Cum să trăim 150 de ani - eBook

CUM SĂ TRĂIM 150 DE ANI

S-a scris mult în ultima vreme despre căile prin care se poate să trăim o viaţă lungă și lipsită de boli. Ne sunt prezentate diete mira­culoase, ne sunt lăudate diverse formule, ne sunt ridicate în slăvi metode de reducere a greutăţii şi de încetinire a îmbătrânirii. Ni se induce ideea că sănătatea noastră depinde de nişte pilule miraculoase. În realitate, revenirea la starea de sănătate necesită ani de efort, după cum bolile de care suferim în prezent au fost provocate de ani de neglijenţă. Iar sănătatea deplină nu ne este dată de medicamentele chimice şi de formulele minune, ci de un stil de viaţă în armonie cu natura. Aceasta este filozofia cărţii „Cum să trăim 150 de ani”. Autorul, dr. Mikhail Tombak, este absolvent al Universității din Moscova, Facultatea de chimie și biologie. A fost mulți ani directorul Institutului de Științe ale Sănătății și a scris mai multe cărți de succes pe tema vindecării și a menținerii sănătății. Suferind de câteva boli și fiind aproape infirm în copilărie, dr. Tombak s-a decis să studieze medicina chineză, tibetană și alte metode alternative de vindecare din Orient, experimentând uneori pe el însuși. Creându-și astfel propriul sistem holistic de menţinere a unei sănătăţi optime, a devenit o autoritate în materie de longevitate.

Factorul sionist - eBook + documentar (RO)

FACTORUL SIONIST 

INFLUENȚA IUDAICĂ ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX

 

Ivor Benson a fost, ca şi Douglas Reed, un jurnalist britanic participant la evenimentele care au trasat caracterul şi destinele secolului nostru. A scris pentru ziarele The Daily Express şi The Daily Telegraph din Londra şi The Rand Daily Mail din Johannesburg, Africa de Sud, iar din 1964 până în 1966 a fost consilierul pe probleme de informaţii al primului ministru Ian Smith al Rhodeziei (astăzi Zimbabwe). Astfel, a fost observator direct şi imediat al acţiunii de distrugere a civilizaţiei şi economiei continentelor din emisfera sudică. Cartea The Zionist Factor nu este o analiză istorică continuă, ci o serie de discuţii ale diferitelor aspecte ale ofensivei dirijate împotriva creştinismului şi civilizaţiei sale. Unele au apărut sub formă de articole în revista lunară a autorului, Behind the News (În spatele ştirilor) apărută în Africa de Sud. Publicată pentru prima dată în 1986 şi apoi, cu adăugiri, în 1992, această carte continuă analiza făcută de Douglas Reed în monumentala sa carte Controversa Sionului, cu fapte petrecute după scrierea acelei cărţi, care se opreşte în 1956.

Cartea cărților - În căutarea trecutului misterios - eBook + documentar (RO)

CARTEA CĂRȚILOR

- ÎN CĂUTAREA TRECUTULUI MISTERIOS -

Istoria autentică a civilizațiilor este interzisă. Conjurații puternice veghează asupra menținerii stricte a unei versiuni alterate, care este singura autorizată a fi exprimată. Robert Charroux

Cercetătorul și autorul francez Robert Charroux (1909-1978) este unul dintre pionierii teoriei astronautului antic, publicând pe această temă, chiar înaintea celebrului Erich von Däniken, șase lucrări minuțios documentate. El nu are ambiţia să substituie celor patru milenii de istorie cunoscută o altă relatare privind existenţa şi evoluţia civilizaţiei umane, ci încearcă doar să dezvăluie acele aspecte inexplicabile, observate și consemnate de istorici și arheologi de-a lungul anilor, dar ignorate sau chiar suprimate de comunitatea academică oficială.

Edward L. Bernays - Părintele relațiilor publice + eBook

EDWARD L. BERNAYS 

PĂRINTELE RELAŢIILOR PUBLICE

În anul 1990, revista Life a dedicat un număr special celor mai importanţi 100 de americani ai secolului XX. Printre nume sonore, ca Louis Armstrong, Marlon Brando, Walt Disney, Albert Einstein, Henry Ford, George Gallup, Ernest Hemingway, John F. Kennedy, Martin Luther King Jr., Richard Nixon, J. Robert Oppenheimer, Elvis Presley, Ronald Reagan, John D. Rockefeller Jr., Eleonor Roosevelt, a fost inclus şi Edward L. Bernays, un ilustru necunoscut publicului larg, ale cărui acţiuni s-au răsfrânt însă asupra a milioane de oameni. Din spatele cortinei, ca un adevărat regizor al spectacolului social, Bernays a construit imagini care ulterior au devenit legende. El a adus săpunul în mâinile copiilor, învățându-i să-l îndrăgească și folosească, a readus cărţile în mâinile cititorilor, micul dejun pe mesele americanilor și ţigările în poşetele doamnelor. A influenţat casele de modă în definirea idealului de frumuseţe, a ridicat şi a coborât oameni politici, a consiliat trei preşedinţi ai Statelor Unite – Calvin Coolidge, Herbert Hoover şi Dwight Eisenhower – a declinat ofertele venite din partea lui Hitler şi Franco, iar la vârsta de 98 de ani încă avea un cuvânt de spus în relaţiile publice, domeniu pe care l-a inventat în 1919.

Edward Bernays în anii 1920, 1940 și 1990

Edward L. Bernays s-a născut la Viena în 1891. Un an mai târziu, părinţii săi au emigrat în Statele Unite şi, o dată ajunşi pe noul continent, tatăl său, Ely Bernays, s-a lansat în afaceri cu produse agricole pe piaţa din New York. Acest lucru a marcat evoluţia tânărului Edward, care, deşi nu era pasionat de domeniu, la insistenţele părinţilor săi a acceptat să se înscrie în 1908 la cursurile Universităţii Cornell pentru a obţine o diplomă în agronomie. După absolvire, în februarie 1912, şi până la începutul Primului Război Mondial, Bernays a lucrat în domenii diverse: medicină, impresariat artistic, jurnalism, voluntariat pentru cauze sociale, agricultură, teatru.

Prima ofertă a venit din partea unui fost profesor care i-a propus să se alăture echipei de jurnalişti de la National Nurseryman. După o scurtă perioadă petrecută în acest colectiv, Bernays a încercat să se apropie de domeniul practicat de tatăl său – comerţul cu produse agricole la bursa din New York – activând ca agent de vânzări atât pe piaţa newyorkeză, cât şi pe cea din Rotterdam şi Paris. Se întoarce la New York în decembrie 1912 şi acceptă oferta fostului său coleg de şcoală, Fred Robinson, de a lucra la Medical Review of Reviews şi Dietetic and Hygienic Gazette, două reviste de specialitate pe care Robinson le primise în administrare de la tatăl său. Bernays a considerat această ofertă o adevărată provocare. Nici el şi nici colegul său nu aveau experienţă în editarea unor publicaţii periodice şi, de asemenea, erau departe atât de medicină, cât şi de nutriţie. Au plecat însă la drum cu dorinţa de a aduce ceva nou şi au acţiona în spiritul ideilor pe care New Freedom [Noua Libertate], campanie lansată de președintele Woodrow Wilson, le promova. Printr-o campanie agresivă pentru acea perioadă (peste 137.000 de exemplare distribuite gratuit medicilor din toată ţara), tinerii editori i-au încurajat pe specialişti să discute despre subiecte considerate tabu la începutul secolului. Aşa au ajuns să găzduiască dezbateri despre corset şi efectele negative ale acestuia asupra organismului femeii, despre avantajele duşului în raport cu baia clasică sau despre sifilis, un flagel al sănătăţii publice pe care nicio autoritate nu îndrăznea să-l abordeze corespunzător, pentru simplu motiv că era considerat o boală ruşinoasă.

Redacţia revistei Medical Review of Reviews a devenit destul de repede punctul de intersecţie al tuturor celor care aveau ceva de spus, dar nu găseau cuvintele potrivite sau canalul de comunicare adecvat. Pe acest fundal, cei doi editori au primit la redacţie recenzia unei piese de teatru, Damaged Goods, care prezenta drama unei familii ajunse la disperare şi faliment social din cauza infecţiei cu sifilis. Recenzia a fost publicată, însă la acea vreme, niciun teatru nu era pregătit să pună în scenă o astfel de piesă. Bernays şi-a asumat riscul. Decis să transforme controversa în cauză, el a format un comitet de sprijin, în care a atras personalităţi ale epocii: John D. Rockefeller, William K. Venderbith , Franklin D. Roosevelt şi soţia sa, William Jay Schieffelin, un medic care tocmai cumpărase drepturile de comercializare în America a unui nou tratament împotriva sifilisului, şi preotul John Haynes Holmes din New York. Acest grup de personalităţi armonios combinate (miliardari sau autorităţi ale domeniului în care activau) a asigurat o largă vizibilitate pentru piesa de teatru, care a fost pusă în scenă pe 15 martie 1913 şi care s-a bucurat de un real succes, cu acoperire mediatică naţională.

Dar pentru cei doi tineri editori bucuria n-a durat prea mult. Din lipsă de experienţă, Bernays şi Robinson au scăpat din vedere drepturile de proprietate asupra piesei iar Richard Bennett, actorul din rolul principal, care-şi luase această rezervă înainte de lansarea piesei, a renunţat la colaborarea cu Medical Review of Reviews imediat după premieră. Succesul public al piesei Damaged Goods s-a transformat pentru moment într-un insucces personal. Dezamăgit, Bernays părăseşte Medical Review of Reviews, pleacă în Europa şi petrece vara anului 1913 alături de unchiul său, Sigmund Freud (mama lui Edward Bernays, Anna Freud Bernays, era sora lui Sigmund Freud).

Cu acest prilej, se apropie pentru prima dată de opera omului de ştiinţă şi devine conştient de importanţa înţelegerii comportamentului uman la nivel individual pentru modelarea comportamentului social. Discuţiile cu Freud îi aduc unele răspunsuri, dar mai ales foarte multe întrebări la care Bernays va încerca să găsească soluţii în anii ce vor urma. Relaţia cu Freud intră din acest moment pe un palier de cooperare profesională. Bernays îşi asumă voluntar rolul de agent al unchiului său, poziţie care se va concretiza prin publicarea în America a operelor lui, organizarea vizitelor lui Freud în universităţile din Statele Unite şi promovarea constantă, prin intermediul mass media americane, a activităţii pe care acesta o desfăşura la Viena.

În toamna aceluiaşi an 1913 revine la New York şi semnează un contract de colaborare cu Klaw & Erlanger, o agenţie care se ocupa cu promovarea pieselor de teatru pe Broadway şi pe care Bernays a numit-o în memoriile sale „un fel de General Motors în lumea show business-ului”. Rolul lui Bernays era să sprijine lansarea comediei Daddy Long-Legs, o piesă în care personajul principal, o fetiţă de 12 ani, înfruntă dificultăţile vieţii dintr-un orfelinat numai cu ajutorul optimismului şi firii sale deschise. Ca şi în cazul piesei Damaged Goods, Bernays nu promovează piesa de teatru în sine, ci mesajul acesteia. El iniţiază un comitet de voluntari, constituit în general din elevi de liceu, şi creează fondul de ajutor Daddy Long-Legs. Obiectivul principal era de a strânge bani pe care ulterior să-i doneze căminelor de orfani, tânăra actriţă din rolul principal urmând să fie transformată în mascota acestei acţiuni. Strategia a funcţionat, numărul susţinătorilor a crescut simţitor iar rezultatele au fost impresionante. Un producător de jucării s-a oferit să confecţioneze 10.000 de păpuşi Daddy, încasările rezultate din vânzarea lor urmând să fie vărsate în fondul de ajutor pentru orfani. Un campion al curselor de maşini şi-a înlocuit mascota tradiţională cu păpuşa Daddy, exemplul fiind urmat şi de alţi piloţi, mass media reflectând pe larg amănuntul. Elevii de liceu au organizat colecte de 15 cenţi, iar cu banii obţinuţi au susţinut campanii de informare Daddy. Bilanţul acestor acţiuni a fost neobişnuit: căminele de orfani din New York şi-au sporit simţitor fondurile, iar piesa de teatru Daddy Long-Legs s-a bucurat de o stagiune în care casele de bilete au făcut cu greu faţă solicitărilor.

Succesele de pe Broadway au consolidat numele lui Edward L. Bernays în lumea show business-ului, pe care începea să o îndrăgească. Contractele se înmulţesc; în 1915 este angajat de Metropolitan Opera Company pentru a asigura lansarea Baletului Rus pe scenele americane iar în 1917 de Metropolitan Musical Bureau, pentru a-l asista pe Enrico Caruso în turneul său în Statele Unite. De această dată proiectele erau mult mai complicate. Pe de o parte, Bernays nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă baletul sau opera, iar pe de altă parte, americanilor, în general, nu le păsa nici de europeni şi nici de arta lor. Probabil că majoritatea tinerilor de vârsta lui ar fi renunţat la contracte, dar pentru Bernays ofertele venite din partea celor două companii erau exact tipul de activitate în care îi plăcea să se implice. Cei trei ani petrecuţi în spatele scenelor americane au reprezentat pentru Bernays anii de acomodare cu o conduită de lucru nouă, organizată, sistematică, cu o formulă de abordare a problemelor care respecta o anumită succesiune a acţiunilor şi pe care astăzi o numim procesul relaţiilor publice.

Primul Război Mondial îl găseşte pe Edward L. Bernays în incapacitatea de a-și satisface serviciul militar. Anumite deficienţe fizice îl împiedică să se înroleze pe frontul european, chiar dacă își exprimase dorinţa prin nenumărate intervenţii pe lângă autorităţile la care avea acces. După două controale medicale succesive, verdictul era clar: inapt pentru serviciul militar, ca urmare a unor deficienţe de vedere şi a platfusului. Bernays nu făcea însă parte din categoria celor care se consolează în faţa unei uşi închise. Experienţa sa de până atunci îl învăţase cum să transforme obstacolul în șansă. Pentru el, războiul era o modalitate de a-şi demonstra apartenenţa la o societate care îl înfiase cu ani în urmă. Voia să scape de complexul celui născut în Austria şi care întâmpină suspiciunea celor din jur. A abordat problema într-un cadru mai larg, iar concluzia a fost următoarea: nu înrolarea era importantă, ci participarea la război, iar acest obiectiv putea fi atins pe căi diferite. De data aceasta a decis să lucreze pentru el însuşi, să-şi facă propria campanie de promovare, declanșând o adevărată avalanşă de scrisori de intenţie. Şi-a oferit serviciile Crucii Roşii din Franţa, a vândut certificate de stat emise de Trezorerie pentru constituirea fondului de război, s-a implicat în organizarea programelor artistice pentru soldaţi, a încurajat compozitorii şi textierii să scrie piese noi dedicate armatei, a declanşat o acţiune de colectare a instrumentelor muzicale care ulterior au fost donate fanfarelor militare.

La puţin timp de la semnarea declaraţiei de război, jurnalistul George Creel este numit în fruntea Comitetului Informării Publice (CIP), o structură guvernamentală nouă, care, timp de doi ani, îi bombardează pe cetăţenii americani cu informaţii despre război. Edward L. Bernays include Comitetul Informării Publice pe lista lungă a instituţiilor pe care le contactează pentru a-şi oferi serviciile. Obţine un interviu cu Ernest Poole, şeful Departamentului de relaţii media externe, care este impresionat de experienţa lui în campaniile de comunicare socială. Este angajat, iar după o campanie de aproape un an, Edward Bernays îşi vede obiectivul atins, având posibilitatea să servească nu în, ci pentru armata Statelor Unite, implicată în războiul împotriva Germaniei.

Avea o metodă de lucru perfecţionată în timp şi pe care acum putea s-o aplice cu detaşare, metodă ce se poate traduce prin cuvintele: cercetare, analiză, planificare, acţiune, feed-back. Din analizele sale reiese clar că războiul, înainte de a fi unul al armelor, este unul al minţii umane, al încrederii în propriile forţe şi al capacităţii de a alimenta cu optimism atât soldaţii, cât şi familiile acestora. Va câștiga cel care nu se afundă în deznădejde. Ca urmare, Bernays acţionează făcând o distincţie clară între strategiile aplicate pentru aliaţi şi cele pentru trupele inamice. În primul caz, obiectivul era acela de a mobiliza trupele americane, aplicând metode simple, dar extrem de eficiente, ca de exemplu stimularea corespondenţei dintre soldaţi şi familiile acestora, ca sursă de alimentare a optimismului şi speranţei. A doua componentă avea ca obiectiv destabilizarea morală a trupelor inamice prin bombardamente propagandistice focalizate în spatele frontului.

Activitatea desfăşurată de Bernays, profesionalismul şi ingeniozitatea lui, capacitatea de a se exprima fluent în franceză şi germană au fost atribute care au stat la baza selectării sale în delegaţia celor 16 membri CIP care au participat la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţie condusă de George Creel. Cu acest prilej, Bernays vede lumea întreagă reunită într-o singură încăpere. Vede slăbiciunile ei şi incapacitatea reprezentanţilor ei de a gândi constructiv, depăşind graniţele intereselor de scurtă durată. În 1965, în lucrarea sa autobiografică, Bernays critică cu severitate incoerenţa Conferinţei şi efectele acesteia asupra poporului american şi a lumii în general: „În 1918 am fost îngrijorat pentru viitorul lumii. Încă mai sunt. Istoricii au confirmat faptul că lipsa unor relaţii publice eficiente între preşedintele Wilson şi poporul american a fost unul dintre motivele pentru care Statele Unite n-au susţinut proiectul Ligii Naţiunilor. Aceeaşi cauză a dus la desfiinţarea Ligii la începutul anilor ’30”.

Bernays se întoarce de la Conferinţa de Pace preocupat de aceste idei. Ceea ce văzuse la Paris l-a intrigat şi i-a deschis apetitul pentru proiectele mari, cu implicaţii şi beneficii la nivelul societăţii şi/sau al comunităţii internaţionale. Parisul şi experienţa de până atunci l-au ajutat să vadă dincolo de matricea promovării sau comunicării informative, care asigură, eventual, beneficii pe termen scurt. Este din ce în ce mai preocupat de „comunicarea bidirecţională”, un concept nou pentru acea perioadă, pe care el l-a tradus mai târziu în „relaţii publice”.

Comitetul Informării Publice a fost doar începutul ascensiunii lui Edward L. Bernays în comunicarea socială eficientă. A plecat din echipa lui Creel înarmat cu o viziune mult mai largă asupra sistemului politic şi mass media la nivel naţional şi internaţional, cu un portofoliu de cunoştinţe și relaţii pe care ulterior le-a abordat ori de câte ori a fost nevoie şi, nu în ultimul rând, cu o înţelegere mult mai profundă a autorilor săi preferaţi, Gustave Le Bon (Psihologia mulţimilor), William Trotter (Instinctele turmei în timp de pace şi război), Everett Dean Martin (Comportamentul mulţimilor) şi Walter Lippmann (Opinia publică).

În biografia sa, Bernays recunoaşte că a intrat în domeniul comunicării sociale fără să stăpânească noţiunile de bază şi fără să cunoască exact semnificaţia termenilor utilizaţi atunci (press-agentry, publicity etc.). El a învăţat tehnici de promovare şi mecanismul comunicării publice în anii de stagiu petrecuţi alături de Medical Review of Reviews, Damaged Goods, Enrico Caruso şi Baletul Rus (1908-1917). Comitetul Informării Publice l-a ajutat să facă saltul spre profesionalism, iar în 1919 a decis să-şi întărească hotărârea de a rămâne în domeniu printr-o serie de acţiuni. Primul pas a fost să-şi deschidă propria firmă, al doilea, să identifice un nume pentru profesia pe care tocmai o îmbrăţişase, iar al treilea, să declanşeze o campanie susţinută de promovare a domeniului în care a activat în următorii 75 de ani.

Lunile de după război corespund unei perioade de tatonare în care Edward L. Bernays este implicat în proiecte de amplitudini diferite. Nu era însă mulţumit de etichetele „om de publicitate” sau „agent de presă”. Pentru el, domeniul pe care îl practica era mult mai vast decât putea să cuprindă termenul publicity. El nu-şi rezuma activitatea la promovarea clienţilor săi prin publicarea unor articole favorabile în mass media. În plus, publicity era recunoscută ca o activitate fără reguli, mai mult ca o tehnică de atragere sau distragere a atenţiei publice decât ca o profesie. Așa se face că, începând cu 1919, Edward L. Bernays s-a prezentat clienţilor săi în calitate de „consilier în relaţii publice”.

Campania de promovare a noii profesii a început imediat. În următorii de 75 de ani, Bernays a acordat cu regularitate interviuri şi a scris articole pe care ulterior le-a plasat în mass media de largă circulaţie. N-a scăpat nicio ocazie să facă acest lucru. A devenit legendară o întâmplare din 1920, când Bernays, chemat ca martor într-un proces, s-a prezentat în faţa instanţei în calitate de „consilier în relaţii publice”, deturnând atenţia presei, care a fost mult mai interesată de descrierea noii profesii decât de procesul în sine.

În 1921 Bernays susţine primul curs de relaţii publice la New York University, în cadrul Departamentului de Jurnalism. Scopul cursului este acelaşi: să promoveze domeniul. Din acel moment, atenţia lui Bernays asupra spaţiului academic a fost constantă. El n-a fost un profesor de carieră, dar în repetate rânduri s-a întors cu plăcere în sălile de curs pentru a împărtăşi din experienţa sa noilor generaţii. În anii pe care i-a petrecut în Cambridge, Boston (1965-1995), a monitorizat cu atenţie ceea ce se întâmpla în spaţiul universitar, iar reacţia sa a fost de fiecare dată promptă. În 1975, de exemplu, el a atras atenţia, prin intermediului periodicului Harvard Magazine, asupra absenţei cursurilor de relaţii publice din curriculum la John F. Kennedy School of Government.

În acest interval de timp Bernays a catalizat multe dintre acţiunile care au avut lor în sanctuarul învățământului universitar al Noii Anglii. Uneori nu a avut succes. De exemplu, tentativele sale de a se apropia de Harvard University s-au lovit de o linie tradiţionalistă care, în anumite privinţe, se menţine şi astăzi, aceasta fiind una dintre puţinele universităţi de prestigiu de pe continentul american care nu numai că nu au un program în relaţii publice, dar nici nu consideră comunicarea ca o filieră de studiu distinctă. Pe de altă parte însă, ceea ce nu a reuşit să facă pe malul stâng al râului Charles a făcut pe malul drept, la Boston University, care în anii ’60 inaugurează primul program masteral de relaţii publice din Statele Unite.

După 1965, Bernays se retrage la Boston, pentru a fi alături de cele două fiice ale sale şi familiile acestora. Mutarea nu echivalează însă cu pensionarea. El continuă să lucreze, să acorde consultanţă, să dea interviuri, să ia atitudine faţă de problemele sociale, să sprijine voluntar asociaţii nonguvernamentale sau comunităţi locale implicate în proiecte de binefacere. Casa lui se transformă într-un fel de Mecca a relaţiilor publice. Din 1965 şi până la moartea sa a primit vizita tuturor celor care şi-au asumat ştafeta relaţiilor publice în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI. Toţi autorii americani de renume, Scott M. Cutlip, Stuart Ewen, James E. Grunig, Todd Hunt, Fraser P. Seitel, Larry Tye, pentru a-i numi doar pe câțiva dintre ei, includ în manualele lor spaţii generoase în care este prezentată contribuţia lui Edward L. Bernays la dezvoltarea relaţiilor publice moderne.

După moartea soţiei sale (1980), relaţiile lui Bernays cu lumea academică au depăşit într-un anumit fel cadrul formal din sălile de curs. Grupurile de studenţi erau tot mai prezente în casa sa, vizitele transformându-se cu uşurinţă în seminarii susţinute în faţa peretelui plin cu fotografii ale personalităţilor pentru care Bernays lucrase de-a lungul timpului, oferindu-le viitorilor profesionişti ai comunicării sociale fragmente din istoria trăită. Cei care şi-au făcut studiile în acea perioadă la Boston rememorează cu nostalgie clipele petrecute alături de bătrânul Bernays. De exemplu, o studentă îşi aminteşte că, atunci când a împlinit 25 de ani, l-a invitat la petrecerea sa din cămin. Bernays nu numai că a răspuns invitaţiei, ceea ce a surprins pe toată lumea, dar a fost și foarte activ plecând de la eveniment printre ultimii. Într-o scrisoare trimisă câteva zile mai târziu, tânăra sărbătorită era invitată împreună cu alţi nouă colegi ai săi să-l viziteze pe Bernays pentru a continua petrecerea. La acea dată, Bernays avea aproape 100 de ani.

În 1991, Societatea Americană de Relaţii Publice, cea mai importantă organizaţie profesională, care la acea vreme cuprindea peste 18.000 de specialişti din Statele Unite, s-a reunit la Boston pentru a-l celebra pe cel mai în vârstă membru al său. Organizatorii erau îngrijoraţi dacă Bernays poate şi doreşte să adreseze un cuvânt participanţilor la conferinţă. „Sigur că da, a răspuns el. Am trăit o sută de ani şi am o grămadă de lucruri de spus”. A ţinut un discurs de 12 minute, coerent, cursiv, care a electrizat şi a ridicat în picioare întreaga sală.

La moartea sa, în 1995, Edward L. Bernays a lăsat moştenire omenirii un domeniu nou, 14 cărţi, foarte multe interviuri, scrisori către editori, campanii de comunicare care au devenit clasice şi 800 de cutii ce cuprind manuscrise, notiţe, registre privind clienţii săi, jurnale etc., detalii ale unei cariere care s-a împletit cu istoria. Toate acestea se află la Biblioteca Congresului Statelor Unite, iar cercetătorii n-au reuşit până acum să desluşească decât o parte din faţa nevăzută a consilierului în relaţii publice. Însă în ceea ce-l priveşte pe Edward Bernays, timpul a cristalizat deja faptele, iar contribuţia sa la definirea societăţii moderne în care trăim astăzi este incontestabilă.

Remus Pricopie

Edward L. Bernays - Cristalizarea opiniei publice

   Edward Bernays - Cristalizarea Opiniei Publice by Olga Constantin

Controversa Sionului - eBook + VIDEO (RO)

CONTROVERSA SIONULUI

Douglas Reed

„The Controversy of Zion” a fost scrisă între anii 1951 și 1956 și publicată pentru prima oară în 1978, la Editura Dolphin Press, Durban, Africa de Sud. Titlul cărții este luat din Biblie, ediția King James’s din 1611, Isaia 34:8, For it is the day of the Lord’s vengeance, and the year of the recompenses for the controversy of Zion (Căci a sosit ziua răzbunării Domnului și anul recompenselor pentru controversa Sionului). Acest verset constituie motto-ul cărții. Al doilea motto este un citat din Edmund Burke despre revoluția franceză: An event has happened, upon which it is difficult to speak and impossible to remain silent (A avut loc un eveniment despre care e greu să vorbești și imposibil să taci).

Autorul a fost între anii 1924 și 1938 corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena și celelalte capitale din centrul Europei, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice și militare europene din acești ani, permițându-i să stabilească contacte și să obțină informații veridice. În 1938 și-a dat demisia, în semn de protest, pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate și falsificate [astăzi tot ce se publică în marea presă a tuturor țărilor este o imensă minciună și dezinformare, așa cum dovedește autorul în cartea de față]. A continuat să scrie cu mult succes, dezvăluind adevărul despre tranzacțiile militare și politice ale secolului, până când cărțile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele și i-a fost tăiat accesul la demnitarii și oamenii politici ai zilei. Distrugerea carierei și a vieții lui publice i-au dat însă răgazul și singurătatea necesare studiului intens, care a produs cartea pe care o prezentăm aici. Cartea a rămas nepublicată 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât și autorul au fost intens boicotați de cei ce dețin forțele de opresiune civilă și intelectuală și monopolul tipografic în lumea „liberă”. Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internațională continuă să evolueze pe liniile descrise de el și cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, uneltește pe ascuns cu acesta împotriva țărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă și Statele Unite; a trăit să vadă cum evreii din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului și măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata israeliană, toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită din această carte.

  Controversa Sionului - Douglas Reed by OlgaConstantin

Talmudul despre non-evrei

Programul Terra - un atentat extraterestru asupra omenirii + eBook + documentar (RO)

PROGRAMUL TERRA

UN ATENTAT EXTRATERESTRU ASUPRA OMENIRII

 

Toni Victor Moldovan

Toate afirmațiile din cartea de mai jos își găsesc o argumentare puternică în textele vechi, în informațiile tehnice la zi, în dovezi istorice, arheologice etc. Biblia, Coranul, Bhagavad-gita, Cartea lui Enoh, Upanișadele, tăblițele de lut sumeriene, asiro-babiloniene, feniciene și hitite, în Cartea egipteană a morților, Cartea tibetană a morților, Enuma Elis, Popol-Vuh și alte scrieri „sacre” ale omenirii au fost dăruite de zei (ființe extraterestre evoluate) într-un mod aparte, și anume prin tehnica implantului de informație sub hipnoză. Acestea descriu programul numit de mine PROGRAMUL TERRA, care nu este al nostru, ci al LOR, adică al unor ființe extraterestre inteligente. Logica acestor lucrări nu este sofisticată, ci necesită doar perspicacitate elementară, pasiune în conectarea informațiilor și cunoștințe tehnice în mai multe domenii.

De 30-40 ani, de când vorbim de legi ale fizicii, de ADN, de genetică, de astrofizică, de fizica atomică, de tahioni, de energia viului și de alte științe exacte, decodarea lucrărilor de mai sus este posibilă. Pașii modești dar importanți făcuți de lumea occidentală în redescoperirea ființei energetice OM întregesc un tablou al PROGRAMULUI TERRA, care a fost știrbit până astăzi. Ființa umană e ceva mai mult decât pare la prima vedere, decât ne învață medicina occidentală. Cu cât aprofundăm fiziologia, cu cât medicina energetică se dovedește a fi o cale eficientă de tratament, cu cât neurofiziologia demonstrează că memoria și personalitatea nu-și au sediul în creier (acest organ având doar rolul de interfață a computerului complex numit OM), cu cât hipnoza regresivă descoperă memorii structurate în afara ființei somatice, cu atât mai mult redescoperim azi ceea ce anticii știau demult: OMUL ESTE TRUP ȘI DUH, CARNE ȘI SPIRIT, MATERIE ȘI ENERGIE sau, altfel spus, MATERIE POZITIVĂ ȘI MATERIE NEGATIVĂ.

Mai multe scrieri vechi (indiene - Chandogyia-Upanișad, asiro-babiloniene - Epopeea creației lumii, Enuma Elis etc.) descriu evoluția filogenetică a viului în Galaxie până în momentul apariției primelor ființe inteligente, capabile să practice modificări genetice. Din acest veritabil nod filogenetic al viului, se poate vorbi despre evoluția filogenetică a ...creației, adică de o evoluție artificială a ființelor umanoide galactice, condusă prin tehnici de terapie genetică.

Ființele extraterestre umanoide, care practică din vremuri pierdute în negura timpului terapiile genetice, au renunțat la înmulțirea sexuată. Modalitatea de reproducere, de fapt, de fabricare de noi semeni ai speciei, constă în racordarea unui corp somatic, obținut prin clonarea celulelor somatice la un corp spiritual compatibil genetic, obținut în urma unor programe de inginerie genetică standardizate, aplicate unor populații „primitive”, ce locuiesc pe planete de tip Terra. Programele de inginerie genetica LE oferă, pe lângă cea mai ieftină modalitate de reproducere, o evoluție genetică rapidă, din treaptă în treaptă. Dintr-un nod filogenetic comun, s-au desprins ramuri întregi de ființe inteligente, născute din programe de inginerie genetică distincte. Ființele astfel obținute, numite în Biblie îngeri, reușesc să trăiască aproximativ 1000 de ani pământești.

Supercivilizațiile din Galaxie au renunțat, de asemenea, la locuirea unor planete. Întreaga lor activitate se desfășoară într-o temporalitate, pentru noi, aberantă, în stații spațiale enorme, care le oferă multiple avantaje. Scrierile de mai sus descriu două astfel de stații, realizate tehnic asemănător și discutate în cartea mea. Între avantajele oferite de „traiul galactic”, se numără posibilitatea stăpânirii factorului timp. Jocul distorsiunilor temporale face ca un program de inginerie genetică inițiat pe o planeta de tip Terra să dureze pentru ei doar câteva sute de ani, în timp ce pentru observatorul timpului linear terestru, 4000-6000 de ani.

Terra este, se pare, proprietatea unor supercivilizații ce practică cicluri economice de producție de corpuri spirituale, compatibile genetic cu ele. Actualul program, în a cărui coadă ne aflăm, este, se pare, al cincilea. Biblia prezintă magistral acest program, care se desfășoară între Potop și Apocalipsă. Alte scrieri vechi sau mituri amintesc clar cele patru programe trecute. Progresele făcute în genetică ne ajută sa înțelegem azi acțiunile trecute ale ființelor extraterestre pe Terra.

Dacă în anii '80 -'90 se estima că genomul uman conține peste 100.000 de gene, astăzi știm că acesta conține doar 23.000 de gene codificante. În fața acestei mari surprize, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: Unde ne sunt genele? Sau, altfel spus, cine ne-a simplificat ADN-ul? Această carte tocmai asta încearcă să explice... anume faptul că deținem o formulă ADN simplificată... de către UNII CARE ȘTIU SĂ SE JOACE CU GENELE. De fapt, axul central al cărții de față îl reprezintă disecarea programului de inginerie genetică descris de Biblie. Este vorba despre un program de compatibilizare în trepte a unor populații vechi, cu marca ADN a supercivilizației lui Dumnezeu. Programul actual este bine încadrat temporal în istoria Terrei.

Aflăm din „Facerea” că Dumnezeu a creat lumea în șase zile, după care s-a odihnit o zi. De fapt, aceste „zile” – perioade echivalente cu aproximativ 650 de milioane de ani, corespund cu ceea ce ne învață știința modernă. Practic, intervenția extraterestră apare doar la sfârșitul zilei a cincea, prin plasarea omului pe Terra. Avem deja dovezi ale existenței ființei umane acum 650-700 milioane de ani...

Istoria amănunțit descrisă de Biblie începe acum circa 10.000 de ani. Ciclul de dezvoltare umană de dinaintea potopului este relativ bine descris de Biblie. Dumnezeu îl proiectează pe Adam I „după chipul și asemănarea sa”, apoi îl racordează la un corp spiritual compatibil genetic, luat din banca de corpuri spirituale denumită „pomul vieții”. Astfel, Adam devine viu. Proiectarea Evei I este mult mai ușoară. Din Adam I este prelevat ADN („coasta”), iar acesta este prelucrat genetic. Biblia afirmă că Adam I și Eva I erau doar vii, nu aveau „duh dătător de viață veșnică”. Erau proiectați diferit de genetica ființelor extraterestre ale supercivilizației Dumnezeului biblic. Rolul lor a fost inițierea unui pre-program de apropiere a caracterelor genetice ale pământenilor (ce proveneau din programul anterior) cu viitoarea marcă genetică a îngerilor.

După 1500 de ani, când populația creată ajunge la un anumit standard genetic, inginerul genetician șef – Domnul – ia decizia proiectării unui nou cuplu, de data aceasta, „cu duh dătător de viață, Adam II și Eva II. Ei au de această dată marca genetică a viitorilor îngeri ai Domnului. „Copilul” lor, Set, capul de serie al programului anterior, deține caractere genetice tip Adam II - Eva II. Biblia chiar subliniază că numai din acel moment începe neamul oamenilor.

Trebuie subliniat tot timpul faptul ca Terra este „proprietatea” unui complex de supercivilizații care practică programe de inginerie genetică simultane, în areale diferite. Toate programele au un debut și un final simultan; au probabil și cam aceeași perioada de recoltă. Zeii cooperează în momentele „apocaliptice”. Deseori apar însă și neînțelegeri între zei, concurența în programele de inginerie genetică reflectându-se mai târziu în posibilitatea de a controla demografic și tehnic un anumit teritoriu din spațiul cosmic. Să nu credeți că programele zeilor sunt perfecte. Textele vechi menționează dese erori de comandă, de îndeplinire de ordine, de programe abandonate... și toate acestea, pentru că între ei și noi există o... compatibilitate genetică.

Ne întoarcem în spațiul programului Dumnezeului biblic, unde lumea „se stricase” – seriile genetice se amestecaseră. În aceste condiții, în urma deciziei zeilor de a pune capăt programului anterior, se naște Noe, marca genetică a viitorului program de inginerie genetică. Cartea lui Enoh are meritul de a ne lămuri în privința acestui aspect. Noe era ceva cu totul nou. Nu semănă nici cu „mama”, nici cu „tatăl”, nici măcar cu îngerii din ceruri. Venit pe calea proiectării în laborator și a implantului uterin, Noe era programat să supraviețuiască potopului și să fie născător de popoare. Potopul este descris de toate mitologiile vechi. Enuma Elis, epopeea sumeriană a creației, descrie potopul ca pe o acțiune complexă a zeilor, în care s-a folosit toată gama de arme de nimicire în masă. Revărsarea apelor n-a fost decât ultimul act al acțiunii de distrugere a vechii omeniri. Zeii și-au reluat apoi programele cu capetele de serie de tip Noe, salvate chiar de ei de la pieire. Evident, alături de acești indivizi protejați au supraviețuit și destui hibrizi, care au trecut pragul între cele două programe.

Noe, veritabilă marcă genetică, va reuși să trăiască 950 de ani. Fiii săi, Sem, Ham și Iafet, proiectați genetic diferit, au servit unor scopuri diferite. Pe linia lui Sem avea să se dezvolte arborele genealogic din care se va constitui mai târziu poporul evreu. Ham și Iafet au fost proiectați pentru crearea patului genetic al evreilor. Cu trecerea timpului, caracterele genetice moștenite de la Noe aveau să se piardă în marea masă, astfel încât, descendenții au trăit din ce în ce mai puțin.

Studiile genetice pe material uman și animal supus radioactivității îndelungate, cunoscute opiniei publice sub denumirea de „mutilări de animale”, practicate de „zei” în colaborare cu serviciile marii finanțe, servesc punerii la adăpost a materialului genetic uman, necesar demarării viitorului program de inginerie genetică, la fel cum Noe și alții au fost salvați de furiile potopului, indus de „zei”. Totul este ciclic. De fapt, fenomenul OZN, în vizibilă expansiune astăzi, este urmarea unei cercetări genetice în masă, practicată de îngerii lumii intraterestre, fapt ce demonstrează că momentul apocaliptic e aproape. Cei care conduc lumea conform intereselor lumii intraterestre, cei care ne oferă istoria oficială, se află în contact permanent cu această lume ascunsă. Sistemul financiar mondial și sistemul de datorii statale asigură finanțarea programelor ce limitează atacul nuclear din spațiul cosmic. Organizațiile secrete suprastatale, marea finanță evreiască, Biserica ne ascund conștient adevărul despre noi, în scopul funcționării acestui sistem financiar. Se pare că toți zeii „beneficiari” din Galaxie sunt interesați de înlocuirea actualului ciclu de dezvoltare umană pe Terra cu un altul, deoarece populațiile Terrei sunt în mare parte hibride și mult prea dezvoltate din punct de vedere tehnic. După acest program, marca ADN a viitoarelor populații va fi schimbată cu alta, mai simplă, pentru că evoluția genetică a zeilor este spre simplitate genetică.

Această carte, alături de altele care se scriu poate chiar în momentul de față, va face posibilă cunoașterea unei bune părți a adevărului despre noi. Segmentul de istorie pe care-l parcurgem face posibilă decodarea scrierilor vechi. Din punctul LOR de vedere, acest program este încheiat, deoarece sfârșitul lui a putut fi vizualizat. Rămâne doar să parcurgem împreună istoria viitorului. Așteptăm viitorul mai mult sau mai puțin pregătiți. Avem dreptul să cunoaștem măcar o parte din adevăr? Părerile sunt împărțite chiar și între dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri. Dacă rândurile de mai sus vi se par o nebunie, nu citiți această carte. Luați-o ca pe o poveste fantastică, un coșmar rupt de „realitatea” în care trăim. Oricum ar fi, trebuie să știți că se va întâmpla ceea ce deja s-a întâmplat!

Mă numesc Toni Victor Moldovan. Sunt medic specializat în anestezie - terapie intensivă, pasionat, printre altele, de decodări de texte vechi. În urmă cu 12 ani, am venit pentru prima dată în contact cu textele vechi și am fost captivat de mulțimea elementelor tehnice incluse și de coerența unor detalii de știință modernă, care vin de acum mii de ani. În 1998, aveam să pun pe hârtie prima decodare tehnică a Bibliei, Coranului, Upanișadelor și a altor texte, cu ajutor geneticii în principal, concretizată în lucrarea „Programul Terra. De ce este Biblia neagră?” Anii care au urmat mi-au adus în față alte texte care, prin cursivitatea narațiunii și bogăția elementelor tehnice, nu au făcut decât să confirme logica și credibilitatea „Programului Terra”.

   Programul Terra - Toni Victor Moldovan by OlgaConstantin

Extratereștrii Antici - Sezon 1, Episodul 3 - Misiunea

Ancient Aliens - Season 1, Episode 3 - The Mission (RO)

Extratereștrii Antici - S01E03 - Misiunea (RO) - 1 de frumoasaverde


Extratereștrii Antici - S01E03 - Misiunea (RO) - 2 de frumoasaverde

Omul - manual de utilizare + eBook

OMUL - MANUAL DE UTILIZARE

SCURT ÎNDRUMAR PENTRU ECHILIBRUL FIZIC, MENTAL ȘI EMOŢIONAL

Francisc Manolescu

Acest material este, cititorule, special pregătit pentru ca tu să beneficiezi de informaţii valoroase, care să te ajute pe calea plină de surprize a vieţii. Viaţa e frumoasă, dacă ştim s-o apreciem cu adevărat, și această conştientizare vine doar dintr-o stare de bucurie şi echilibru interior. Iar principala sursă de bucurie şi echilibru este sănătatea. Sănătatea corpului şi a minţii, alături de echilibrul emoţional, te vor ajuta să te bucuri de fiecare moment la potenţialul maxim. Când te simţi bine, apreciezi fiecare clipă, eşti creativ, vesel, plin de pasiune și poftă de viaţă. Bătrâneţea poate fi înfricoşătoare pentru unii, însă ea poate fi o perioadă extrem de plăcută dacă omul, pe toate planurile existenţei sale, se află în echilibru. Poţi, cititorule, avea o bătrâneţe minunată, fără probleme de sănătate, înconjurat de cei iubiţi, bucurându-te de realizările şi experienţele tale. În acest material vei găsi toate secretele de care ai nevoie pentru a-ţi întocmi un nou plan al vieţii, plan ce va cuprinde cel puţin câţiva ani, dacă nu zeci de ani în plus. Un nou plan, în care poţi adăuga multe alte experienţe de viaţă, amintiri minunate, clipe preţioase alături de cei dragi. Ani frumoşi, în care poţi călători, poţi experimenta, te poţi relaxa, poţi învăţa lucruri noi, ani trăiţi cu eleganță şi frumuseţe.

Am decis să public acest material în urma unui moment extrem de traumatizant al vieţii mele, moartea propriei bunici, o persoană extraordinar de inteligentă și iubitoare, un om pasionat de natură și frumos, care ar mai fi putut trăi ani buni, dacă un banal accident, datorat pierderii echilibrului unui corp supraponderal, nu i-ar fi pus capăt zilelor. Ea n-a cunoscut multe dintre cele ce vor fi expuse în această lucrare, de aceea îmi doresc din tot sufletul ca aceste informaţii să salveze vieţile altor bunici, părinţi sau copii, ce s-ar putea încheia prematur. Cu toţii merităm să trăim frumos. Studiile realizate pe cele mai longevive persoane din lume arată că organismul nostru poate atinge cu uşurinţă vârste de până la 120-140 de ani, fără eforturi prea mari. Cele mai multe dintre informaţii au fost extrase pe baza acestor tipuri de studii, cu scopul de a oferi cititorului un îndrumar complet, care, urmat cu atenţie şi perseverenţă, va confirma rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă. Tot ce veţi găsi aici, va putea fi adaptat fără mare dificultate de către oricine, rezultatele fiind vizibile în doar câteva luni.

Trăim într-o paradigmă socială în care la vârsta de 50-60 de ani deja eşti considerat bătrân, şi asta numai din cauza mentalităţii colective care a perpetuat această idee eronată. Conştientizează oare cineva ce ar însemna să trăim un secol? Câte experienţe de viaţă am putea aduna, câte lucruri am putea învăţa, câtă înţelepciune am putea căpăta, câtă iubire am putea oferi sau cât de mult am putea contribui la schimbarea în bine a acestei lumi? Acest lucru este posibil doar dacă ne permitem să credem că e posibil şi reuşim să păşim în afara minţii de turmă. Aceste informaţii nu sunt la îndemâna oricui, nu sunt uşor accesibile. Nu le veţi auzi la radio sau la televizor. Nu vă va spune nimeni aceste secrete, pentru că sistemele de conducere îşi doresc o societate obedientă şi ignorantă, o gloată care să muncească mult, și care să aibă o durată scurtă de viaţă, pentru a se face rapid schimbul cu următoarea generaţie de maşini umane. Închipuiţi-vă cum ar fi ca guvernele lumii să trebuiască să plătească pensii pentru bătrâni de 120 de ani!

Ignoranţa este o piedică în calea înţelegerii subtilităţilor vieţii. Te uiţi în jur şi vezi că oamenii pur şi simplu n-au idee cum să-şi trăiască vieţile. Când sunt tineri, aleargă după bani şi faimă, ignorându-şi total corpul şi sănătatea, iar după ce reuşesc să adune avere (dacă reuşesc) îşi cheltuiesc banii pe tratamente costisitoare şi medici „pricepuţi”, care nu fac altceva decât să le aline puţin suferinţa, tratând efectele, fără să elimine cauzele, pentru că, motivul bolii s-a instalat cu mulţi ani în urmă, iar după atâta timp e greu să-ţi schimbi obiceiurile și modul de gândire. Aşa că îţi sugerez, cititorule, să iei în seamă materialul acesta şi, cu puţină voinţă şi hotărâre, să-ţi pregăteşti, pas cu pas, o viaţă de poveste...

   Omul - Manual de Utilizare, F. Manolescu by Olga Constantin

Pasteur - plagiatorul și impostorul + eBook

PASTEUR – PLAGIATORUL ȘI IMPOSTORUL

Încă de la şcoala comunală de la Dole, în Jura, a fost un paria al catalogului. Micul Louis nu era totuşi un copil trândav şi cu atât mai puţin zvăpăiat, ci dimpotrivă, atent, aplicat, disciplinat, conştient că şcoala era singura lui şansă de a scăpa de o existenţă lipsită de strălucire, ca aceea a tatălui său. Ce om, bătrânul! Ce curaj! De meserie e tăbăcar, adică sclav pe cont propriu. Louis îşi admiră tatăl, acest erou autentic, după cum o dovedesc, deasupra crucii de pe şemineul din sufragerie, mai preţioşi decât nişte relicve, epoleţii auriţi de sergent în armata lui Napoleon. Îl slujise pe împărat cu fanatism, fusese gata să-şi dea viaţa pentru ca duşmanul să fie nimicit la Austerlitz. Glorioasele podoabe erau ca nişte lovituri de bici pentru Louis, amintindu-i la fiecare masă că nimic nu este imposibil pentru un spirit de cuceritor. „Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei îndârjiţi, fiule”! Sergentul-major în retragere nu pierde niciun prilej să-şi dăscălească odrasla. Astfel, îi inculcă fiului germenii unei ambiţii nemăsurate. Puştiul visează la un destin demn de Micul Caporal, e atât de hotărât, încât îşi petrece tot timpul în compania cărţilor. Îndoparea cu ştiinţă este fermentul reuşitei.

O altă concluzie se impune la vederea carnetului său de note. Deşi e studios ca nimeni altul, de o disciplină şi o cucernicie exemplare, profesorii lui de la şcoala primară din Dole şi gimnaziul din Besanҫon sunt foarte nemulţumiţi. Dar adnotările cu cerneală roşie n-au nicio importanţă, nimic nu clinteşte fenomenala ambiţie a micului Louis, sprijinită neabătut de tatăl său, după cum o atestă placa memorială lipită de Pasteur, devenit savant, pe peretele casei familiale: „Ţie, tată, îţi datorez tenacitatea în munca de zi cu zi. Nu numai că aveai perseverenţa ce dă noimă vieţii, dar nutreai şi o admiraţie neţărmurită pentru oamenii mari şi faptele măreţe”.

Meşterul tăbăcar nu s-a mulţumit să-i insufle entuziasm feciorului, ci a pus la bătaie o sumă considerabilă ca să-l înscrie, la 16 ani, la o şcoală privată, ţintind în perspectivă admiterea într-una dintre grandes écoles. O investiţie complet ratată. Nesuportând depărtarea de casă, Louis se întoarce acasă după primul trimestru. Întâia şi singura dată în viaţă, tânărul Pasteur e resemnat; nu se mai gândeşte la destinul extraordinar ce-l aşteaptă, melancolia îl împinge spre încercări artistice, îşi petrece zilele căutându-şi un eventual talent la desen şi pictură. Tatăl contribuie la întremarea amorului propriu al progeniturii aducându-i permanent laude, simultan însă lucrează la refacerea ambiţiei fărâmiţate. Bătrânul e un psiholog fără pereche. În cele din urmă, Louis pune deoparte creioanele şi pensulele şi ia bacalaureatul la filiera literară. N-are cu ce să se împăuneze, a trecut la limită, iar în plus, cheia către viitorul de aur e bacalaureatul ştiinţific.

Pasteur se prezintă la examen în anul următor, sigur pe el, aşa cum le scrie surorilor cu puţin înainte de începerea probelor. „Cu cât mă apropii mai mult de bac, cu atât mi se pare mai uşor”. Buf! Încrederea arogantă în sine e la pământ, bacul e ratat. În cele din urmă, după un an, Louis reuşeşte să treacă examenul, cu menţiunea „mediocru” la chimie! Tocmai chimia, ştiinţă relativ recentă, îi va pune în lumină mintea excepţională încă din primii ani de cercetări în laboratorul lui Antoine Jérôme Balard. Descoperirea lui e fundamentală, ea arată că, spre deosebire de moleculele din compoziţia materiei inerte, care au o structură simetrică, acelea din materia vie au o structură asimetrică. N-a avut nevoie decât de 8 ani pentru a face această demonstraţie, 8 ani de concentrare exclusivă pe munca din laborator, 8 ani trăiţi departe de saloanele mondene, unde se făureau relaţiile aducătoare de promovări.

Tânărul savant dispreţuieşte avansarea prin pile, tânjind la premii şi decoraţii. Calea de obţinere a gloriei le-o destăinuie celor trei surori într-o scrisoare: „Voinţa, munca şi succesul îşi împart întreaga existenţă umană. Voinţa deschide calea carierelor strălucite şi fericite, munca asigură parcurgerea drumului, iar la capătul călătoriei, succesul se prezintă ca o încununare a operei”. Ar fi putut adăuga şi „îndrăzneala de a căuta căi noi”, dar în această epocă, mijlocul secolului al XIX-lea, e un lucru de la sine înţeles, acum se produce big bang-ul cunoaşterii, are loc marea efervescenţă a materiei cenuşii sub auspiciile intuiţiei. Din tuburile şi eprubetele incandescente ale experimentatorilor vor ţâşni legile fundamentale ce guvernează Universul, iar Pasteur este unul dintre cei mai prolifici participanţi la această sărbătoare a spiritului.

Laudele pe care i le aduc lui Pasteur sunt intolerabile. E o adevărată trădare... Cartea asta e o escrocherie! Copleşiţi de furie, unii cititori se simt înşelaţi. Mânioşi, îşi imaginează deja cum vor merge la tribunal să-şi ceară banii înapoi. Pentru a-i convinge să-şi reia lectura, voi aminti cât de necesar este atacul subtil, doar el poate demasca mecanismul sistemului opresiv la care suntem supuși. Totuşi, ca să potolesc nerăbdarea celor nemulţumiţi, voi renunţa la elogii şi voi începe să urâţesc portretul măgulitor al lui Pasteur:

Aşadar, era un savant admirabil, dar greu de suportat ca om, autosuficient, autoritar, dur cu subalternii și atât de îngust în conformismul său, încât, dacă pe atunci ştiinţele n-ar fi fost cuprinse de vârtejul descoperirilor, ci s-ar fi aflat, ca azi, sub tutela tezelor dominante, nu s-ar fi numărat printre deschizătorii de drumuri, ci ar fi fost unul din cerberii teoriilor consacrate.

Pasteur manifestă un exces de zel în ceea ce priveşte asigurarea disciplinei. Fiul fostului sergent are ascultarea în sânge. În faţa lui se stă în poziţie de drepţi. Supunere absolută! În plus, el urmează tradiţia familiei: dacă părinţii îl idolatrizau pe împărat, obiectul devoţiunii sale este Napoleon al III-lea. Supunerea e totală, Pasteur nu se mulţumeşte cu obişnuitele complimente mai mult sau mai puţin ipocrite, ci atinge pământul în plecăciuni de lacheu şi-şi pune inteligenţa la dispoziţia tronului – materie cenuşie aservită cauzelor sanitare naţionale.

Provocările asumate necugetat și frecventele schimbări de domeniu îl obligă să pornească tot timpul de la zero. Ca să exploreze noul subiect şi să demareze cât mai repede experimentele, se inspiră din cercetările anterioare sau aflate în curs, procedeu uzual în ştiinţă, care se traduce în general prin omagierea predecesorului de la care se împrumută cunoştinţele pentru reuşita propriului studiu. Nobila tradiţie nu i se aplică şi lui Pasteur. Când îşi prezenta rezultatele, nu-și pomenea niciodată colaboratorii, fără de care n-ar fi obţinut niciun succes. Vom repara această meschinărie, alcătuind un panou de onoare: Pe primul loc se situează cel mai fidel asociat, doctorul Roux, care a jucat un rol esenţial în crearea vaccinului antirabic. Urmează Joseph Lister, al cărui principiu antiseptic îl călăuzeşte pe Pasteur spre descoperirea sterilizării. Să-l amintim şi pe Ignace Philippe Semmelweiss, care, cu teoria sa despre igienă, l-a ajutat pe Pasteur să identifice microbul febrei puerperale, care provoca un sfert dintre decesele lăuzelor din maternităţile pariziene. În sfârşit, veterinarul Jean Joseph Henry Toussaint a demonstrat cât de important era să se încălzească sângele pentru a diminua virulenţa unui microb; aşa i-a venit savantului nostru ideea să „pasteurizeze” vaccinul contra bolii cărbunelui (antrax).

Cu toate acestea, Pasteur merită fără îndoială onorurile pe care i le acordă împăratul: cavaler şi apoi comandant al Ordinului imperial, fotolii la Sorbona şi Academia de Ştiinţe. Sunt lăudate la el vioiciunea spiritului, intuiţia, îndrăzneala, încăpăţânarea, nemaivorbind de extrapolarea cunoştinţelor dobândite de la o direcţie de cercetare la alta. Până la urmă, el este părintele rezultatelor ştiinţifice revoluţionare care au continuat mult după domnia lui Napoleon al III-lea. Dar înainte de a-i prezenta amănunţit reuşita supremă, care l-a catapultat în imperiul geniilor, să rezumăm linia descoperirilor sale:

- Stabilirea faptului că fermentaţia este un proces iniţiat de organisme vii;

- Izolarea maladiei care decimează viermii de mătase şi impunerea regulilor de igienă;

- Cercetări pe bere şi vin, care arată că microbii pot fi distruşi prin încălzire: pasteurizarea;

- Asepsia (sterilizarea);

- Crearea vaccinului atenuat împotriva antraxului;

- În fine, inventarea faimosului vaccin antirabic.

La începutul penultimului deceniu din secolul al XIX-lea, obsedat în continuare de visul gloriei absolute şi încredinţat că numeroase boli sunt declanşate de microbi, Pasteur are o idee fixă – înfrângerea uneia dintre acestea – ceea ce i-ar obliga pe puţinii opozanţi ai tezelor lui să facă plecăciuni în faţa maestrului. Dacă starea de sănătate a populaţiei ar fi fost unica sa preocupare, s-ar fi axat pe tuberculoză sau holeră, ale căror ravagii stăruiau în minţile tuturor.

Napoleon al III-lea înfiinţase de urgență o comisie care să studieze turbarea, numindu-l pe Pasteur alături de fiziologul Claude Bernard şi de chimistul Henri Sainte-Claire Deville, dar cei trei savanţi, cantonaţi la spitalul Lariboisière, şi-au abandonat repede cercetările, din lipsă de bolnavi, căci, după o izbucnire meteorică, sinistrul flagel s-a stins dintr-odată, ca prin miracol. Reluarea studiilor anterioare, stopate din cauza împrejurărilor, ar fi fost logică, dar holera, la fel ca tuberculoza, deşi ucide în masă, are o imagine mai puţin terifiantă decât turbarea, boală care, deşi atinge doar câteva persoane anual, are simptome înfricoşătoare: ochi ieşiţi din orbite, scurgere permanentă de salivă. Pentru Pasteur, învingerea acestei boli ar dovedi supremaţia ştiinţei asupra naturii şi, în acelaşi timp, supremaţia propriilor teorii. Ce triumf! Garanţia unei autentice sanctificări încă din timpul vieţii!

În 1880, Pasteur şi echipa sa, din care face parte şi fidelul şi preţiosul doctor Emile Roux, cu o intuiţie şi o inventivitate remarcabile, demarează cercetările. Activitatea lor nu este clandestină, dimpotrivă, sunt constrânşi s-o popularizeze, pentru a găsi cazuri pe care să-şi realizeze experimentele. Ca efect al acestei publicităţi, doctorul Lannelongue de la spitalul Trousseau îl previne pe Pasteur că tocmai a internat un băiat de 5 ani, atins de turbare. Din nefericire, copilul moare imediat, Pasteur nu poate decât să ia probe de salivă şi mucus din căile respiratorii. Revenit în laborator, inoculează unor iepuri magma infecţioasă, reluând modelul experimental elaborat cu câţiva ani înainte de un veterinar, Pierre Victor Galtier. Din păcate, experimentul eşuează după 36 de ore, când iepurii mor prematur, din cauza unei pneumonii. Întrucât a utilizat în întregime eşantioanele prelevate de pe cadavrul copilului, savantul recurge la saliva şi măduva spinală recoltate de la câini turbaţi, aşteptând să treacă perioada de incubaţie. „Pentru un experimentator e un adevărat supliciu, să fie condamnat la luni de aşteptare”, se plânge el.

Încearcă o altă metodă, grație lui Emile Roux, care descoperise singur că materia cerebrală a unui câine transmite boala altui animal, iar transmiterea se accelerează dacă substanţa se inoculează direct în dura mater, membrana meningeală aflată în contact cu oasele cutiei craniene. În ciuda cruzimii procedeului, Pasteur îl pune în aplicare, având drept obiectiv crearea unui vaccin curativ. Cum agentul patogen nu fusese identificat, nu poate recurge la un mediu de cultură pentru a-l slăbi. Astfel, iepurii vor servi drept eprubete, căci inocularea în lanţ, de la un animal la altul, reduce perioada de incubaţie până acolo, încât într-o săptămână se poate obţine un virus „stabil”, a cărui violenţă extremă face ca simptomele câinelui infectat să se manifeste fulgerător. Virusul stabil constituie baza indispensabilă a infecţiei controlate, însă agresivitatea lui excesivă nu permite să fie folosit. Ca să-l domolească, Pasteur inoculează în diverse animale materie cerebrală infectată, până când, într-o zi obţine rezultatul dorit experimentând pe o maimuţă. Graţie acestui virus stabil atenuat, câinii supuşi inoculării scapă de contaminare.

Rămâne totuşi o problemă majoră: mamiferele erau iniţial sănătoase, or obiectivul e vindecarea persoanelor muşcate, deci bolnave. Fiecare nivel de cercetare impune extrapolarea ipotezelor, iar în alegerea căii de urmat intuiţia are o pondere covârşitoare. În aceste clipe cruciale se întâmplă ca revelaţia să fie favorizată de un eveniment anume, iar Pasteur, norocos, beneficiază de o asemenea mână de ajutor. Dorind să-i ceară părerea lui Emile Roux, intră în încăperea în care acesta îşi desfăşoară experimentele. Roux lipseşte. Pasteur se pune pe scotocit în căutarea unei invenţii urzite de adjunctul său, specialist în domeniu. Și maestrul furtişagului dă peste un sistem ingenios, ce permite conservarea in vitro a măduvei spinale de iepure. Pasteur îşi ia meticulos notiţe despre dispozitivul experimental. Surprins de un colaborator, revine în spaţiul său de lucru şi, fără să ezite, are îndrăzneala să-i pună pe asistenţi să realizeze un montaj identic cu cel al lui Roux, fiecare element fiind puţin mai mare, detaliu decisiv, care favorizează activarea fenomenelor implicate. În timp ce Roux, dezamăgit, nu reuşeşte să facă progrese, Pasteur va elabora pe baza informaţiilor sustrase un protocol vaccinal, punând astfel temelia ştiinţei imunităţii, al cărei postulat afirmă că imunitatea unui organism trebuie dinamizată înainte ca maladia să-l atace.

Unul dintre criteriile de verificare a unei teorii este reproductibilitatea. În mediul viu, însă, interacţionează prea mulţi parametri variabili, care îl perturbă pe experimentator. Pentru a-şi atinge obiectivele, Pasteur va trebui să sacrifice sute de câini, iar atunci când, în sfârşit, se consideră pregătit să treacă la oameni, Roux intervine, se revoltă, testarea vaccinului pe oameni e o nebunie, iar momentul e mult prea timpuriu. Pasteur ştie că se poate debarasa de Roux, îi dispreţuieşte sfaturile, el e cel care decide şi o face în funcţie de convingerile lui intime.

Galvanizat de propriile certitudini, are nevoie ca Providenţa să-i ofere drama indispensabilă pentru realizarea actului istoric. Pe 2 mai 1885, doctorul Rigal de la spitalul Necker îl anunţă pe Pasteur că în secţia lui tocmai a sosit un sexagenar atins de turbare. Doctorul consideră că e un caz disperat, iar Pasteur, nerăbdător să-şi testeze vaccinul, decide ca pacientului să-i fie injectată o primă doză. Când află, directorul instituţiei, panicat, îl informează pe ministrul Sănătăţii, care interzice continuarea tratamentului. Pasteur n-a știut niciodată ce efect a avut gestul lui, căci bolnavul a părăsit spitalul după prima injecţie.

Al doilea ghinion are loc la câteva zile, pe 5 iunie la Spitalul Lariboisière. Când ajunge Pasteur, pacientul e deja în agonie. Destinul, îi impune un al treilea eşec pe 22 iunie. La Saint-Denis, Pasteur încearcă să vaccineze o fetiţă în stare critică, muşcată de un câine turbat, dar copila se stinge a doua zi în zori. Când ghinioanele se succed într-un asemenea ritm, încrederea în sine se zdruncină, cei înclinaţi spre superstiţie se cred victimele unui blestem, în timp ce alţii, măcinaţi de îndoială, pun sub semnul întrebării legitimitatea deciziei lor.

Nimic din cele de mai sus nu i se aplică lui Pasteur. El se află pe calea spre consacrare, întâlnirea lui cu istoria e deja decisă! Convingerea de neclintit sfârşeşte întotdeauna prin a transforma visul în realitate. Pentru Pasteur, concretizarea miraculoasă se produce pe 6 iulie 1885. În acea zi se prezintă, direct la laboratorul său, un băiat de 9 ani, Joseph Meister, agresat cu două zile înainte de un câine turbat. Animalul fusese atât de înverşunat, încât îl muşcase de 14 ori de mâini şi de picioare. Bandajat cum se cuvine, Joseph este însoţit de mama lui şi de proprietarul dulăului, zgâriat şi el pe braţe în momentul în care intervenise să salveze copilul.

Trebuie amintit că Pasteur, în calitate de chimist, riscă să fie condamnat pentru exercitarea ilegală a medicinii dacă administrează el însuşi vaccinul. Cum Roux e în continuare supărat, face apel la doctorul Alfred Vulpian şi la tânărul pediatru Joseph Grancher pentru stabilirea diagnosticului. Gravitatea rănilor îi face pe cei doi practicieni să estimeze că este indispensabil să se recurgă la vaccinarea experimentală. Timp de trei săptămâni, Pasteur a consemnat cu acribie întreaga procedură clinică: În consecinţă, pe 6 iulie, la orele 8 seara, după 60 de ore de la muşcăturile din 4 iulie, în prezenţa doctorilor Vulpian şi Grancher, se inoculează sub un pliu cutanat la nivelul hipocondrului drept al micului Meister o jumătate de seringă cu măduvă de iepure decedat de rabie pe 21 iunie, conservată într-un flacon cu aer uscat timp de 15 zile.

Pentru a continua tratamentul aşa cum vrea, Pasteur îl ia acasă pe Joseph Meister, găzduindu-l până în dimineaţa zilei de 16 iulie. În fiecare zi îi inoculează băiatului o doză de măduvă de iepure din ce în ce mai recentă: trece astfel de la o măduvă de 2 săptămâni la una de 12 zile, apoi de 11, 9 etc., în total 12 injecţii, dintre care ultima este făcută cu măduvă recoltată în ajun. Pasteur ar trebui să se oprească, dar, pentru a valida definitiv eficacitatea metodei sale, recurge la o ultimă inoculare, de data aceasta cu măduvă proaspătă. La fel ca ultimele două, aceasta nu are proprietăţi curative, dimpotrivă, este vorba de tentative de infectare cu virusul rabic, în scopul de a demonstra că vaccinul oferă o protecţie definitivă.

Miracolul ştiinţific este dezvăluit pe prima pagină din Journal des débats. Presa preia ştirea, întrecându-se în superlative. Pasteur este acoperit de glorie, iar cele câteva atacuri veninoase vin mai cu seamă din Germania, reflectând ura patriotică nutrită reciproc de francezi şi nemţi după războiul din 1871. Joseph Meister e alsacian şi, prin urmare, cetăţean al Reich-ului: pe malul celalalt al Rinului, lăudarea unui savant inamic pentru că a vindecat un copil aparţinând naţiunii germane este intolerabilă. Criticile vor înceta în toamnă, când, la cererea primarului unui târg din Jura, Villers-Farlay, Pasteur îl tratează, cu acelaşi succes ca pe Joseph Meister, pe un băiat de 15 ani muşcat de un câine atins de turbare, după cum confirma autopsia animalului.

Doctorul Vulpian îl ridica în slăvi pe Pasteur într-un discurs pronunţat la Academie: Turbarea, această boală cumplită faţă de care toate încercările terapeutice de până acum au dat greş, şi-a găsit în sfârşit leacul! Domnul Pasteur, care în această direcţie nu a avut niciun precursor, a ajuns, în urma unor cercetări efectuate fără întrerupere ani în şir, să creeze o metodă de tratament cu ajutorul căreia se poate împiedica fără greş dezvoltarea rabiei la individul muşcat de un câine turbat. Spun „fără greş”, pentru că, după ce am vizitat laboratorul domnului Pasteur, n-am nicio îndoială că acest tratament se va bucura de succes de fiecare dată când va fi aplicat riguros, la un interval de câteva zile după muşcătura rabică.

Entuziasmul medicului este confirmat de înmulţirea pacienţilor trataţi – 80 deja în 1885. Zvonul despre această victorie a ştiinţei asupra celei mai cumplite boli cunoscute se răspândeşte până în Statele Unite şi Rusia. Din aceste ţări, victimele muşcăturilor sunt transportate la Paris. Primii sunt pacienţii din Newark, de peste Atlantic, după care sosesc 19 ruşi din regiunea Smolensk, atacaţi de un lup turbat.

Toate aceste cazuri de vindecare afişate de laboratorul lui Pasteur sunt uimitoare, dacă nu incredibile. De data aceasta, mitul pe cale de formare este atacat de un medic renumit, doctorul Peter. Nici invidios, nici cu capul în nori, Peter se miră de proliferarea unei maladii care până atunci era marginală: Am văzut două cazuri în 35 de ani de practică spitalicească şi civilă, iar colegii de la spitalele din oraş, precum şi de la ţară, au observat câteva cazuri de turbare la om, nu zeci şi cu atât mai puţin sute. Pentru a evidenţia beneficiile metodei sale şi a-i camufla nereuşitele, domnul Pasteur are interesul de a face să se creadă că mortalitatea anuală provocată de rabie în Franţa este mai mare decât în realitate. Adevărul este însă cu totul altul. Vreţi să ştiţi, de pildă, câţi indivizi au murit de turbare la Dunkerque în 1925? Unul singur... Şi vreţi să ştiţi câţi au murit în acest oraş într-un an de la aplicarea metodei lui Pasteur? Unul.

Argumentaţia doctorului Peter e perfect logică. Trebuie spus că în cazul persoanelor muşcate de un câine turbat riscul de contractare a maladiei este de 10%. Contaminarea depinde de gravitatea muşcăturilor şi, bineînţeles, de starea de sănătate a victimei, care influenţează direct capacitatea sistemului imunitar de a riposta la un atac viral. De altfel, câinele agresor n-a fost autopsiat în toate cazurile, iar fragmente din măduva lui n-au fost injectate în doi cobai a căror moarte ar fi confirmat prezenţa infecţiei. Să notăm că această procedură nu a fost aplicată în cazul tânărului Meister şi nici la majoritatea beneficiarilor tratamentului.

Pornind de la aceste date obiective, statistica arată că din cele 80 de cazuri de turbare, 5 ar fi murit în lipsa vaccinului. Or, după cum recunoştea el însuşi, Pasteur s-a confruntat cu trei decese, ceea ce reduce la două vieţile salvate. Două vieţi! Bilanţul real este derizoriu. Pentru a-1 îmbunătăţi, Pasteur şi echipa sa multiplică vaccinările şi perorează împotriva detractorilor; iată, de pildă, ce afirma doctorul Vulcain după un an, în 1889: Se poate spune că, dacă în rândul persoanelor tratate au decedat 1%, dintre cele care nu au fost tratate prin metoda Pasteur şi-au pierdut viaţa 16%. Luând în calcul cele 12 persoane decedate în pofida administrării tratamentului, rămân 264 de indivizi salvaţi. Iată-ne departe de cifra indicată de dl. Peter pentru mortalitatea anuală provocată de turbare în Franţa.

Dacă opinia publică înghite pe nemestecate crezul vaccinator, doctorul Peter continuă să protesteze: Ar rezulta deci, logic şi aritmetic, că în ultimele 12 luni s-au produs în Franţa de cinci ori mai multe cazuri de turbare decât în anii anteriori! Ei bine, declar că e de-a dreptul imposibil şi că aici se ascunde artificiul matematic pe care şi-au clădit pasteurienii sistemul.

Dr. Peter pune degetul pe rană. Analiza lui judicioasă convinge tot mai mulţi oameni. Câteva reviste medicale îi adoptă teoria şi îndrăznesc să-l contrazică pe Pasteur. Polemica se limitează totuşi la o minoritate în mediile intelectuale. Cu toate acestea, doctorul Peter nu este singurul care le furnizează oponenţilor argumente serioase. Cealaltă sursă, extrem de credibilă, se află în laboratorul lui Pasteur. Este vorba de nimeni altul decât Emile Roux, care denunţă maniera riscantă de lucru, insuficienţa studiilor preliminare şi pericolul la care sunt supuşi vaccinaţii.  

Deşi maestrul dispreţuieşte manifestările contestatare, iar colaboratorii săi fideli îşi afişează entuziasmul pentru vaccinare, doctorul Eugène Grancher, care se ocupă de inoculări, se plânge de ostilitatea pe care o întâlneşte în rândul unei anumite elite: Simţeam cum dezinteresul şi jena îi cuprindeau treptat pe cei care mă înconjurau, ca să nu mai vorbesc de furia ce se făcea simţită în surdină. Pe de altă parte, unele reviste din presa politică şi cea medicală derulau o campanie înverşunată contra lui Pasteur, ca să nu mai vorbim de un grup de oameni politici şi liga antivivisecţionistă. Chiar şi în liceele pariziene, elevii erau împărţiţi în pasteurieni şi anti-pasteurieni şi se ciondăneau cu orice prilej. Pasteur şi echipa sa nu au decât o replică la inflaţia de critici: accelerarea ritmului vaccinărilor. În laborator nu se pierde vremea. După o examinare sumară se stabileşte diagnosticul de turbare, Grancher execută imediat prima injecţie, iar apoi, timp de 9 zile, conform procedurii, victimei muşcăturii i se inoculează fragmente uscate de măduvă de iepure tot mai recente.

Pe 20 octombrie 1886, beneficiarul tratamentului e Jules Rouyer, un băiat ce fusese muşcat cu 12 zile mai înainte şi acum se întoarce acasă, aparent vindecat. Pasteur, obosit de aceşti doi ani de prozelitism vaccinal şi slăbit fizic după un atac cerebral suferit în 1861 (care nu-i permite să folosească mâna stângă pentru gesturi de precizie), pleacă liniştit în vacanţă. Pe 26 noiembrie e în Italia, când echipa sa află că Jules Rouyer a decedat. Ştirea o aduc autorităţile judiciare, căci tatăl, Napoleon Rouyer acuză vaccinul de moartea fiului său. Ce scandal s-ar isca dacă la autopsie s-ar stabili că băiatul a murit de turbare! Metoda vaccinală ar suferi o înfrângere teribilă, ani de muncă s-ar duce pe apa sâmbetei, Pasteur ar fi exclus din imperiul geniilor, tratat ca un nebun periculos, şi întreaga sa echipă ar ajunge în mizerie.

Perspectiva aceasta umilitoare îl face pe Roux să-şi ierte maestrul, sprijinindu-l cu toată energia. Doctorul cere ca din cadavrul copilului să fie prelevate fragmente de măduvă, care să fie inoculate apoi în organismele a doi iepuri. După două săptămâni, animalele infectate paralizează. Simptomele corespund primului stadiu al turbării, dovadă indubitabilă a faptului că Jules Rouyer a fost ucis de această boală. În timp ce unul dintre apropiaţii lui Pasteur se repede în Italia să-l pună la curent, profesorul Brouardel, care a făcut autopsia, îl convoacă pe Emile Roux care, deşi a revenit în tabăra Maestrului, rămâne afectat de furtul căruia îi căzuse victimă cu ani în urmă. Roux are două variante: fie îşi oferă o răzbunare legitimă, fie se corupe definitiv, luând apărarea lui Pasteur: Brouardel ştia că nu aprob aplicarea tratamentului la om. Având o părere bună despre mine, m-a întrebat dacă, în ciuda opoziţiei mele, aveam suficientă încredere în acest tratament ca să accept responsabilitatea de a-l pune la punct, caz în care m-ar fi susţinut. Am răspuns afirmativ. Mi-a mai spus că laboratorul avea adversari puternici; în încheiere mi-a declarat că, dacă nu voi lua poziţie în favoarea dv., voi determina o înapoiere cu 50 de ani în evoluţia ştiinţei. Acest lucru trebuie evitat.

Pe 4 ianuarie, Pasteur, aflat în continuare în Italia, scapă de dezonoare graţie lui Roux şi lui Brouardel, complici întru sperjur în faţa Academiei de Medicină, reunită pentru a dezbate cazul lui Jules Rouyer. După ce profesorul Brouardel anunţă că pune moartea copilului pe seama unei insuficienţe renale, Roux, la rândul său, afirmă că a infectat doi iepuri cu fragmente din bulbul rahidian al micului Jules şi că, după 40 de zile, cele două animale zburdă de sănătate, dovadă a faptului că decesul lui Jules Rouyer n-a fost provocat de turbare.

Roux a ales să fie salvatorul lui Pasteur, însă impostura e fragilă! După câteva luni, un englez, Joseph Smith, care, muşcat de o pisică turbată, venise la Paris să se trateze, îşi dă sufletul la spitalul Saint-Thomas, unde fusese adus de urgenţă, la două zile după administrarea vaccinului. Iată-i din nou pe Pasteur, Roux şi toată echipa sub ameninţarea execuţiei publice! Nu au decât o cale de scăpare: să demonstreze că moartea lui Smith n-are nicio legătură cu vaccinul. Căutând indicii, descoperă repede că victima nu ducea paharele la ureche, corpul său fiind un mediu propice pentru infiltrarea turbării. Prin urmare, eficacitatea tratamentului fusese subminată de gradul de îmbibare alcoolică! O concluzie clară şi inatacabilă.

Cu ticăloşie, Pasteur şi echipa sa au reuşit să pareze de fiecare dată atacurile. Încetul cu încetul, spiritele critice au fost reduse la tăcere, iar principiul vaccinării a fost întronat ca panaceu. S-au uitat ca prin farmec învăţăturile istoriei, epidemiile dispărute înainte de crearea vaccinurilor, proliferarea speciilor timp de milioane de ani, incompatibilă cu teoria multitudinii invizibile de bacterii, microbi, virusuri ce se năpustesc în hoarde ucigaşe. Potrivit acestei teze, Pământul s-ar fi transformat rapid într-un deşert pietros. Dar, în ciuda enormităţii, teza rămâne bine ancorată în minţile oamenilor și, mai grav, toţi suntem condamnaţi prin lege să ne supunem ei. Teoria născută dintr-o impostură a devenit un instrument dictatorial!

Sursa: Marc Menant - Medicina ne ucide, Ed. Antet, 2009

 

Paul de Kruif - Vânătorii de microbi