Ce nu trebuie să-i spună medicul pacientului cu cancer

CE NU TREBUIE SĂ-I SPUNĂ MEDICUL

PACIENTULUI CU CANCER

Bill Henderson și-a propus să cerceteze și să găsească tratamente alternative pentru pacienții diagnosticați cu cancer. Moartea soției sale în 1994, după patru ani de tratament convențional al unui cancer ovarian, l-a determinat să caute metode mai sigure și mai puțin traumatizante de vindecare a acestei boli cumplite. Studiind și documentându-se intens în domeniul metodelor naturale de tratament, Bill Henderson și-a dedicat activitatea pentru a ajuta cât mai mulți oameni să evite suferințele și soarta soției sale. Este autorul cărților Cure Your Cancer (Vindecă-ți cancerul) și Cancer Free (Nu mai am cancer), iar website-ul său se numește Beating Cancer Gently (Să învingem cancerul cu blândețe).

Ty Bollinger a devenit, de asemenea, un cercetător asiduu al domeniului terapiilor alternative ale cancerului, după ce mai mulți membri ai familiei sale au murit în urma tratamentelor propuse de medicina oficială. El este gazda unei emisiuni radio, realizatorul seriei de interviuri „Căutarea tratamentelor continuă” și un autor de succes. Vă oferim mai jos transcrierea unui fragment din interviul pe care Ty Bollinger i l-a luat lui Bill Henderson:

T.B.: Bill, ai adus în discuție frica. Vrei să explici care este rolul pe care-l joacă frica în ecuația cancerului?

B.H.: Oh, da! Ceea ce este important ca oamenii să înțeleagă despre cancer este că acesta este o formă de răspuns la ceea ce se petrece în corpurile noastre. Unul dintre lucruri este, după cum știi, tulburarea emoțională. Emoțiile negative de tot felul sunt foarte dăunătoare, deoarece, ca reacție la aceste stări, corpul nostru produce un hormon care se numește cortizol. Când acesta este eliberat, el provoacă aciditate în corp. Deci orice fel de supărare, stres, îngrijorare, panică, frică, ură, mânie schimbă PH-ul mediului nostru intern din alcalin în acid, și ne predispune la cancer. Cancerului îi place starea acidă a fluidelor din corpul nostru. Și al doilea lucru care se întâmplă din cauza acestei acidități este slăbirea sistemului nostru imunitar. Prin urmare, orice reacție negativă provoacă o emoție dăunătoare sănătății noastre.

T.B.: Prin urmare, Bill, dacă un oncolog îi spune pacientului său „ai cancer în faza terminală, mai ai maximum 6 luni de trăit”, acest verdict creează un răspuns emoțional care va fi în detrimentul lui. Omul va fi într-o stare de sănătate și mai proastă decât înainte să audă acest diagnostic, din cauza reacției emoționale.

B.H.: Da, este dovedit că în acest caz, creierul „ascultă” literalmente de acest „dumnezeu” care este doctorul, și pe care noi toți am învățat să-l venerăm încă din copilărie, ca pe cel care are răspunsul la orice boală am avea. Și acesta tocmai ne-a dat sentința la moarte. Cuvintele lui ne programează mintea – omul ăsta nu greșește – iar mintea ne dirijează corpul. Cealaltă consecință a acestui tip de abordare pe care mulți medici o au în relația cu pacienții lor este problema emoțională permanentă pe care o are persoana diagnosticată în acest fel. Bolnavul va încerca să depășească cele 6 luni de viață care i s-au mai dat, dar trăind într-o stare continuă de frică. Este foarte dăunător să fii anunțat când vei muri, să ți se dea un preaviz atât de hain... Ar trebui ca acest lucru să fie considerat o crimă în sine. Din păcate, nu este. De fapt, din câte înțeleg eu, cu astfel de prognoze, doctorii încearcă să-și acopere spatele, și nimic mai mult. Adică, dacă mori în primele 2-3 luni de la investigații și doctorul n-a anticipat asta, el poate fi dat în judecată de familia ta, așa că mai bine îți dă preavizul de moarte. Iar dacă nu mori, el este în regulă, nu pățește nimic, este acoperit.

Sursa: http://thetruthaboutcancer.com/video-never-say-cancer-patient/

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

Bruce Lipton - Frica ucide

FRICA UCIDE

Bruce Lipton

Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Evoluţia ne-a oferit o mulţime de mecanisme de supravieţuire. În linii mari, acestea pot fi împărţite în două categorii: creștere şi protecţie - comportamentele de bază de care are nevoie organismul ca să supravieţuiască. Sunt sigur că ştiţi cât de important e să vă protejaţi. Dar s-ar putea să nu vă daţi seama că dezvoltarea şi creşterea sunt esenţiale pentru supravieţuire, chiar dacă sunteţi adult şi aţi atins înălţimea maximă pe care o puteţi avea. În fiecare zi, miliarde de celule din corpul vostru se uzează şi trebuie înlocuite. De exemplu, toată căptuşeala de celule a intestinului este înlocuită la fiecare 72 de ore. Pentru a menţine acest flux continuu de celule, în fiecare zi, corpul vostru trebuie să cheltuiască o cantitate de energie semnificativă.

Prima dată mi-am dat seama cât de important este comportamentul de creştere şi cel de protecţie în laborator, acolo unde observaţiile mele asupra celulelor m-au condus, de atâtea ori, la revelaţii profunde despre corpul pluricelular al omului. Atunci când clonam celule endoteliale umane, acestea se retrăgeau din calea toxinelor pe care le introduceam în vasul de cultură, la fel cum oamenii se dau la o parte din calea leilor în savană şi a hoţilor pe aleile întunecate. De asemenea, celulele gravitau către substanţele nutritive, la fel cum oamenii gravitează către micul dejun, masa de prânz, cină sau iubire. Aceste mişcări opuse definesc cele două reacţii celulare de bază la stimulii din mediu. Gravitarea către un semnalul care sprijină viaţa (cum ar fi substanţele nutritive) caracterizează reacţia de dezvoltare, creştere; îndepărtarea de semnale ameninţătoare, cum ar fi toxinele, este caracteristică reacției de protecţie. De asemenea, trebuie remarcat că unii stimuli din mediu sunt neutri şi nu provoacă nici o reacţie de dezvoltare, nici una de protecţie.

Cercetările mele la Stanford au arătat că aceste două comportamente, dezvoltare și protecţie, sunt esenţiale şi pentru supravieţuirea organismelor pluricelulare, cum ar fi oamenii. Dar cu aceste mecanisme de supravieţuire opuse există o  problemă. Cele care sprijină dezvoltarea şi cele care sprijină protecţia nu pot funcţiona în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, celulele nu se pot apropia şi îndepărta simultan. Celulele din vasele de sânge pe care le-am studiat la Stanford prezentau o anumită anatomie microscopică pentru a-şi asigura hrana şi o alta, cu totul diferită, pentru reacţia de protecţie. Lucrul pe care nu-l puteau face aceste celule era să prezinte concomitent ambele configuraţii.

Printr-o reacţie similară cu cea manifestată de celule, oamenii îşi restricţionează, inevitabil, comportamentul de dezvoltare atunci când trec pe modulul de protecţie. Dacă fugi de un leu, nu este o idee prea bună să-ţi cheltui energia cu dezvoltarea. Pentru a supravieţui, adică pentru a scăpa de leu, faci apel la toată energia pe care o ai, pentru a declanșa o reacţie de „luptă sau fugi”. Redistribuirea rezervelor de energie pentru a alimenta reacţia de protecţie duce, inevitabil, la o inhibare a procesului de dezvoltare. Pe lângă faptul că energia este deviată pentru a sprijini ţesuturile şi organele necesare în reacţia de protecţie, mai există şi un alt motiv pentru care dezvoltarea este inhibată. Procesele de creştere necesită un schimb deschis între un organism şi mediul său. De exemplu, hrana este ingerată, iar reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă protecţia necesită închiderea sistemului, pentru a apăra organismul de ameninţarea percepută. Inhibarea proceselor de dezvoltare este istovitoare şi prin faptul că procesul de creştere nu doar consumă, ci și produce energie. Ca urmare, o reacţie de protecţie prelungită inhibă crearea energiei care susţine viaţa. Cu cât rămâneţi mai mult pe un mod de protecţie, cu atât mai mult vă compromiteţi dezvoltarea. Practic, este posibil să vă închideţi procesele de dezvoltare complet, încât expresia „speriat de moarte” să devină un fapt real.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu ajungem la punctul în care să fim „speriaţi de moarte”. Spre deosebire de organismele unicelulare, reacţia de dezvoltare/protecţie la cele pluricelulare nu este un mecanism de genul sau/sau - nu toate cele 50 de miliarde de celule ale noastre trebuie să aibă, în acelaşi timp, atât funcţia de dezvoltare, cât şi pe cea de protecţie. Proporţia de celule implicate într-o reacţie de protecţie depinde de gravitatea ameninţării percepute. Puteţi supravieţui cu stresul unor ameninţări, însă inhibarea cronică a mecanismelor de creştere vă compromite serios vitalitatea. De asemenea, este important de menţionat că, pentru a experimenta o vitalitate deplină, e nevoie de mai mult decât să scăpaţi de factorii de stres din viaţa dv. Într-un continuum de dezvoltare şi protecţie, eliminarea acestor factori nu face decât să vă aducă într-un punct neutru din interval. Dar pentru a prospera cu adevărat, trebuie nu numai să eliminăm factorii de stres, ci şi să căutăm, în mod activ, o viaţă plină de bucurie, de iubire şi de împliniri, care stimulează procesele de creştere.

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca un guvern care organizează activităţile cetăţenilor săi - celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent. Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie: apărarea și întreţinerea vieţii: Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS, adică hipotalamus-pituitară-suprarenale. Când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Însă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, el imobilizează axa HPS prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară - glanda şefă, care răspunde de organizarea celor 50 de miliarde de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente. Amintiţi-vă de mecanismul stimul - răspuns al membranei celulare, proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Asemănător cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul extern, glanda pituitară transmite un semnal glandelor suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia „luptă sau fugi” a corpului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă; ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, făcându-le să elibereze hormoni adrenocorticotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajung la glandele suprarenale, unde servesc ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de „luptă sau fugi”. Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de el. O dată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească în mod preferenţial ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Înainte ca sângele să fie trimis spre extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea lui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip „luptă sau fugi”, duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot funcţiona cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii prin digestie, absorbţie, excreţie etc., ce asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului. Astfel, reacţia de stres inhibă procesele de creştere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de-al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi atunci când vă luptaţi cu o infecţie, cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de „luptă sau fugi”, hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât de eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare e mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Astfel, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior, în caz de urgenţă. Cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. În plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente. În caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior - sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip „luptă sau fugi”. Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei are un preţ, şi anume o conştienţă şi o inteligenţă reduse.

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care-l dădusem – echivalentul din facultatea de medicină al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul e simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul la studenții care nu iau note bune la teste. Stresul examenului îi paralizează, și ei, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite, pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o de-a lungul întregului semestru.

Sistemul HPS este un mecanism fantastic de făcut faţă stresului acut, dar acest sistem de protecţie nu a fost proiectat să fie activ în permanență. În lumea de azi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt ameninţări acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi în comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda „Pe locuri!”, se aşază în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi, şi-şi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce ei se ridică pe vârful degetelor. Atunci când trec în modul „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii pentru sarcina grea ce-i aşteaptă. În timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start”, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start”. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi vor colapsa fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii „Fiţi gata!”, şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tipul Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară în regiunea creierului, numită hipocamp – o parte a sistemului nervos, implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocamp îşi reluau diviziunea celulară atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei, după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu, ca şi altele, pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, ce afectează producţia de substanţe semnal din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost mai simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Unii cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibarea procesului de dezvoltare neuronală de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampul şi cortexul prefrontal (centrul raţiunii superioare) prezintă o micşorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „În ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia apare atunci când mecanismul de stres al creierului e suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii umane.

Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, trăind în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. Ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la prosperitatea comunităţii, şi de obicei se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea e într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei interacţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun. Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei supravieţuiri, se străduiesc să ajungă cât mai repede la adăpost. După 5 minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi-şi continuă viaţa, în comunitatea în plină dezvoltare. Dar ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi n-ar mai exista semnalul de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? În cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă. Mor, pe rând, până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate supravieţui cu uşurinţă stresului pe termen scurt, cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, dar când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie 2001. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după, când şocul veştii se răspândea dincolo de oraşul New York, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul declarațiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-una de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie ca preşedintele să intervină. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut o vreme până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat, însă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte de terorism. Într-un fel, teroriştii au câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa hal, încât să rămânem într-o stare cronică de protecţie, care ne epuizează sufletește.

Vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care-l au fricile şi comportamentul de protecţie rezultat din ele asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit? Sunt ele necesare? Sunt reale? Contribuie ele la o viaţă împlinită? Dacă ne putem controla fricile, ne putem recăpăta controlul asupra propriei vieţi. Preşedintele Roosevelt cunoştea natură distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie când a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „N-avem de ce altceva să ne fie frică, decât de frica însăşi”. Atunci când renunțăm la frică, am făcut primul pas spre crearea unei vieţi pline de satisfacţii.

Sursa: Bruce Lipton – Biologia credinței, Editura For You, 2008

Pe aceeași temă, citiți și articolele:

Cum ne îmbolnăvesc emoțiile negative

Frica – cea mai răspândită emoție

Frica de moarte

Despre frică
Știrile dăunează grav sănătății 

Frica de moarte + VIDEO (RO)

FRICA DE MOARTE

Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte din plin este pregătit să moară oricând. Mark Twain

În orice moment, moartea este omniprezentă în lume. Mai devreme sau mai târziu, totul moare, și nu mă gândesc aici numai ființele vii. Ziua de ieri a murit, azi s-a născut o nouă zi. În fiecare dimineață în care ne trezim e ca și cum ne-am naște din nou. Moartea n-a fost niciodată dușmanul nostru. Adevăratul nostru dușman este neacceptarea că totul curge. Ne-am imaginat moartea ca pe un sfârșit al existenței noastre. Dar dacă, de fapt, este o ușă spre un nou început? Întâlnim această credință în textele antice ale multor popoare. Prin urmare, să fim fericiți când am ajuns în fața ușii și să nu ne dăm cu capul de ea. Dacă am știut cum să trăim, ideea morții nu ne mai înspăimântă.

Moartea nu este opusul vieții, căci viața nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă. Eckhart Tolle

Frica de moarte (tanatofobia) își are rădăcinile în frica de necunoscut și face parte din condiția umană, care vrea să înțeleagă lumea în care trăiește. Oamenii religioși, cărora Biblia le-a dat câteva repere, se tem că vor ajunge în Iad. Bineînțeles că este un nonsens, născut din ignoranță. Există multe religii în lume care-și bazează puterea și controlul pe naivitatea oamenilor. De aceea, „frica de Dumnezeu” este o temă mult mai frecvent uzitată în discursurile popilor decât „iubirea de Dumnezeu”. Aceștia știu că nu există nimic mai paralizant decât frica și o speculează la maximum, în propriul folos.

Frica de moarte este cea mai nejustificată dintre toate fricile omului, pentru că nu există niciun risc de accident pentru cineva care e mort. Albert Einstein

Există și oameni care consultă astrele, ca să afle când vor muri. Acești oameni trăiesc cu spectrul morții în minte, în loc să se gândească la ce-ar putea face să fie mai fericiți cât sunt în viață. Eu aș numi horoscopurile acestor șarlatani, care își spun astrologi, „horror-scopuri”.

Cu mult timp înainte de a te naște în această lume, Dumnezeu, în marea lui mărinimie, a pus lapte în sânii mamei tale. Cine știe, s-ar putea să-l mai creeze o dată și după ce mori, așa că fii optimist! Rabindranath Tagore

În lumea modernă a apărut o manifestare nouă, pe care psihiatrii o numesc „atac de panică”. Cei care l-au trăit îl descriu ca pe o frică intensă de moarte. Aceștia, deși nu suferă de vreo boală, nu se mai pot gândi la altceva, având senzația morții iminente. În plan fizic apar simptome precum tremurul incontrolabil, transpirația, palpitațiile. Omul, captiv al activității sale zilnice, stresat și obsedat să-și învingă limitele, uită de el însuși. Grijile și anxietatea iau locul relaxării și introspecției, iar echilibrul minte-trup este pierdut.

Ceea ce mă surprinde cel mai mult este omul. Acesta își sacrifică sănătatea ca să facă bani. Apoi își sacrifică banii ca să-și recupereze sănătatea. Și apoi devine atât de neliniștit în privința viitorului, încât nu se mai poate bucura de prezent. Rezultatul este că el nu mai trăiește nici în prezent, nici în viitor. Trăiește ca și când nu va muri niciodată, și apoi moare fără să fi trăit niciodată cu adevărat. Dalai Lama 

Frica ne devastează, atât mental, cât și fizic. Vorbind despre frica de moarte, celor care se tem de ea, le spun: faceți-vă mereu planuri frumoase de viitor – mai apropiat sau mai îndepărtat. În acest fel, în plan mental, vă prelungiți viața. Și pentru că recent am aflat cu toții că gândul creează realitatea, s-ar putea ca, gândind astfel, să ne prelungim efectiv viața și în plan fizic. Eu zic că merită să verificăm această afirmație pe propria piele.

Nu e nimic greșit în a te îmbolnăvi și a muri. Cine ți-a dat ideea că trebuie să trăiești la nesfârșit? Dacă toată lumea ar trăi veșnic, ne-am suprapopula. O persoană care moare este într-un fel onorabilă, pentru că face loc altora. Ideea că toate viețile trebuie salvate nu poate funcționa. Și chiar dacă moartea noastră ar putea fi amânată indefinit, la un moment dat vom realiza că nu acesta este felul în care vrem să supraviețuim. Altfel, de ce am mai face copii? Pentru că, de fapt, prin ei supraviețuim. E ca și cum am da mai departe o torță, ca să nu fim nevoiți s-o ducem noi tot timpul. Așa, vine un moment în care poți să renunți la ea și să spui: Acum poart-o tu!

Pentru natură, este un aranjament mult mai amuzant să continue procesul vieții prin indivizi noi, decât prin aceiași, tot timpul. Căci, de fiecare dată când se naște un copil, viața este reînnoită. Și oricine își amintește cât de fascinantă este cea mai obișnuită experiență de viață pentru un copil. Ei văd totul ca pe ceva minunat. Ei văd într-un fel care nu are nicio legătură cu supraviețuirea și profitul. Când ajungem să vedem totul în termeni de supraviețuire și profit, lumea înconjurătoare încetează să mai fie magică. Și, odată ce nu mai vedem magia din jurul nostru, nu mai împlinim jocul naturii de a fi conștientă de ea însăși. Nu mai avem niciun rost. Așa că murim. Și altcineva se naște, care va vedea natura dintr-o cu totul altă perspectivă. Și astfel, jocul naturii de a fi conștientă de ea însăși merită să fie jucat.

Așadar, nu e natural să vrem să ne prelungim viața la nesfârșit. Dar trăim într-o cultură în care ni s-a inoculat ideea că a muri e un lucru îngrozitor. E o boală de care suferă mai ales societatea noastră. Și observăm asta din modul în care moartea e ascunsă sub preș. E una dintre problemele majore în spitale, unde familia conspiră cu medicul să i se ascundă bunicii că e pe moarte. Bunica bănuiește, dar probabil nu vrea să știe sigur. Iar familia îi spune ceva de felul: În câteva săptămâni te faci bine și o să facem asta și asta. Și-i vorbesc așa pentru că au convingerea asta ciudată că e important să-i dai speranțe. Și bunica e lăsată să moară singură, nepregătită și dusă de nas până în punctul în care e convinsă că șansele să moară sunt minime. Și astfel, e privată de experiența spirituală a morții. Alan Watts, filozof și scriitor britanic.

Osho - Ziua de mâine nu există

(There Is No Tomorrow) (RO)

Frica - cea mai răspândită emoție + VIDEO (EN)

-->

FRICA – CEA MAI RĂSPÂNDITĂ EMOȚIE

Dacă ar fi să numesc emoția care domină societatea modernă, aceasta ar fi frica. Astăzi, oamenii se tem de aproape orice: de instituțiile statului, de pierderea locului de muncă, a venitului pe care-l realizează, a casei în care locuiesc și pentru care au făcut credit pe 30 de ani... Cei mai mulți oameni consideră aceste frici normale, pentru că „toată lumea le are”. Suntem educați de mici să acționăm pe baza fricii. Ne e frică de profesori, așa că ne facem temele. Ne e frică de copiii mai mari, pentru că s-ar putea să ne bată, așa că traversăm pe partea cealaltă când îi zărim. Ne e frică de popi, pentru că de ei depinde dacă vom merge în rai sau în iad, așa că ne spovedim, facem ce spun ei, dăm bani la biserică și ne închinăm la icoane. Pe măsură ce creștem, apar alte frici. Ne e frică de poliția rutieră și de costul unei amenzi, așa că ne punem centura de siguranță. Ne temem că n-o să avem suficienți bani să ne întreținem, așa că ne angajăm într-o slujbă care nu înseamnă nimic pentru noi, nu ne aduce nicio altă satisfacție în afară de suma de bani lunară cu care putem să ne continuăm viața.

Pe lângă aceste frici comune, implantate în subconștientul nostru de familie și societate, apar mereu altele noi. Până acum câteva luni, timp de 4-5 ani am stat cu frica-n sân: Se va sfârși lumea pe 21 decembrie 2012? Acum ne întrebăm: Își va inversa Pământul polii magnetici? Al Treilea Război Mondial va începe în Iran? Va intra economia țării noastre în colaps? Va emite Soarele radiații electromagnetice care ne vor da peste cap toate sistemele electrice și electronice? Se vor termina în curând resursele de hrană ale planetei? Vom mai avea patru anotimpuri? Chemtrails și alimentele modificate genetic ne vor îmbolnăvi și ucide în final? Câtă putere constituțională să-i dăm președintelui țării, ca să nu devină un dictator?

Nu-i așa că suntem al naibii de speriați? Câți dintre noi suntem în stare să ignorăm aceste avertismente, transmise constant și intenționat prin „cultura de masă”, și să ne continuăm viața liniștiți? Și care este sursa tuturor acestor temeri care ne împiedică să fim fericiți că ne-am născut pe acest pământ? S-o recunoaștem, televiziunea este cel mai mare furnizor de frică. Citeam recent că americanul de rând își petrece aproximativ o zi și jumătate din săptămână privind la televizor. Asta înseamnă mai mult decât dacă ar urma cursurile unei facultăți! Cu alte cuvinte, în loc să ne instruiască niște profesori universitari, ne instruiește televizorul.

Edward Bernays, părintele relațiilor publice moderne, a inventat termenul „programarea prin televiziune” și a fost foarte explicit: „Scopul televiziunii este acela de a programa oamenii să devină consumatori fericiți. Acești consumatori vor fi motivați să cumpere orice fleac printr-o forță externă, care le va exploata sentimentul de inadecvare”. Concret, asta înseamnă că de câte ori un bărbat obișnuit va vedea o reclamă TV cu un tip macho, stând alături de o tipă trăsnet, într-o mașină nouă, scumpă, se va simți în sinea lui inferior, inadecvat, pentru că n-are și el așa ceva. Acest sentiment de inadecvare deschide ușa fricii, mai ales atunci când nu avem nicio altă valoare reală care să înlocuiască acea dorință.

Frica este cea mai joasă vibrație de care oamenii pot fi afectați, sau în fața căreia pot ceda. Ne împiedică să ajungem la un nivel ridicat de conștiință, ca ființe umane. Oamenii care trăiesc într-o permanentă stare de frică sunt ușor de manipulat. Cei care vor să ne folosească știu că dacă ne fac temători, pot face din noi tot ce vor. Frica, manipulată abil, ne face să stăm docili la rând, așteptând să fim cercetați, scotociți și pipăiți înainte de îmbarcarea într-un avion, deși niciodată nu s-a descoperit sau stopat vreun complot terorist ca urmare a aceste proceduri.

Manipulatorii cultivă în permanență frica de orice. În Statele Unite, intensificarea fără precedent a acestei frici a început în zilele imediat următoare evenimentelor 9/11. Frica a fost cea care i-a făcut pe americani să cedeze și să fie de acord cu procedurilor impuse de Patriot Act și ulterior de NDAA [National Defense Authorization Act - Actul de autorizare a apărării naționale]. Frica, și nu patriotismul i-a făcut pe americani să aprobe cu bucurie invadarea Afganistanului și a Irakului. Tot frica indusă face ca aceeași societate, odinioară liberă, să accepte o campanie pornită sub deviza see something/say something [vezi ceva/spune ceva] adică suspectarea vecinilor. Sub imperiul fricii, Constituția SUA, până nu demult model de document democratic și de respectare a drepturilor omului pentru toate țările lumii, a fost călcată în picioare de niște ordine executive. Acum, americanul de rând se teme de cel care alege să nu depindă de sistem pentru a-și trăi viața și care are alte opinii decât el. Frica îl oprește să spună „nu” acestor legi, deși știe că nu sunt drepte.

Cum trebuie că jubilează manipulatorii fricii, acum, că au reușit să convingă 350 de milioane de oameni să acționeze împotriva propriului lor interes – libertatea! Să știi că ai făcut 99,9% din populația Americii predictibilă și controlabilă nu-i de colo! „Soluția finală” a lui Hitler a necesitat trupe fără număr, GESTAPO și SS pentru a fi dusă la îndeplinire. Astăzi, același lucru se face foarte ușor și ieftin, printr-o simplă campanie televizată, ce se poate urmări pe monitoarele supermarketurilor.

Cum facem să scăpăm de această frică ce s-a instalat în noi? Când eram copil, îmi era frică de fulgere și de tunete. Atunci, mama a scos din bibliotecă o enciclopedie și mi-a citit despre aceste fenomene atmosferice. Așa am aflat că tunetul pe care-l aud a fost produs de un fulger manifestat la o milă depărtare pentru fiecare 5 secunde întârziere între lumină și sunet. Din acel moment, nu mi-a mai fost niciodată frică de tunetele unei furtuni.

Haideți să ne analizăm cu luciditate fricile. Chiar trebuie să ne temem de o așa-zisă organizație teroristă, numită Al Qaeda, care și-ar face veacul prin grotele din deșertul afgan? Chiar trebuie să ne temem și să-i urâm pe toți arabii? Nu 19 musulmani au plănuit și desfășurat atacurile din 9/11. Numele lor au fost folosite pentru a justifica actul diabolic săvârșit împotriva a 3000 de americani nevinovați. Acest act a constituit pretextul pentru a ne îngrădi libertățile cetățenești. Gândiți-vă: în cei 12 ani scurși de la eveniment, n-a mai existat niciun atac. Dacă ar fi vrut cu adevărat să ne distrugă, ar fi repetat lovitura când încă eram amețiți după prima.

Chiar trebuie să ne temem de un vecin până într-acolo, încât să chemăm o echipă SWAT la el acasă, ca să-l verifice? Nu, dacă ne facem timp să ne ducem până la el, să ne prezentăm și să-l cunoaștem. Chiar trebuie să ne temem de o bunică de 83 de ani care merge să-și vadă nepoții pentru ultima oară, s-o umilim, scotocind-o și suspectând-o înainte de a-i da voie să urce în avion? Sau de o mămică ce duce cu ea un bebeluș și un biberon cu lapte? Chiar trebuie guvernul nostru să se teamă de noi toți? Adevărul e că se tem... Mențin aceste proceduri stupide, ridicole și inutile pentru că le e teamă că ne vom trezi, vom începe să gândim independent și nu ne va mai fi frică de ei. Cei care ne conduc au nevoie de o populație înfricoșată, altfel nu le reușesc planurile. Ei știu că nu poți controla 7 miliarde de oameni cu biciul, dar cu frica, da! Metoda asta funcționează perfect încă din timpurile biblice, când Nimrod și-a convins poporul să-și păstreze toate grânele în hambarele lui, la adăpost de niște atacatori imaginari, care pândeau în afara zidurilor cetății.

Nu vă mai fie frică! Fiți buni unii cu ceilalți. Ajutați-vă. Iubiți-vă. Această nouă atitudine va risipi treptat frica din voi. Dacă această abordare este ceva cu totul nou pentru voi, începeți cu pași mici. Mai întâi cu membrii familiei, apoi cu colegii de serviciu și apoi chiar cu necunoscuți. Odată ce veți simți cât de bine e să nu mai trăiești în frică, va deveni un obicei, o a doua natură a voastră. Și asta le va zădărnici planurile...

Sursa: http://survivingsurvivalism.com/fear.htm

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)  

Cei trei „terori” (The Three Terrors) (EN)

-->