comitetul Informării Publice pe lista lungă a instituţiilor pe care le contactează pentru a-şi oferi serviciile. Obţine un interviu cu Ernest Poole, şeful Departamentului de relaţii media externe, care este impresionat de experienţa lui în campaniile de comunicare socială. Este angajat, iar după o campanie de aproape un an, Edward Bernays îşi vede obiectivul atins, având posibilitatea să servească nu în, ci pentru armata Statelor Unite, implicată în războiul împotriva Germaniei.

Avea o metodă de lucru perfecţionată în timp şi pe care acum putea s-o aplice cu detaşare, metodă ce se poate traduce prin cuvintele: cercetare, analiză, planificare, acţiune, feed-back. Din analizele sale reiese clar că războiul, înainte de a fi unul al armelor, este unul al minţii umane, al încrederii în propriile forţe şi al capacităţii de a alimenta cu optimism atât soldaţii, cât şi familiile acestora. Va câștiga cel care nu se afundă în deznădejde. Ca urmare, Bernays acţionează făcând o distincţie clară între strategiile aplicate pentru aliaţi şi cele pentru trupele inamice. În primul caz, obiectivul era acela de a mobiliza trupele americane, aplicând metode simple, dar extrem de eficiente, ca de exemplu stimularea corespondenţei dintre soldaţi şi familiile acestora, ca sursă de alimentare a optimismului şi speranţei. A doua componentă avea ca obiectiv destabilizarea morală a trupelor inamice prin bombardamente propagandistice focalizate în spatele frontului.

Activitatea desfăşurată de Bernays, profesionalismul şi ingeniozitatea lui, capacitatea de a se exprima fluent în franceză şi germană au fost atribute care au stat la baza selectării sale în delegaţia celor 16 membri CIP care au participat la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţie condusă de George Creel. Cu acest prilej, Bernays vede lumea întreagă reunită într-o singură încăpere. Vede slăbiciunile ei şi incapacitatea reprezentanţilor ei de a gândi constructiv, depăşind graniţele intereselor de scurtă durată. În 1965, în lucrarea sa autobiografică, Bernays critică cu severitate incoerenţa Conferinţei şi efectele acesteia asupra poporului american şi a lumii în general: „În 1918 am fost îngrijorat pentru viitorul lumii. Încă mai sunt. Istoricii au confirmat faptul că lipsa unor relaţii publice eficiente între preşedintele Wilson şi poporul american a fost unul dintre motivele pentru care Statele Unite n-au susţinut proiectul Ligii Naţiunilor. Aceeaşi cauză a dus la desfiinţarea Ligii la începutul anilor ’30”.

Bernays se întoarce de la Conferinţa de Pace preocupat de aceste idei. Ceea ce văzuse la Paris l-a intrigat şi i-a deschis apetitul pentru proiectele mari, cu implicaţii şi beneficii la nivelul societăţii şi/sau al comunităţii internaţionale. Parisul şi experienţa de până atunci l-au ajutat să vadă dincolo de matricea promovării sau comunicării informative, care asigură, eventual, beneficii pe termen scurt. Este din ce în ce mai preocupat de „comunicarea bidirecţională”, un concept nou pentru acea perioadă, pe care el l-a tradus mai târziu în „relaţii publice”.

Comitetul Informării Publice a fost doar începutul ascensiunii lui Edward L. Bernays în comunicarea socială eficientă. A plecat din echipa lui Creel înarmat cu o viziune mult mai largă asupra sistemului politic şi mass media la nivel naţional şi internaţional, cu un portofoliu de cunoştinţe și relaţii pe care ulterior le-a abordat ori de câte ori a fost nevoie şi, nu în ultimul rând, cu o înţelegere mult mai profundă a autorilor săi preferaţi, Gustave Le Bon (Psihologia mulţimilor), William Trotter (Instinctele turmei în timp de pace şi război), Everett Dean Martin (Comportamentul mulţimilor) şi Walter Lippmann (Opinia publică).

În biografia sa, Bernays recunoaşte că a intrat în domeniul comunicării sociale fără să stăpânească noţiunile de bază şi fără să cunoască exact semnificaţia termenilor utilizaţi atunci (press-agentry, publicity etc.). El a învăţat tehnici de promovare şi mecanismul comunicării publice în anii de stagiu petrecuţi alături de Medical Review of Reviews, Damaged Goods, Enrico Caruso şi Baletul Rus (1908-1917). Comitetul Informării Publice l-a ajutat să facă saltul spre profesionalism, iar în 1919 a decis să-şi întărească hotărârea de a rămâne în domeniu printr-o serie de acţiuni. Primul pas a fost să-şi deschidă propria firmă, al doilea, să identifice un nume pentru profesia pe care tocmai o îmbrăţişase, iar al treilea, să declanşeze o campanie susţinută de promovare a domeniului în care a activat în următorii 75 de ani.

Lunile de după război corespund unei perioade de tatonare în care Edward L. Bernays este implicat în proiecte de amplitudini diferite. Nu era însă mulţumit de etichetele „om de publicitate” sau „agent de presă”. Pentru el, domeniul pe care îl practica era mult mai vast decât putea să cuprindă termenul publicity. El nu-şi rezuma activitatea la promovarea clienţilor săi prin publicarea unor articole favorabile în mass media. În plus, publicity era recunoscută ca o activitate fără reguli, mai mult ca o tehnică de atragere sau distragere a atenţiei publice decât ca o profesie. Așa se face că, începând cu 1919, Edward L. Bernays s-a prezentat clienţilor săi în calitate de „consilier în relaţii publice”.

Campania de promovare a noii profesii a început imediat. În următorii de 75 de ani, Bernays a acordat cu regularitate interviuri şi a scris articole pe care ulterior le-a plasat în mass media de largă circulaţie. N-a scăpat nicio ocazie să facă acest lucru. A devenit legendară o întâmplare din 1920, când Bernays, chemat ca martor într-un proces, s-a prezentat în faţa instanţei în calitate de „consilier în relaţii publice”, deturnând atenţia presei, care a fost mult mai interesată de descrierea noii profesii decât de procesul în sine.

În 1921 Bernays susţine primul curs de relaţii publice la New York University, în cadrul Departamentului de Jurnalism. Scopul cursului este acelaşi: să promoveze domeniul. Din acel moment, atenţia lui Bernays asupra spaţiului academic a fost constantă. El n-a fost un profesor de carieră, dar în repetate rânduri s-a întors cu plăcere în sălile de curs pentru a împărtăşi din experienţa sa noilor generaţii. În anii pe care i-a petrecut în Cambridge, Boston (1965-1995), a monitorizat cu atenţie ceea ce se întâmpla în spaţiul universitar, iar reacţia sa a fost de fiecare dată promptă. În 1975, de exemplu, el a atras atenţia, prin intermediului periodicului Harvard Magazine, asupra absenţei cursurilor de relaţii publice din curriculum la John F. Kennedy School of Government.

În acest interval de timp Bernays a catalizat multe dintre acţiunile care au avut lor în sanctuarul învățământului universitar al Noii Anglii. Uneori nu a avut succes. De exemplu, tentativele sale de a se apropia de Harvard University s-au lovit de o linie tradiţionalistă care, în anumite privinţe, se menţine şi astăzi, aceasta fiind una dintre puţinele universităţi de prestigiu de pe continentul american care nu numai că nu au un program în relaţii publice, dar nici nu consideră comunicarea ca o filieră de studiu distinctă. Pe de altă parte însă, ceea ce nu a reuşit să facă pe malul stâng al râului Charles a făcut pe malul drept, la Boston University, care în anii ’60 inaugurează primul program masteral de relaţii publice din Statele Unite.

După 1965, Bernays se retrage la Boston, pentru a fi alături de cele două fiice ale sale şi familiile acestora. Mutarea nu echivalează însă cu pensionarea. El continuă să lucreze, să acorde consultanţă, să dea interviuri, să ia atitudine faţă de problemele sociale, să sprijine voluntar asociaţii nonguvernamentale sau comunităţi locale implicate în proiecte de binefacere. Casa lui se transformă într-un fel de Mecca a relaţiilor publice. Din 1965 şi până la moartea sa a primit vizita tuturor celor care şi-au asumat ştafeta relaţiilor publice în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI. Toţi autorii americani de renume, Scott M. Cutlip, Stuart Ewen, James E. Grunig, Todd Hunt, Fraser P. Seitel, Larry Tye, pentru a-i numi doar pe câțiva dintre ei, includ în manualele lor spaţii generoase în care este prezentată contribuţia lui Edward L. Bernays la dezvoltarea relaţiilor publice moderne.

După moartea soţiei sale (1980), relaţiile lui Bernays cu lumea academică au depăşit într-un anumit fel cadrul formal din sălile de curs. Grupurile de studenţi erau tot mai prezente în casa sa, vizitele transformându-se cu uşurinţă în seminarii susţinute în faţa peretelui plin cu fotografii ale personalităţilor pentru care Bernays lucrase de-a lungul timpului, oferindu-le viitorilor profesionişti ai comunicării sociale fragmente din istoria trăită. Cei care şi-au făcut studiile în acea perioadă la Boston rememorează cu nostalgie clipele petrecute alături de bătrânul Bernays. De exemplu, o studentă îşi aminteşte că, atunci când a împlinit 25 de ani, l-a invitat la petrecerea sa din cămin. Bernays nu numai că a răspuns invitaţiei, ceea ce a surprins pe toată lumea, dar a fost și foarte activ plecând de la eveniment printre ultimii. Într-o scrisoare trimisă câteva zile mai târziu, tânăra sărbătorită era invitată împreună cu alţi nouă colegi ai săi să-l viziteze pe Bernays pentru a continua petrecerea. La acea dată, Bernays avea aproape 100 de ani.

În 1991, Societatea Americană de Relaţii Publice, cea mai importantă organizaţie profesională, care la acea vreme cuprindea peste 18.000 de specialişti din Statele Unite, s-a reunit la Boston pentru a-l celebra pe cel mai în vârstă membru al său. Organizatorii erau îngrijoraţi dacă Bernays poate şi doreşte să adreseze un cuvânt participanţilor la conferinţă. „Sigur că da, a răspuns el. Am trăit o sută de ani şi am o grămadă de lucruri de spus”. A ţinut un discurs de 12 minute, coerent, cursiv, care a electrizat şi a ridicat în picioare întreaga sală.

La moartea sa, în 1995, Edward L. Bernays a lăsat moştenire omenirii un domeniu nou, 14 cărţi, foarte multe interviuri, scrisori către editori, campanii de comunicare care au devenit clasice şi 800 de cutii ce cuprind manuscrise, notiţe, registre privind clienţii săi, jurnale etc., detalii ale unei cariere care s-a împletit cu istoria. Toate acestea se află la Biblioteca Congresului Statelor Unite, iar cercetătorii n-au reuşit până acum să desluşească decât o parte din faţa nevăzută a consilierului în relaţii publice. Însă în ceea ce-l priveşte pe Edward Bernays, timpul a cristalizat deja faptele, iar contribuţia sa la definirea societăţii moderne în care trăim astăzi este incontestabilă.

Remus Pricopie

Edward L. Bernays - Cristalizarea opiniei publice

   Edward Bernays - Cristalizarea Opiniei Publice by Olga Constantin

Tacticile mișcării homosexuale + documentar (RO)

TACTICILE MIȘCĂRII HOMOSEXUALE

Sunt absolut de acord cu căsătoria între homosexuali, cu singura condiție ca ambii să fie politicieni. Tot ce poate contribui la nereproducerea lor este o binefacere pentru noi toți. George Pruteanu

Pe 26 iunie 2015, Curtea Supremă a Statelor Unite a legalizat căsătoriile homosexuale pe întreg teritoriul țării. Anterior, secretarul de stat John Kerry anunțase că problematica drepturilor homosexuale este una dintre prioritățile politicii americane. Conform unor sondaje de opinie, căsătoriile între persoane de același sex sunt acceptate de cca 50% dintre americani. Cum s-a ajuns aici, în doar câteva zeci de ani? Un articol publicat în 1987, The Overhauling of Straight America (Revizuirea Americii heterosexuale), semnat de activiştii homosexuali Marshall Kirk şi Erastes Pill, a devenit un text de referința privind tacticile folosite de mișcarea homosexuală, pentru a se impune în ochii opiniei publice americane. Aceste persoane erau foarte şcolite. Kirk era cercetător în neuropsihiatrie, cu studii la Harvard; Madsen avea un doctorat în Politică tot la Harvard şi era expert în tactici de persuasiune publică şi marketing social.

Între timp, The Overhauling of Straight America a devenit biblia mişcării homosexuale, întrucât prezintă strategii atât pentru a-i face pe homosexuali mai acceptaţi, cât şi pentru a-i demoniza pe oponenţii homosexualităţii. Întreaga campanie se bazează nu pe argumente raţionale, ci pe manipularea emoţională a publicului. (Ulterior, Kirk şi Madsen au dezvoltat principiile din articol într-o carte de 398 de pagini: After the Ball: How America Will Conquer Its Fear and Hatred of Gays in the 90s (După bal: Cum îşi va depăşi America teama şi ura de homosexuali în anii ’90). Noi ne vom concentra aici pe articolul lor iniţial, din 1987. Pentru a transmite corect spiritul acelui material, vom apela frecvent la citarea lui directă.

Publicat în 1987 în revista pentru homosexuali Guide, „Revizuirea Americii heterosexuale” începe cu: „Primul lucru ce trebuie făcut e desensibilizarea publicului american cu privire la homosexuali şi la drepturile acestora. A desensibiliza publicul înseamnă a-l face să privească homosexualitatea cu indiferenţă, fără nici o emoţie”. Autorii vorbesc despre obiectivul de a pune preferinţele sexuale pe acelaşi palier cu preferinţele pentru aromele de îngheţată sau sport: ție-ţi place ciocolata, mie-mi place vanilia; tu preferi voleiul, eu fotbalul. Nu-i nicio problemă. „Cel puţin la început, scriu autorii, urmărim să desensibilizăm publicul şi nimic mai mult. Nu trebuie şi nu ne aşteptăm la o înţelegere deplină a homosexualităţii din partea omului obişnuit. Renunță a convinge masele că homosexualitatea e un lucru bun. Dar dacă-i îi faci să considere că e doar un lucru obişnuit, dacă-i faci să ridice din umeri, lupta ta pentru drepturi juridice şi sociale e practic câştigată. Şi ca să-i faci doar să ridice din umeri, homosexualii nu trebuie să mai pară misterioşi, ciudați şi diferiţi”. Textul face apel la o campanie masivă în mass-media, pentru schimbarea imaginii homosexualilor și „orice campanie care urmăreşte această schimbare trebuie să realizeze şase lucruri”. Următorii şase paşi sunt luaţi direct din articolul lui Kirk şi Pill:

Pasul 1: Vorbiţi despre homosexuali şi homosexualitate cât mai tare şi mai des posibil

„Principiul din spatele acestui sfat e simplu, spun Kirk şi Pill, aproape orice comportament începe să pară normal, dacă eşti expus la el suficient de mult timp şi în suficient de multe locuri. Acceptarea noului comportament va depinde în ultimă instanţă de numărul de cunoscuţi care-l practică sau acceptă”. Iniţial, o persoană poate fi ofensată, însă autorii spun că „atâta timp cât John nu se simte presat să facă la fel, atât timp cât comportamentul în cauză nu-i ameninţă siguranţa fizică şi financiară, se va obişnui cu el şi viaţa va merge mai departe”. Viaţa merge mai departe şi John şi prietenii lui vor deveni mai toleranţi faţă de homosexualitate, aceasta devenind doar un mod de viaţă alternativ şi legitim. „Modalitatea prin care putem atenua sensibilităţile primare faţă de homosexualitate este să facem ca mulţi oameni să vorbească despre subiect, într-o manieră neutră sau pozitivă”. Cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se creează impresia că publicul este împărţit în atitudini. „Chiar şi cele mai acebre dezbateri dintre susţinători şi oponenţi servesc scopului nostru, atât timp cât homosexuali respectabili ies în faţă şi-şi prezintă punctul de vedere”.

Autorii insistă că vorbitul despre homosexualitate trebuie să fie doar un vorbit, nu o îndoctrinare. „În fazele primare ale oricărei campanii îndreptate către cetăţeanul heterosexual, masele nu trebuie să fie şocate şi îndepărtate, prin expunerea prematură la comportamentul homosexual în sine. Descrierile sexuale trebuie reduse la minimum, iar drepturile homosexualilor trebuie prezentate ca o chestiune socială abstractă”. Ei subliniază importanţa discutării problematicii homosexuale în mass-media vizuală, în filme şi la televiziune, acestea fiind „cele mai puternice formatoare de imagine din societatea occidentală”. Omul de rând petrece zilnic un număr de ore în faţa televizorului. „Acestea deschid o poartă către lumea privată a heterosexualilor, prin care se poate introduce un cal troian”.

Hollywoodul este descris de autori ca fiind cea mai bună armă ascunsă pe care o au homosexualii pentru a desensibiliza publicul. Ei laudă faptul că în ultimii 10 ani (până în 1987), personajele homosexuale au devenit vizibile în filme şi emisiuni TV. De atunci, aceste apariții au devenit tot mai frecvente, şi totul face parte din strategia de inducere a acceptării publice a homosexualităţii. Uitaţi-vă, de pildă, la serialele Will & Grace sau The L Word; la filme ca Brokeback Mountain şi la homosexualii simpatici care au roluri principale în filme ca Bridget Jones Diary şi As Good As it Gets. Personajele homosexuale plăcute sunt tot mai numeroase, iar asta nu e o întâmplare.

Kirk şi Pill concep apoi un atac la scară largă asupra religiei. „Opinia publică este sursa principală de valori oficiale, iar autoritatea religioasă cealaltă sursă. Când cultele conservatoare îi condamnă pe homosexuali, noi putem face două lucruri ca să combatem homofobia credincioşilor. În primul rând, putem altera standardele morale, adică să facem publică susţinerea homosexualilor de cultele mai moderate, formulând obiecţii teologice cu privire la interpretarea conservatoare a învăţăturilor biblice şi expunând ura şi lipsa de uniformitate. În al doilea rând, putem submina autoritatea morală a cultelor homofobe, prezentându-le ca rămase în urmă faţă de vremurile moderne şi de ultimele descoperiri ale psihologiei. Împotriva influenţei puternice a religiei instituţionalizate trebuie să mobilizăm influenţa şi mai puternică a știinţei şi opiniei publice (sabia şi scutul acelui „umanism secular” dezavuat). O asemenea coaliţie monstruoasă a funcţionat bine şi înainte împotriva cultelor, în probleme cum ar fi divorţul şi avortul. Cu suficiente discuţii libere despre acceptabilitatea homosexualităţii, această coaliţie poate funcţiona şi aici”.

Pasul 2: Prezentaţi-i pe homosexuali ca victime, nu ca activişti agresivi

Hollywoodul este descris de autori ca fiind cea mai bună armă mascată pe care o au homosexualii pentru a desensibiliza publicul. Ei laudă faptul că personajele homosexuale sunt tot mai vizibile în filme şi în emisiunile TV. „În orice campanie pentru câştigarea publicului, homosexualii trebuie zugrăviţi ca victime care au nevoie de protecţie, astfel încât heterosexualii să fie înclinaţi prin reflex să-şi asume rolul de protectori. Dacă însă homosexualii sunt prezentaţi ca un grup puternic şi mândru, care promovează un stil de viaţă nonconformist şi deviant, atunci ei vor fi văzuţi ca o ameninţare publică, ce justifică opoziţia şi opresiunea. Din acest motiv, trebuie să rezistăm ispitei de a ne afişa „mândria homosexuală” atunci când asta vine în conflict cu imaginea de homosexual-victimă. Trebuie să găsim calea de mijloc între a-i impresiona pe heterosexuali cu numărul nostru mare pe de-o parte şi a le declanşa o paranoia ostilă (Nu mai ai loc de ei!) pe de altă parte”.

„O campanie media pentru promovarea imaginii homosexualului-victimă trebuie să folosească simboluri care reduc sentimentul de ameninţare al publicului, care va coborî garda şi care sporesc imaginea victimizării. În practică, asta înseamnă că mustăcioşii cu muşchi nu trebuie să apară în reclamele homosexuale şi în alte prezentări, ei lăsând loc figurilor simpatice ale unor tineri sau bătrânei şi ale unor femei atrăgătoare. (Inutil să mai spunem că grupurile limitrofe, cum ar fi North American Man-Boy Love Association nu trebuie să apară în asemenea campanii: cei suspectaţi de molestarea copiilor nu pot fi prezentați niciodată ca victime)”.

Kirk şi Pill indică două mesaje diferite despre homosexualul-victimă, care trebuie transmise. „Primul, publicului trebuie să i se spună că homosexualii sunt nişte victime ale sorţii, în sensul că niciunul nu şi-a ales preferinţa sexuală. Mesajul trebuie să spună: „Dacă-i întrebi pe homosexuali, ei aşa s-au născut, aşa cum voi v-aţi născut heterosexuali, albi, negri, inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au ales ei asta şi deci nu pot fi judecaţi din punct de vedere moral. Ce fac ei nu e ceva conştient, ci ceva natural. Acest destin ar fi putut fi şi al vostru!” Această strategie funcționează peste tot. Uitaţi-vă la Lady Gaga şi la albumul ei, Born this Way (Născut aşa). Uitaţi-vă la ura viscerală pe care o au homosexualii faţă de asociaţii precum Courage sau Exodus, care-i consiliază pe bărbaţii şi femeile ce vor să scape de homosexualitate. Dacă homosexualitatea poate fi învinsă, asta distruge argumentul fals că homosexualii sunt victime ale sorţii, care nu pot face nimic să se schimbe.

Kirk şi Pill continuă: „Persoanele care apar în campania publică trebuie să fie decente şi îngrijite, atrăgătoare, admirabile după standardele heterosexuale, şi să nu li se poată obiecta nimic – cu alte cuvinte, să nu se deosebească de heterosexualii pe care vrem să-i câștigăm de partea noastră. Purtătorii de cuvânt ai cauzei noastre trebuie să fie „homosexuali normali”, nu „homosexuali la înfăţişare”. Numai în aceste condiţii va fi perceput corect mesajul: „Aceşti oameni sunt victime ale unei sorţi care-ar fi putut fi şi a ta”.

Pasul 3: Daţi-le protectorilor o cauză dreaptă

„Să conducem o campanie media care-i înfăţişează pe homosexuali ca victime ale societăţii şi-i încurajează pe heterosexuali să-și asume rolul de protectori. Puţine femei heterosexuale şi şi mai puţini bărbaţi heterosexuali vor dori să apere homosexualitatea pe faţă. Majoritatea îşi vor ataşa impulsul protector de un principiu al dreptăţii sau legii, de o dorinţă generală pentru un tratament egal şi corect în societate. Campania noastră nu trebuie să ceară susţinerea directă pentru practicile homosexuale, ci să preia anti-discriminarea ca temă a ei. Dreptul la libera exprimare, libertatea credinţei, libertatea de asociere, tratamentul corect şi protecţia egală în faţa legii – acestea trebuie să fie aspectele aduse în atenţie de campania noastră”.

Pasul 4: Faceţi-i pe homosexuali să pară buni

„Pentru a-l face pe homosexualul-victimă simpatic pentru heterosexuali, trebuie să-l înfăţişezi ca pe un om obişnuit. Însă o temă suplimentară a campaniei trebuie să fie mai agresivă şi mai tenace: pentru a neutraliza presa negativă de care au parte zilele acestea homosexualii şi lesbienele, campania trebuie să-i portretizeze pe homosexuali ca pe nişte stâlpi superiori ai societăţii. Da, da, ştim – şmecheria asta e atât de veche, că măcăne. Dar şi alte minorităţi au folosit-o în anunţuri ce anunţau cu mândrie „Ştiaţi că acest mare bărbat/femeie a fost...?” Mesajul e vital pentru toţi acei heterosexuali care-i văd pe homosexuali ca pe nişte ciudaţi: singuratici, rataţi, beţivi, sinucigaşi, agresori de copii”. Autorii subliniază importanţa validării cu ajutorul vedetelor: „Vedetele pot fi hetero sau homo.”

Pasul 5: Faceţi-i pe oponenţi să pară răi

„Într-o fază ulterioară a campaniei media pentru drepturile homosexualilor – după ce celelalte reclame homo au devenit obişnuite – va fi momentul să-i abordăm pe restul oponenţilor. Ca să fim direcţi, ei trebuie demonizaţi. Aici, scopul nostru e dublu. Mai întâi, urmărim să înlocuim mândria auto-suficientă a publicului cu privire la homofobia lui cu ruşine şi vină. În al doilea rând, vrem să-i facem pe antihomosexuali să pară atât de urâţi, încât omul de rând să vrea să se disocieze de asemenea modele. Publicul trebuie să vadă imagini ale unor homofobi gălăgioşi, ale căror opinii îl dezgustă pe omul de rând. Aceste imagini pot include: membri ai Ku Klux Klan care cer arderea de vii sau castrarea homosexualilor; predicatori bigoţi, tulburați, cu o ură isterică; derbedei, golani şi puşcăriaşi ameninţători, care vorbesc lejer despre „poponarii” pe care i-au omorât sau pe care i-ar omorî; un tur prin lagărele de concentrare naziste, unde au fost torturaţi şi ucişi homosexuali”.

Autorii explică mai departe: „Aceste imagini trebuie puse alături de cele ale homosexualilor victime, prin metoda numită de propagandişti „tehnica parantezei”. De exemplu, timp de câteva secunde este arătat un predicator înfierbântat, cu ochii bulbucaţi, care tună şi fulgeră împotriva „acelor degeneraţi şi îndrăciţi”, bătând cu pumnul în masă. În timp ce acesta îşi continuă tirada, imaginea se schimbă pe imaginile unor homosexuali care arată decent, inocent şi amabil; apoi revenim la figura înroşită a predicatorului ş.a.m.d. Contrastul e evident, efectul devastator”.

Pasul 6: Solicitaţi fonduri

„Orice campanie masivă va necesita cheltuieli lunare sau chiar anuale – un amplu mecanism de strângere de fonduri,” spun autorii. Ei îi îndeamnă pe homosexuali să contribuie masiv la această campanie. „Întrucât acei homosexuali care n-au familii de întreţinut au, de obicei, mai multe fonduri la dispoziţie decât ceilalți, ei îşi pot permite să contribuie cu mai mult... Invitaţia trebuie adresată atât homosexualilor, cât şi heterosexualilor interesaţi de dreptatea socială”. Doi ani mai târziu, în cartea lor, „După bal”, Kirk şi Madsen îşi prezintă în clar planul pentru propaganda de masă menită să convertească America la promovarea cauzei homosexuale. Ei scriu: „...prin conversie înţelegem conversia emoţiilor, minţii şi voinţei omului de rând, printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propagande servită poporului prin mass-media”.

Demonizaţi creştinismul

În ton cu „Revizuirea Americii heterosexuale” a lui Kirk şi Pill, procesul de demonizare a celor ce se opun homosexualităţii se derulează azi cu o viteză ameţitoare. Atacul homosexualilor se îndreaptă în special împotriva creştinismului. Pe un site al homosexualilor dedicat prezentării „infracţiunilor de ură”, activiştii pretind că organizaţiile pro-familie au un discurs al urii atunci când critică comportamentul homosexual şi că acest discurs trebuie să fie curmat. Acest site pune un semn de egalitate între opoziţia faţă de homosexualitate şi uciderea evreilor de către Hitler. Acelaşi website dă vina pe grupurile pro-familie pentru uciderea lui Matthew Shepard, un student homosexual (de fapt, acesta a fost ucis într-un jaf, nu pentru că era homosexual).

În 2004, pastorul suedez Ake Green a fost condamnat la o lună de închisoare pentru că a criticat homosexualitatea într-o predică ţinută în biserică.

În New York, un panou cu un verset din Biblie a fost dat jos la presiunea consiliului local, care a declarat că reprezintă „un discurs al urii.”

În 2005, în Massachussetts, David Parker a fost arestat pentru că a protestat la şcoala la care copilul lui era îndoctrinat cu homosexualitate! În cele din urmă, el şi-a retras copilul de la acea şcoală. A petrecut doi ani prin tribunale şi a pierdut la toate apelurile.

Este evident că strategiile şi tacticile din „Revizuirea Americii heterosexuale” şi din „După bal” sunt aplicate acum la nivel naţional şi internaţional. Homosexualitatea le este impusă statelor ca un stil de viaţă normal. Statul California a adoptat o lege prin care se impune predarea „istoriei gay” în şcolile publice. Fără îndoială că acesta este planul pe care vor să-l implementeze activiştii homosexuali şi politicienii corupţi în şcolile din Statele Unite [și nu numai acolo, am spune noi].

Sursa: aici

Pe aceeași temă, citiți și articolul „Cuvintele mama și tata” aici: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/cuvintele-mama-si-tata.html

Sodom (RO)

Un documentar șocant al lui Arkady Mamontov despre propaganda homosexuală și pedofilă

Ce sunt asasinii economici + VIDEO (RO)

CE SUNT ASASINII ECONOMICI

Există două metode de a cuceri și a înrobi o națiune. Prima este prin sabie, iar cealaltă prin îndatorare. 
John Adams (1789-1797), al doilea președinte al Statelor Unite ale Americii

John Perkins este un fost „asasin economic” care timp de 10 ani și-a pus competențele de economist și puterea de convingere în slujba imperiului mondial. Misiunea lui a fost aceea de a ruina țările lumii a treia, pentru a maximiza profitul marilor corporații americane. Ulterior, regretând ce-a făcut, a scris cartea „Confesiunile unui asasin economic” și a pornit o campanie de dezvăluiri, dorind prin aceasta nu numai să deschidă ochii politicienilor, ci și să determine corporațiile să dea dovadă de mai multă responsabilitate economică, socială și în ceea ce privește protejarea mediului. Iată câteva informații surprinzătoare pe care le transmite John Perkins prin prelegerile sale:

«Aș spune că după cel de-Al Doilea Război Mondial, noi, asasinii economici, am reușit să creăm primul imperiu cu adevărat mondial. Am reușit acest lucru fără armată. Contrar modului în care au procedat imperiile de-a lungul istoriei, noi am folosit cu abilitate pârghiile economice. Lucrăm în multe moduri, dar cel mai frecvent este acela de a găsi o țară cu resurse naturale, cum ar fi petrol, și de a-i aranja acelei țări un împrumut uriaș la Banca Mondială sau la o altă organizație de acest tip. Dar, de fapt, banii nu ajung cu adevărat în țara respectivă, ci la marile noastre corporații, pentru a construi acolo infrastructură – centrale electrice, parcuri industriale, porturi – lucruri de care să poată beneficia ulterior corporațiile noastre și câțiva oameni bogați sau cu putere de decizie din acea țară. Iar asta nu ajută deloc populația. Țara se alege cu o datorie mare, pe care nu poate s-o plătească, iar asta face parte din plan.

La un moment dat, noi, asasinii economici, mergem înapoi acolo și le spunem: Ascultați, dacă n-aveți bani să vă plătiți datoriile, vindeți-vă ieftin petrolul companiilor noastre... lăsați-ne să construim o bază militară la voi în țară... trimiteți trupe care să lupte alături de-ale noastre în Irak... votați-ne la următoarele alegeri ONU etc. Le mai cerem să privatizeze companiile de electricitate, de apă și canalizare și să le vândă corporațiilor americane și multinaționalelor. Este modul tipic în care acționează Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială ­– îndatorează o țară cu o sumă atât de mare, încât aceasta să n-o poată plăti. Apoi tot ei se oferă să refinanțeze datoria, iar țara trebuie să plătească o dobândă și mai mare. Prin urmare, țara respectivă își vinde corporațiilor străine resursele, serviciile sociale, companiile de utilități, sistemul de învățământ, de asigurări... Deci țării i se dă o lovitură dublă, triplă, cvadruplă.

Conceptul de „asasin economic” a apărut la începutul anilor ’50, când Mohammad Mosaddegh a fost ales în mod democratic prim ministru în Iran. La vremea aceea, era considerat o speranță pentru democrație în Orientul Mijlociu. Revista Time l-a desemnat chiar omul anului. Dar una dintre ideile lui a fost aceea că companiile petroliere străine trebuie să plătească mai mult pentru petrolul pe care-l cumpără, deoarece iranienii trebuie să aibă un câștig de pe urma vânzării propriului petrol. Desigur că asta nu ne-a plăcut, dar ne-a fost frică să facem ce făceam de obicei, adică să trimitem armata peste ei. Așa că am trimis un agent CIA – Kermit Roosevelt, rudă cu președintele Teddy Roosevelt – cu câteva milioane de dolari, care au fost foarte eficiente. În scurt timp, s-a reușit ca Mosaddegh să fie dat jos, fiind înlocuit cu shar-ul Iranului.

Așa a apărut o nouă modalitate, ușoară și ieftină, de a manipula țările deținătoare de resurse. Singura problemă cu Roosevelt a fost faptul că era agent CIA. Dacă s-ar fi aflat, consecințele ar fi putut fi serioase. Așa că s-a luat decizia ca de-atunci încolo să se apeleze la consultanți privați, care să canalizeze banii prin Banca Mondială, FMI sau altă agenție de acest tip, și să se aducă oameni ca mine, care lucrează pentru companii private. În cazul în care am fi fost descoperiți, nu s-ar fi făcut legătura cu guvernul. Și așa s-a născut un nou tip de soldat: asasinul economic.

În 1954, când Arbenz a devenit președinte al Guatemalei, țara era controlată în mare măsură de compania United Fruit și de mari corporații internaționale. Arbenz le-a spus oamenilor că vrea să le dea pământul înapoi. A implementat politici în acest sens, dar cei de la United Fruit n-au fost prea încântați, așa că au angajat o firmă de relații publice, care a lansat o campanie pentru a convinge Congresul, mass-media și cetățenii Statelor Unite că Arbenz era o marionetă a URSS și că dacă l-am fi lăsat la putere, URSS ar fi creat o bază în această emisferă. Pe atunci, exista în mințile tuturor o frică exagerată de „teroarea roșie”, așa că CIA și armata s-au angajat să-l înlăture de la putere. Asta s-a și întâmplat. Am trimis avioane, soldați, șacali și tot ce-am putut, și l-am înlăturat. Imediat, cel care i-a luat locul a redat corporațiilor internaționale (inclusiv United Fruit) toate drepturile și posesiunile anterioare.

Ecuador a fost condus mulți ani de dictatori brutali, pro-SUA. Apoi, în 1981, poporul a decis să se facă alegeri democratice. Candidatul Jaime Roldos a avut ca scop principal să se folosească resursele țării în beneficiul oamenilor. A câștigat cu un scor copleșitor de mare, nimeni până la el nu mai câștigase alegerile atât de detașat. Imediat a început să implementeze politicile promise în campanie, pentru ca profiturile din petrol să ajungă la populație. Ei bine, aici, în SUA, nouă nu ne-a plăcut asta. Am fost trimis acolo ca unul dintre numeroșii asasini economici, pentru a-l corupe pe Roldos: „Știi, dacă joci jocul nostru, poți ajunge foarte bogat, tu și familia ta, dar dacă continui să faci ce-ai promis, vei pleca. N-a vrut să asculte și a fost asasinat. Imediat ce s-a prăbușit avionul în care era, zona a fost închisă. Singurii care au avut acces au fost militarii SUA aflați într-o o bază militară din apropiere și câțiva militari din Ecuador. Când s-au demarat investigațiile, doi martori cheie au murit în accidente de mașină înainte de a avea șansa să depună mărturie. Multe lucruri stranii s-au întâmplat în jurul morții lui Roldos. Cred că oamenii care au urmărit acest caz n-au avut nicio îndoială că a fost vorba de un asasinat, și asta pentru că nu s-a lăsat corupt.

Omar Torrijos, președintele statului Panama, a fost unul dintre preferații mei. Era carismatic și chiar voia să-și ajute țara. Când am încercat să-l corup, mi-a spus: „Uite, John... (de fapt, îmi spunea Juanito) nu vreau bani, vreau ca țara mea să fie tratată corect. Vreau ca SUA să-și plătească datoriile față de acest popor, pentru toate distrugerile pe care le-a făcut aici. Vreau să ajut și alte țări din America Latină să-și câștige independența față de această prezență teribilă din nord. Voi ne exploatați. Vreau Canalul Panama înapoi, în mâinile acestui popor. Așa că lasă-mă în pace. Nu încerca să mă mituiești”. Era în anul 1981 și în luna mai fusese asasinat Jaime Roldos, președintele Ecuadorului. Omar era conștient că la fel putea păți și el și mi-a spus: „Probabil că sunt următorul. Dar o să fac ceea ce am promis să fac. Am renegociat canalul și va fi din nou în mâinile noastre. Am terminat negocierile cu Jimmy Carter și avem un tratat semnat”. Două luni mai târziu a murit și el într-un accident de avion. Nu există nicio îndoială că a fost executat de șacali CIA. Există foarte multe dovezi. Unul dintre bodyguarzii lui Torrijos i-a dat în ultimul moment, pe când ieșea din avion, un mic casetofon ce conținea o bombă.

Interesant e că acest sistem a continuat ani la rând în același mod, doar că asasinii economici au devenit din ce în ce mai buni. Apoi ne-a venit o idee pe care am aplicat-o în 1988 în Venezuela, când Hugo Chavez a fost ales președinte. Înaintea lui fuseseră mulți președinți corupți, care practic distruseseră economia țării. Chavez a fost ales democratic. A înfruntat SUA și a cerut ca petrolul Venezuelei să fie folosit în beneficiul poporului. Desigur că asta nu ne-a plăcut nouă, americanilor. În 2002 s-a stârnit o revoltă și nimeni n-a avut vreo îndoială că CIA se afla în spatele evenimentului. Era identică cu ceea ce Kermit Roosevelt făcuse în Iran: au plătit oameni să iasă în stradă, să protesteze, să-i ceară lui Chavez să plece. Dacă poți convinge două mii de oameni să facă asta și mai aduci și televiziunea, poți să faci să pară că toată țara a ieșit în stradă. Apoi lucrurile încep să degenereze. Dar oamenii lui Chavez l-au servit cu atâta loialitate, încât au reușit să înfrângă revolta. Acesta a fost un moment unic în istoria Americii Latine.

Irak este exemplul perfect de cum funcționează sistemul. Noi, asasinii economici, suntem prima linie: Mergem acolo, încercăm să corupem guvernanții și să-i facem să accepte împrumuturi uriașe, pe care apoi le folosim pentru a-i cumpăra. Dacă eșuăm, așa cum mi s-a întâmplat mie în Panama cu Omar Terrijos și în Ecuador cu Jaime Roldos, a doua linie este să trimitem șacalii. Aceștia răstoarnă guvernul. Apoi vine noul guvern, care va face ce vrem noi. Iar președintele știe ce se i va întâmpla dacă face altfel. În cazul Irakului, ambele metode au dat greș. Asasinii economici n-au reușit să-l convingă pe Saddam Hussein, așa că am trimis șacalii să-l asasineze, dar aceștia n-au reușit. Garda lui de corp era prea bună. În 1991 am trimis armata. În acel moment am presupus că Saddam se va răzgândi. Am fi putut, desigur, să-l înlăturăm, dar era prea puternic și înconjurat de gărzi extrem de competente. Îi învinsesem armata și speram să se răzgândească. Am trimis din nou asasinii economici, tot fără succes. Dacă aceștia ar fi reușit, Saddam Hussein ar fi și acum la putere și i-am fi vândut câte avioane de luptă ar fi vrut și orice ar mai fi vrut. Dar șacalii n-au reușit să-l înlăture, așa că am trimis din nou armata. De data asta, am făcut treaba până la capăt. L-am înlăturat și totodată ne-am ales cu contracte de construcție foarte profitabile, pentru a reconstrui o țară pe care tot noi o distrusesem. Așadar, Irakul este exemplul perfect al celor trei stadii: asasinul economic → șacalii → armata. În acest mod subtil ne-am creat un imperiu, dar unul clandestin.

Toate imperiile din trecut au fost construite cu ajutorul armatei și toți știau ce fac. Romanii, grecii, englezii, francezii, germanii erau mândri de asta. Și toți aveau un motiv declarat: răspândeau civilizația, o anumită religie etc. Dar oamenii din Statele Unite nu știu că trăiesc de pe urma unui imperiu clandestin. Nu știu că astăzi există mai multă sclavie în lume decât a fost vreodată. Ar trebui să ne întrebăm: Dacă există un imperiu, cine este împăratul? În mod evident, președinții SUA nu sunt împărați. Împărat e cineva care nu e ales, nu are un mandat limitat și nu răspunde în fața nimănui. Prin urmare, nu-i putem numi pe președinții noștri împărați, dar avem ceva care ar fi echivalentul împăratului. Este ceea ce eu numesc „corporatocrație”.

Corporatocrația este un grup de indivizi care conduc cele mai mari corporații și care se comportă ca împărații unui imperiu. Ei controlează mass-media, fie direct, fie prin publicitate. Controlează majoritatea politicienilor, pentru că le finanțează campaniile electorale. Nu sunt aleși, nu au mandat, nu raportează nimănui. La vârful corporatocrației nu-ți mai poți da seama dacă persoana lucrează pentru o corporație privată sau pentru guvern, deoarece se mișcă tot timpul dintr-o parte în alta. Deci ai un individ care la un moment dat este președintele unei mari companii de construcții, cum ar fi Halliburton, și în următorul moment este vicepreședintele Statelor Unite. Și asta se întâmplă indiferent dacă la conducere se află republicani sau democrați. Se mișcă dintr-o parte în alta, pe ușa batantă. Într-un fel, guvernul nostru este invizibil. Politicile lui sunt îndeplinite de corporații și, de fapt, acestea sunt create de corporatocrație și prezentate guvernului spre aprobare.

Mecanismul ăsta nu e ceva gen „teoria conspirației”. Acești oameni nu trebuie să se întâlnească și să comploteze pentru a face anumite lucruri. Cu toții lucrează având în minte un singur scop: maximizarea profitului, indiferent de costurile sociale și de mediu. Această manipulare exercitată de corporatocrație prin îndatorare, mituire și selecție politică se numește globalizare.»

Sursa: John Perkins – Confesiunile unui asasin economic

John Perkins – interviu Digi
în cadrul emisiunii „Pașaport diplomatic” (RO)